„haiku […] este o poezie pe lama cuţitului, la cea mai mică eroare se demontează totul, piatra aparentă devine nisip”

Şerban Codrin

 

Şerban Codrin este unul dintre cei mai cunoscuţi haijini din ţara noastră. Fiind şi colaborator de ani de zile al revistelor ieşene, în diversele întîlniri sau telefonic am avut multe discuţii despre cum înţelege ce însemnă haiku, dar şi despre cum s-au organizat creatorii de lirică niponă de la noi şi cum au evoluat asociaţiile din ţara noastră în timp.

 

Marius CHELARU: Şerban Codrin, eşti cunoscut în domeniul liricii nipone şi prin cărţile, dar şi prin demersurile instituţionale pe care le-ai întreprins. Cum ai ajuns la haiku, la lirica niponă, care au fost primii paşi, ce anume te-a atras să scrii astfel de poeme? Cum s-a ajuns la „şcoala de renku”, revistele „Orion”?

Şerban CODRIN: Relaţiile mele cu marea poezie a orientului sînt cu totul relative. Ca tot românul trecut prin şcoli autohtone, am fost educat şi crescut în climatul occidental. De la Aristotel încoace, artele poetice apărute în marele şuvoi au creat şi explicitat un canon literar binecunoscut şi o estetică specifică a mimesisului, de la Homer la Shakespeare, de la Ovidiu la Eminescu. Faptul că am reuşit să privesc relativ puţin spre canoanele poetice orientale, pur şi simplu halucinant de diverse, înseamnă pentru mine o excepţie binecuvîntată, dar şi agravantă, vorba lui Tudor Arghezi, pentru că m-am pomenit în miezul unei „glorii spurcate”, pe care cei mai mulţi mi-o contestă, fapt specific balcanic sau şi, mai rău, fanariot. Tezaurul literar oriental este de o bogăţie nemaipomenită, epic, dramatic şi liric, iar artele poetice au atins, în miile de ani, stări de o subtilitate extremă. În ce constă excepţia cînd vine vorba de „haiku”, specie literară practic indefinibilă? Haiku este un micropoem (de aproximativ 5-7-5 silabe), un poem mai scurt decît cel numit chiar de japonezi „poem scurt”, adică „tanka” (de 5-7-5/7-7 silabe). În lumea occidentală, micropoeme se găsesc în creaţia tuturor poeţilor, probabil fără excepţie, de la cei reţinuţi în „Antologia palatină” sau Catulus, pînă la creatorii de poeme-într-un-vers, distihuri, tristihuri, catrene contemporane. Epigrama este un astfel de poem scurt, prezent sub peniţa oricărui om de spirit cu puţină educaţie literară. Între artele poetice oriental/japoneze şi artele poetice occidentale se adînceşte o prăpastie. În afara faptului că se folosesc cuvintele şi silabele ca unităţi de bază, nimic altceva nu le apropie. De aici un şir nelimitat de confuzii. De exemplu, în sumarul poeziilor lui Nichita Stănescu se află cîteva numite „haiku”, poeme „frumoase” din perspectiva poetului nostru, însă fără nici o legătură cu specia literară astfel numită. Luat ca model, şi are, trebuie să recunosc, destui discipoli neinformaţi, Nichita poluează, induce în eroare, deformează, caricaturizează imponderabilul, autenticul haiku. Din această cauză, poeţii, care ambiţionează să compună haiku mai aproape de exigenţele japoneze, trebuie să se supună unui lung, dificil proces de iniţiere în filozofia zen, în estetică, în teoria şi artele poetice foarte diversificate. Unii reuşesc, se adaptează, alţii nu, în ciuda eforturilor, dar continuă să producă texte poluante, se consideră nedreptăţiţi şi revarsă pe site-urile de pe internet interminabile grămezi de deşeuri. Există multe dificultăţi esenţiale de adaptare şi aş aminti deocamdată numai cîteva: haiku originar/ japonez are o dimensiune monumentală, adică este scris vertical, pe o singură coloană şi citit de sus în jos, sau orizontal, cu lectura de la dreapta la stînga. Să recunoaştem că verticalitatea impune un statut special acestei poezii, care poate fi scrisă inclusiv pe coloane, stînci, stîlpi, fîşii de hîrtie, benzi, drapele, oferind ochiului un spectacol special, inedit, expresiv, măreţ. Fiecare ideogramă, din cele 17, cuprinde o istorie bogată a tuturor sensurilor, plus faptul că are virtuţi estetice, picturale în sine. Poeţii japonezi, inclusiv cei contemporani, în epoca maşinilor de scris şi a computerelor, continuă să fie artişti caligrafi, cu o foarte sofisticată artă specifică scrisului artistic, pe hîrtie, cu tuş negru. Mai apoi, haiku are, pentru japonez, o dimensiune existenţială, ca să nu-i spunem direct religioasă, mistică, dimensiune pierdută de poezia occidentală şi înlocuită cu dimensiunea estetică. Pentru orice poet englez, francez, german, român, ca să ne referim la spaţii şi epoci mai apropiate, poezia este creatoare de „frumos” de „ironie”, de „sublim”. Pentru japonezul credincios, şi toţi sînt astfel, fiindcă însuşi „ateismul” şi libertatea religioasă au în civilizaţia lor alte înţelesuri, putînd fi budist, shintoist, taoist sau creştin în aceeaşi zi, poezia este creatoare de religie, precum în antichitatea europeană, unde Homer, Orfeu, poeţii tragici erau poeţi ai mitologiei, ai religiei.

De timpuriu am scris poeme scurte, vezi volumul meu „Incantaţii” (1982), alcătuit din catrene. Am compus primele cărţi de haiku, „Între patru anotimpuri” şi „Dincolo de tăcere” în a doua jumătate a anului 1993 şi s-au tipărit în două foarte elegante plachete la Editura Haiku, Bucureşti, 1994. După o relativă iniţiere, mi-am dat seama că începusem cu sfîrşitul, adică nimerisem în capcana tuturor poeţilor occidentali, pentru că mă lăsasem înşelat de ceea ce era mai dificil, inclusiv adaptînd criteriul estetic celui religios originar. Conştient de eroare, am schimbat tactica, devenind poet de tanka, poezie relativ comparabilă cu distihul occidental, şi poet de renku, „poezie-în-lanţ” sau „poezie legată”, specie compusă în colaborare de doi, trei, patru autori, specific niponă, fără corespondent în poezia mondială. De la bun început am primit recunoaşterea prin titlul „Maestru al mesei de lemn” pentru tanka (1998). În continuare, cu haiku a mers greu, pentru că este o poezie pe lama cuţitului, la cea mai mică eroare se demontează totul, piatra aparentă devine nisip, sau, mai rău, se mimează, se pastişează, dar eu nu aveam exemple de pastişat, ci a trebuit să le creez mai întîi. Din această cauză, cărţile mele de haiku, două la număr, au fost scrise şi rescrise de mai multe ori, pentru că a evoluat atitudinea. În cele din urmă, şi-au căpătat statutul privilegiat de care se bucură. În 1997, Societatea Română de Haiku (SRH) le-a încununat cu premiul pentru cele mai frumoase cărţi româneşti de haiku, singura dată cînd s-au făcut asemenea recunoaşteri. Trebuie să accentuez, haiku (poezie paradoxală, epigramă paradoxală, ironică, veselă, relativ mai aproape de filozofia zen), nu micropoem de tip occidental.

 

Iniţierea în artele poetice nipone mi-a îmbogăţit arsenalul stilistic

 

M.C.: Spune-ne, pe scurt, povestea şcolii de renga şi a revistelor „Orion” şi „Micul Orion”. Şi cum au apărut şi de ce au încetat să mai fiinţeze.

Ş.C.:Încă de la începutul compunerii într-un cadru mai organizat, cea mai mare parte dintre poeţii de haiku (haijin) s-au grupat în „Societatea română de haiku” (SRH, din anul 1991), „Societatea de haiku” din Constanţa (SHC, din anul 1992), Şcoala de tanka, renku, haiku de la Slobozia (STRS, din 1995), site-ul Romanian Kukai (internet, 2005). Cluburi au mai apărut la Tg. Mureş, Piatra-Neamţ. În orice caz, Florin Vasiliu, iniţiatorul mişcării haiku în România, voia să organizeze cenacluri, cercuri de iniţiere, cluburi în toată ţara, dar a reuşit parţial, cu amărăciunea că SHC şi STRS nu îi erau subordonate. SHC dispunea de un preşedinte exagerat de ambiţios, de revista „Albatros”, de cenaclul aferent, cu întruniri lunare. De la început, la Constanţa, s-au organizat două întruniri internaţionale şi cîte două întruniri naţionale pe an, la Mamaia, apoi numai la Constanţa. În august 2013, într-o colaborare de neconceput cu ani în urmă din cauza rivalităţilor, SRH şi SHC au organizat o nouă întrunire internaţională, cu spectacole de poezie sau pe lîngă poezie, comunicări ştiinţifice, lansări de cărţi, prilejuri de socializare pentru poeţi şi de etalare, nu se putea altfel, a unor nelipsite orgolii. De exemplu, era prezent poetul Radu Patrichi, cel mai important creator român de micropoeme (haiku, senryu, poeme într-un vers, micropoeme în stil occidental), dar nu s-a învrednicit nimeni să-l prezinte şi să se bucure de prezenţa unei personalităţi importante. Pe de altă parte, mediocrităţi cu lustru, nelipsite din orice grupare, erau felicitate, erau propuse obiect de studiu şi analiză, unuia nişte actori îi recitau versurile într-un spectacol antipoetic, altul era ridicat în slăvi pentru isprăvi de nimic, dar dînd bine la imagine. Am fort martor şi, cu un fel de cinism oriental, m-am ascuns sub mască, să văd pînă unde se întindea pata. Pentru că Florin Vasiliu, la cîrma SRH şi al revistei „Haiku”, păstorită cu străşnicie, nu ieşea din teritoriul prestabilit şi nu admitea alte specii literare, precum tanka şi renku, iar la Constanţa orgoliile locale duceau la pedepsindu-i celorlalţi prin publicarea a doar trei, patru texte pe an, adică nimic, m-am văzut nevoit să înfiinţez la Centrul Cultural „Ionel Perlea” – Ialomiţa, Slobozia, unde deţineam funcţia de director, numita „Şcoala de tanka, renku şi haiku”, împreună cu revistele „Orion” şi „Micul Orion”, aceasta din urmă numai pentru renku. Am organizat întruniri, după exemplul Bucureştiului şi Constanţei, cu invitaţi din toată ţara, prilej de comunicări, spectacole, lansări de carte, sesiuni de renku şi de selecţii, printre care topul celor mai frumoase haiku româneşti, top nemaireluat de atunci, dar valabil şi astăzi. Mi se dusese vestea că scriam cu nemiluita zeci şi zeci de poeme pe zi (şi noapte, bineînţeles!). Din punctul meu de vedere era cu totul normal, mă consideram echipat pentru a cuceri o bună parte din teritoriul poetic zen, deci aveam nevoie de poeme, altfel zis, trebuia să-mi asigur o rezervă de texte, de unde să-mi permit  toate selecţiile cu putinţă pentru ceea ce îmi propusesem. Numai aşa am reuşit să redactez, după ani dificili de muncă, de îndoieli, de reluări, apoi să tipăresc „Marea tăcere”, Editura Startipp, Slobozia, 2001, unde sînt selectate 10 volume de poezie, aproximativ 2.000 de tanka şi strofe secvenţiale de renku, gunsaku, senryu, haiku. Nu am perseverat în haibun, decît parţial, nici în senryu, lăsînd altora mai vrednici să se facă remarcaţi. Îmi place să spun că viziunea mea, românească/occidentală, asupra poeziei zen, pe care chiar am numit-o la un moment dat, relativ impropriu, „poezie marţială”, reluată inclusiv de binecunoscutul critic literar  Theodor Codreanu, cu trimitere directă la „artele marţiale” din sport, a devenit comună, de atunci încoace, pentru toţi poeţii noştri interesaţi de micropoemul în forme fixe, extrem de canonizat, nicidecum liber sau la voia întîmplării.  După anul 2001 am „spînzurat lira în cui”, continuînd sporadic, însă mi-am completat şi subtilizat multe din propriile texte. Între timp, prin informare zilnică, am adunat material pentru un manual de haiku dublat de o extinsă antologie comentată, „Stîlpi de felinar”, deja finalizată şi în căutare de editor. Iniţierea în artele poetice nipone mi-a îmbogăţit arsenalul stilistic în propria poezie scrisă după 2001, aşadar am rămas „haijin” în continuare, sub ironica mască a creatorului de balade şi de jurnale de călătorie pe tărîmuri ezoterice.

M.C.: Se pot spune şi bune şi mai puţin bune despre cum funcţionează astăzi lucrurile în ce priveşte… să spunem grupările de creatori de lirică niponă. Personal am pornit mereu de la premiza că se fac multe lucruri bune, fără a scăpa din vedere şi unele carenţe care, sigur, cu bunăvoinţă şi pricepere/receptivitate, pot fi remediate, mai curînd sau mai tîrziu. Eşti unul dintre oamenii care cunosc, de la începuturi, cum s-a organizat „comunitatea haiku” – să folosim un termen des întîlnit – la noi în ţară. Povesteşte-ne cum ai văzut tu felul în care au început/au evoluat, în timp, lucrurile, cum s-au organizat creatorii din domeniu.

Ş.C.: Majoritatea poeţilor români de haiku se întrunesc în societăţi, cum am amintit, au la dispoziţie reviste, se organizează periodic concursuri, devenite între timp internaţionale, selecţii pentru o mulţime de antologii de haiku, tanka, senryu, haibun. Au apus vremurile cînd liderii nu admiteau decît haiku. Exemplul meu blamat la început, cu trecerea timpului a devenit normă şi poeţii îşi încearcă puterile în majoritatea speciilor literare de origine niponă, unii specializîndu-se în una sau alta, la fel, în afară de haiku. Pe internet, Corneliu Traian Atanasiu administrează şi completează zilnic un site de poezie scurtă, epigramatică, Romanian Kukai. Se organizează, de aproape 10 ani, concursuri lunare, se editează reviste şi cărţi on-line, se publică sute de eseuri de iniţiere, se acordă premii, printre care „Premiul Şerban Codrin” înmînat  unei personalităţi din domeniu. Da, aceste personalităţi au apărut, Radu Patrichi, Dumitru Radu, Eduard Ţară, Dan Doman, poetul botoşănean Cezar Florin Ciobîcă, la rîndul său organizator de cenaclu, maestru în selecţia de poeme.

A existat o perioadă conflictuală, cam între 1992-2002, din cauze de neamintit, cînd SRH şi SHC nu încăpeau una de cealaltă, îşi disputau întîietatea, se ignorau orgolios în public, dar se certau în culise, iar liderii nu dialogau. După decesul preşedintelui bucureştean şi plecarea celui constănţean de la conducere, frecuşurile şi lipsa de colaborare au încetat. Trebuie spus, un adevăr: un poet de haiku nu este o specie specială. Îşi are locul printre ceilalţi poeţi numai în măsura creativităţii, cu ajutorul talentului cu care l-a blagoslovit mama natura şi i l-a subtilizat cultura. La urma urmelor, a compune un tanka (substantiv masculin!), un haiku, un senryu este la fel de dificil cu a compune un sonet, o baladă, o elegie, un pastel, ba chiar o epigramă bună.

Extrem de active sînt site-urile pe internet, unele foarte bine organizate. Repet, Romanian Kukai.ro este exemplul de urmat, pentru că face relativ puţine concesii la calitate, descoperă şi susţine talente noi, proaspete. Cîţiva poeţi şi-au creat un nume cu amprentă puternică, susţinuţi de C.T. Atanasiu prin grupul Roku, în primul rînd Eduard Ţară, profesor de matematică la Iaşi, C.F. Ciobîcă, profesor de limba germană la Botoşani. SHC, în opinia mea, nu a lansat în perioada 1992-2002 nici un poet, nu a susţinut pe nimeni, cu toate că Radu Patrichi era prezent alături de Valentin Busuioc sau Aidar Bechir, iar eu eram învăţăcel conştiincios şi navetist. Cu timpul, Valentin Busuioc a dispărut din peisaj, Aidar Bechir, extrem de talentat, a preferat orizonturile micropoemului în limba franceză. În 1997 am fost exclus din SHC, aşa că mi-am văzut de scrisul meu şi de STRHS, spre exasperarea ambelor societăţi, însă Florin Vasiliu, vigilent, cu ochii pe toţi poeţii, se prezenta la întrunirile de la Slobozia (spre deosebire de constănţean), în monumentala clădire a Centrului Cultural „Ionel Perlea”. Nici SRH nu se prea laudă cu poeţii. Eu am fost descoperit ca autor de haiku, prefaţat de Florin Vasiliu, dar totul s-a cam oprit la acest nivel, mentorul nu mi-a transmis aproape nimic, dimpotrivă, dumnealui a deschis ochii şi multe cărţi la solicitarea mea. Om de cultură, solidă în unele domenii, avea slăbiciunea de a-şi îndesa pe creştet o cunună de poet, exact călcîiul său vulnerabil. De aici, multe frustrări, ambiţii nerealizate. În orice caz, prin anul 2000 m-a exclus din societate, din aceleaşi motive, avea impresia că talpa mea îl strivea. Eu i-am rămas recunoscător, pentru că, întîmplător sau din neatenţie, mi-a atras atenţia şi mi-a oferit oportunitatea să descopăr un teritoriu poetic fascinant, unde m-am desfăşurat cît am putut. Interesant este faptul că, înaintea apariţiei antologiei „Marea tăcere”, 2001, tipărisem mai multe volume de poeme zen, însă revistele de specialitate „Haiku” şi „Albatros” nu mi-au acordat nici o cronică de întîmpinare, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic. Atunci, care era rolul revistelor şi al societăţilor? Antologia „Scoici fără perle”, realizată de Paula Romanescu, tipărită în ediţie liliput de Editura Helicon, Timişoara, 1997, s-a bucurat de aceeaşi strălucită ignorare, însă a fost tradusă în limba maghiară de Czeke Gabor. O descoperise într-o librărie,   i-a plăcut cu toate urmările. În schimb, volumele scrise de mine au devenit, în anonimatul lor, manuale de tanka, renku, haiku, pentru cine ştia şi ştie să le citească, şi surse puternice de inspiraţie pentru sutele de poeţi în cursa de a ocupa un loc de fotoliu, sau, cel puţin, de a pune mîna pe cîteva dintre premiile puse în joc de cele cîteva mii de concursuri anuale internaţionale. În poezia haiku internaţională cazanul fierbe, dar parcă printre poeţii mioritici temperaturile sînt mai ridicate.

M.C.: Scriam nu de mult despre rolul/ aportul pozitiv al internetului în propagarea creaţiilor autorilor români, despre faptul că pe această cale au putut participa mai uşor şi la ce se petrecea pe plan naţional, dar şi internaţional – şi am în vedere şi publicarea, concursurile, dar şi circulaţia informaţiilor, schimbul de idei. Şi în contextul mai vechilor discuţii „suport clasic (hîrtie) – suport virtual”, cum vezi aceste schimbări? Şi, în subsidiar, cît de mult contează în viaţa creatorului Şerban Codrin internetul.

Ş.C.: C.T. Traian Atanasiu lucrează numai pe internet, dar a ajuns să tipărească antologii inclusiv pe hîrtie, în colaborare cu o editură din Cluj-Napoca. Cîteva mîini şi minţi devotate, ajutate de o minune tehnologică, realizează lucruri importante pentru lumea poeziei. Cei mai talentaţi poeţi actuali de haiku, unii extrem de tineri, alţii la vîrsta a treia, sînt nu numai bine reprezentaţi, ci extrem de vizibili, cu toate premiile obţinute, cu versurile editate on-line, alături de ilustraţii expresive. Cîtorva maeştri li s-au dedicat numere speciale de reviste on-line, Eduard Ţară, Radu Patrichi, Dumitru Radu. Bineînţeles, în buna şi nedezminţita tradiţie, mie nu mi s-a dedicat nimic, dar este excelent că alţii se bucură de recunoaştere. Poeta Maria Tirenescu, în treacăt fie spus, a făcut primii paşi în haiku certîndu-se cu mine; nu a suportat cîteva dintre sfaturile unui hîrşit prin labirintul poeziei zen, drept care m-a pus la punct cu o asprime ardelenească sau chiar moţească. După ce a citit „Marea tăcere”, pe care i-am expediat-o poştal, şi şi-a reconsiderat poziţia, făcînd o mie de paşi înapoi. La un moment dat mi-a propus să-mi editeze „Marea tăcere” pe internet, iar Roku o găzduieşte într-un spaţiu privilegiat, cu toate că proiectul nu este finalizat pentru toate cele 10 părţi. Poet de modă veche, încă scriu cu cerneală pe hîrtie, mîzgălesc cu asiduitate şi nu mă las copleşit de luminile laptopului. Pe internet coexistă o mulţime de site-uri aparţinînd, în general, lupilor singuratici, supăraţi că nu sînt premiaţi în concursuri, sau se laudă că au primit o menţiune în Japonia şi oriunde în altă parte. Inexistenţi la marile selecţii şi în sumarele antologiilor, aceşti autori îşi suportă cu orgoliu singurătatea, fără să îndrăznească să participe la adevăratele confruntări, în schimb unii se consideră infailibili. Prea puţini dintre aceştia au intrat în atenţia mea cînd am alcătuit antologia sezonală „Stîlpi de felinar”, pentru că jungla este prea încîlcită şi, de cele mai multe ori, iniţierea dă semne grave de boală.

 

Cartea on-line ar trebui să convieţuiască alături de tipăritura clasică

 

M.C.: Să rămînem tot la internet versus hîrtie/publicarea pe hîrtie, cu implicaţiile pe care le vede fiecare. Este o temă des dezbătută în ultima perioadă, unii considerînd că netul va „înlătura” revistele/cărţile pe hîrtie, din diverse motive, alţii că vor convieţui cumva. (O discuţie este legată şi despre prea marea „largheţe”, uneori, a felului în care se publică pe net.) În cazul de faţă mai avem un fenomen, anume grupări/asociaţii formate „clasic”, şi altele, de la loc la loc, şi în România (despre care am scris), formate în spaţiul virtual. Cum vezi tu toate acestea?

Ş.C.: Cartea on-line ar trebui să convieţuiască alături de tipăritura clasică, invenţia de la 1444 a veşnic tînărului Guttenberg. Pe internet, din păcate, oricine difuzează orice aberaţie alcătuită din cuvinte, fraze fără control. Ceea ce am citit neselectat, etapă obligatorie în publicarea poeziei scurte, fie zen sau altcumva, m-a dezamăgit. Cînd Atanasiu îmi transmite lunar poemele primite pentru concurs, refuz să le mai citesc. Abia după selecţie, cele cîteva diamante capătă strălucire. Nu întotdeauna. Există poeme selectate şi premiate greşit, aşa cum există poeme neselectate şi nepremiate, uneori descoperite de mine şi comentate ca atare, ca erori de selecţie. În orice caz, spaţiul virtual este prea generos, iar calitatea poeziei are de suferit. O spun cu riscul de a supăra pe Valentin Nicoliţov şi Laura Văceanu, fiecare vrednic în felul său, preşedinţii celor două societăţi tradiţionale: au rămas mult în urmă, începînd cu promptitudinea. Concursurile on-line ale grupului Roku sînt ritmice, de 12 ori pe an, cu editarea textelor premiate, cu lungi, amănunţite comentarii, la care se adaogă editarea revistelor. Ceilalţi au două numere de revistă pe an şi se confruntă cu lipsa de bani pentru tipărire etc. Deci promptitudinea informaţiei cîştigă bătălia. Avînd aceste depozite la bază, C.T. Atanasiu îşi poate permite selecţii pentru cărţi, cu toate riscurile de a promova unele texte slabe şi de a trece cu vederea peste texte valoroase. Oameni sîntem, supuşi greşelilor de tot felul, iar lui Atanasiu i se întîmplă de multe ori, pentru că şi el colaborează cu alţi oameni.

M.C.: Călătorind în mai multe ţări, şi din partea noastră de Europa, dar şi din alte părţi ale lumii, sau/ şi corespondînd cu diverşi colegi, am putut să fac comparaţie între felul cum se desfăşoară activitatea publicistică în domeniul liricii nipone, şi comparativ cu ce se petrece la noi. Cum vezi tu peisajul publicistic din România, în acest domeniu. Cum ţi se pare că s-a schimbat în timp şi cum îl vezi azi?

Ş.C.: Pe lîngă revistele de specialitate, unde se publică haiku, ce este drept, amestecat cu poeme-într-un-vers, cu micropoeme valoroase sau cu micropoeme foarte slabe, restul revistelor se află în culpă. Redactorii habar nu au despre ce este vorba cînd se referă la micropoeme, aşa că se tipăresc toate elucubraţiile servite cu eticheta de „haiku”. Vinovate se fac inclusiv societăţile de specialitate, care, după atîta timp, nu au asigurat tipărirea unor manuale competente de iniţiere. Nu s-au tradus nici măcar extrase din marea antologie „Haiku” de R.H. Blyth, ediţie princeps, San-Francisco, 4 volume, 1949, nici manualul internaţional cel mai în vogă, „The Haiku Handbook, How to Write, Share, and Teach Haiku” de William J. Higginson & Penny Harter…

M.C.: Aici trebuie să spunem că una dintre problemele spinoase este cea legată şi de alţi factori, între care şi de sumele care ar trebui puse în joc (nu doar pentru tipar, şi pentru traducere, drepturi de autor, înţelegerile cu editurile străine ş.a.) şi care, corelate cu piaţa noastră de carte au împiedicat pînă acum aceste demersuri. Şi spun asta din experienţă proprie.

Ş.C.: E drept şi asta. De aceea, am conceput „Stîlpi de felinar” ca pe o antologie combinată cu un manual, dar nevoia unei cărţi special concepute pentru iniţierea oricui, de la poeţi începători la critici literari cu pretenţii, este prezentă, pînă se va găsi curajosul să ia taurul de coarne. Eu nu pot face chiar tot ceea ce alţii evită, pentru că există aceste pretenţii, şi le-am combinat cum am putut în amintita antologie, repet, needitată. Dacă, începînd din anii ’90 ai secolului trecut, preşedinţii de societăţi ar fi fost mai serioşi, ar fi putut elabora, în colaborare, un manual de iniţiere, probabil mai simplu, însă, prin ediţii succesive, conţinutul s-ar fi îndreptat şi completat. Ion Codrescu a avut o idee interesantă în acea vreme, să tipărească „Ocolind iazul”, volum de microeseuri, care să răspundă la întrebarea „Ce este un haiku?” Din sumar lipsesc numele importante din epocă, Florin Vasiliu, Radu Patrichi, Manuela Miga, Ion Roşioru, Dumitru D. Ifrim, Clelia Ifrim, care ar fi avut ce spune, ce transmite, pentru că unii ştiau destulă teorie, iar alţii erau poeţi talentaţi. Cît despre autorii străini din sumar, se aflau cam în aceeaşi situaţie, preşedinţi de societăţi, redactori de reviste, antologatori, deci oameni de relaţie în culise, nicidecum poeţi sau teoreticieni valoroşi. Rezultatul? O carte mediocră pornită de la o idee excelentă. Peisajul publicistic din România are nevoie de propria iniţiere în poezia zen, iniţiere imposibilă în afara traducerii, redactării şi editării unor cărţi serioase de critică literară şi teorie de specialitate.

M.C.: Cum ţi se par revistele asociaţiilor de haiku din România, respectiv „Haiku” şi „Albatros”, după ani de existenţă şi sute de nume care au publicat acolo? Să nu le uităm nici pe cele care au încetat să mai apară, cum se vad acum, în lumina timpului care a trecut?

Ş.C.: Probabil mă voi repeta, am răspuns parţial mai sus. Cel puţin în primii 10 ani ai existenţei lor editoriale, revistele „Haiku” şi „Albatros” nu au fost la înălţimea programelor pe care se angajaseră să le susţină, adică descoperirea şi promovarea poeţilor. S-au tipărit poeme de sute de autori, într-un amestec de micropoeme cu haiku, aşadar, cu mari probleme de selecţie, însă creaţia nici unei personalităţi cu dimensiune de poet important. Nu s-a dedicat nimănui nici măcar o pagină, cînd poetul important a devenit evident. Am propus ambelor reviste, de multe ori de cînd foştii preşedinţi au fost înlocuiţi, să repare erorile, dar nu am fost ascultat, adică nu s-a făcut nimic. Valentin Nicoliţov, preşedintele SHR, mi-a explicat că mulţimea celorlalţi poeţi s-ar supăra, s-ar simţi frustrată. La întrebarea cum rămîne cu marginalizarea unui poet talentat înlocuit cu o mediocritate nu mi-a răspuns. Nu mai departe decît în august 2013, la colocviul internaţional de la Constanţa, Valentin Nicoliţov a pierdut vremea prin susţinerea unei comunicări despre cineva aflat la marginea valorii, uitînd complet de un mare poet, aflat chiar în preajmă. Am propus revistei „Albatros” să-i consacre un număr lui Radu Patrichi, o antologie, eseuri de analiză, o monografie, să-l sprijine la editarea operei abundente şi neselectate. Nimic. Probabil, ca să se evite orice alte discuţii jenante, s-a luat hotărîrea să fie ignoraţi amîndoi. La fel, revista „Orion” nu a avut numere dedicate cuiva special, în schimb „Micul Orion” a tipărit numai poeme-în-lanţ, semnate de mine în colaborare cu alţi autori, cu care mă aflam în colaborarea specifică (renku presupune un fel de dialog). Ion Roşioru a publicat o monografie dedicată întregii mele creaţii de pînă în acel an, „Şerban Codrin sau aventura unui poet occidental într-o grădină zen”, Editura Tempus, 2002, Bucureşti. Cartea ar trebui completată şi actualizată. Cuprinde cîteva ample capitole de analiză a poemelor tanka, renku, haiku din „Marea tăcere”. În acelaşi an, Violeta Basa, membră a „Şcolii de tanka, renku şi haiku” de la Slobozia, actualmente profesoară în Norvegia, a tipărit „Merii în floare, eseu despre structura poeziei lui Şerban Codrin”, Editura Ex Ponto, 2002, Constanţa, la fel, cu ample analize şi cu evocarea unor întîmplări de la întrunirile poeţilor, atît din faţa, cît şi din spatele uşilor.

M.C.: Cum vezi locul liricii de sorginte niponă în publicaţiile şi revistele literare din ţară, altele decît cele „specializate”, despre care am vorbit deja?

Ş.C.: Nu am găsit, cu o singură excepţie, nici o revistă în România, care să promoveze haiku autentic, ci numai distihuri, tristihuri, catrene şi micropoeme fără legătură cu haiku. Excepţie este revista „Poezia” de la Iaşi, pe care o conduceţi cu competenţă, unde s-a publicat haiku, şi în selecţia mea, trebuie să recunosc, dura lex, dura selecţia, aşadar fără concesii lipsei de calitate. Maeştrii japonezi consideră haiku un „obiect poetic”, de aceea îmi permit să folosesc un termen precum „lipsă de calitate”. Aici aş veni cu o observaţie. Dacă nu eşti iniţiat în universul poeziei zen, nu ai cum deosebi nişte excelente haiku precum: „Zori în livadă – sperietoarea păzeşte via culeasă” şi „Printre-atîtea flori au ales felinarul – fluturi de noapte” de alte micropoeme, fie excelente sau rele, dar care nu sînt haiku. Nichita Stănescu nu a scris haiku, cu toate că a pretins, dar a compus bune micropoeme în propriul său stil nichitist.

 

Poezia are obligaţiile ei şi limitele ei, să le respectăm,

altfel nu mai deosebim produsul de deşeul său

 

M.C.: Am discutat, vara trecută, despre cîteva dintre discuţiile relativ la schimbările pe care le-au „promovat” creatorii de haiku în ultima vreme, şi am avut în vedere atunci Tokyo Manifest, Matsuyama Declaration ş.a. Pînă unde crezi că se pot accepta „modernizările” pentru nu afecta substanţa a ce înseamnă haiku?

Ş.C.: M-a interesat problema, după ce mi-ai atras atenţia la Constanţa, la colocviul internaţional din august 2013. Drept urmare, am căutat documentele pe internet şi le-am citit. Opiniile mi le-am expus pe larg într-un capitol din „Stîlpi de felinar”. Manifestul de la Tokyo are carenţe fundamentale. În primul rînd nu este redactat într-un cadru unde să fi fost prezente cele mai importante personalităţi din domeniu, japoneze şi internaţionale. Ştim că teoria contemporană haiku nu este unitară, ci împărţită, în Japonia, ţara de origine, în mai multe curente şi şcoli, care se află în opoziţie, adică unele susţin ceea ce neagă celelalte. Pe plan internaţional, lucrurile se prezintă cu atît mai tulburi şi mai amestecate. Manifestul încearcă să propună o „concesie” doctrinară, acceptînd o înlocuire a „kigo/ cuvîntului sezonal”, obligatoriu în haiku, prin „keyword/ cuvînt-cheie”, însă chestiunea este lăsată cum este mai rău, adică ruptă la mijlocul drumului. Prima consecinţă ar fi că „keyword” transformă de cele mai multe ori haiku în senryu, ceea ce nu e rău, dar călcăm pe alt teritoriu, deci în afara teritoriului haiku. Cum unii susţin neadevărul că senryu ar suporta mai puţine constrîngeri formale, foarte bine, atunci să se scrie senryu cu constrîngeri formale, adică măsura de 5-7-5 silabe, cuvînt-cheie, subiect/obiect, spaţiu, timp, efemer, etern, simbol, paradox, şi aşa mai departe cu multe altele. Cu toate că se încearcă evitarea aluziei sezonale/ kigo, extrem de bogată în Japonia, şi de o diversificare internaţională infinită, se pare că, totuşi, specificitatea haiku nu poate fi ruptă de anotimp. Ar fi nevoie de poeţi geniali, să retopească totul şi să impună noi variante de haiku ataşate altor teoretizări. Deocamdată teoria clasică este prea puternică, prea serioasă pentru a fi dislocată de un colocviu internaţionalo-japonez fără mulţi sorţi de a „moderniza” de azi pe mîine o gîndire poetică susţinută de poeţi-maeştri prea importanţi pentru a fi ignoraţi fără consecinţe. Vedeţi ce se întîmplă în poezia occidentală/ română. La urma urmelor, „kigo” este o chestiune formală, cum formală este versificaţia: înlocuirea versului „clasic” cu versul „modern”, „liber” deschide cutia tuturor Pandorelor. Consecinţa? Aproape toată poezia îşi iese din matcă, tinde spre prozaizare, chiar vulgară, pînă s-o supăra un mare poet şi va striga: „Ajunge cu debandada! Înapoi la versul/versetul riguros!” Dragă Marius Chelaru, poezia are, şi tu arăţi că ştii bine asta, obligaţiile ei şi limitele ei, aşadar să le respectăm, altfel nu mai deosebim produsul de deşeul său.

M.C.: Ştii că sîntem de acord în multe privinţe, legat de aceste subiecte. Pe de altă parte, există specific românesc, croat, bulgar în haiku, şi dacă da, se poate manifesta corect, nealterînd ce înseamnă lirica de sorginte niponă?

Ş.C. : Bineînţeles că există specificitate. O întîlnim în primul rînd în kigo/ cuvînt sezonal. Toate florile, păsările, insectele specifice anotimpurilor româneşti, relieful cu spaţiul sălbatic sau cultivat, grădinile au loc în haiku. Apoi, lungimea. Englezii au scurtat canonul haiku la 4-6-4 silabe. Românii folosesc versul: „Veniţi: privighetoarea cîntă şi liliacul e-nflorit” (Macedonski, Noapte de mai), unde sînt prezente două elemente din canonul teoretic haiku, măsura de 17 silabe şi cezura notată prin două puncte, în rest nimic. Poate fi textul considerat haiku? Bineînţeles că nu, dar dacă ar fi existat independent l-am fi putut cataloga drept micropoem, sau poem-într-un-vers şi s-ar fi adeverit situaţia lui Nichita. De bună seamă spaţiul balcanic este relativ comun, are cam aceleaşi anotimpuri, păsări, plante, dar am pretenţia că munţii noştri alt aur poetic poartă, ca să spun aşa.

M.C.: Să încheiem cu proiectele tale, atît cele personale, mulţumindu-ţi că ai acceptat să avem această convorbire.

Ş.C.: După ce am încheiat aventura zen, am continuat-o subtextual, compunînd „Baladierul” şi „Rodierul”, care nu ar fi avut nici pe departe formele actuale fără cunoştinţe destul de profunde, diversificate, subtile despre artele poetice nipone. La fel se întîmplă cu amplul poem „Testamentul din strada Nisipuri”, pe care am fost obligat să-l completez şi definitivez, unde tehnica poeziei şi a teatrului zen este evidentă, cel puţin pentru mine. „Marea tăcere” ocupă un spaţiu central în tot ceea ce am creat. „Fragmentarismul” aparent al poeziei postmoderne este anticipat de acum o mie de ani de poezia niponă, ca să nu mai spun nimic despre arta sugestiei, prezentă numai accidental în poezia occidentală, dar esenţială şi existentă la tot pasul în tanka, renku, haiku, senryu, adică în micropoemele orientale în forme extrem de canonizate, precum este canonizată arta muzicală, unde totul este exact. Problema rămîne să ai forţa de a te adapta. Unii poeţi reuşesc, alţii nu, dar nu e nici vina unora, nici a altora. Ca să o spun pe cea dreaptă, aştept pe marii poeţi români de haiku, inclusiv pe cei deja existenţi, dar care nu şi-au pus încă în ordine creaţia. Critica noastră literară, prea suficientă sieşi şi prea încrezătoare că deţine controlul, habar nu are ce surprize o aşteaptă. Oare nu eşti chiar dumneata, poete, antologatorule, comentatorule al poeziei zen şi criticule literar Marius Chelaru, cunoscător al poeziei orientale, inclusiv nipone, unul dintre cei aşteptaţi să spună adevărul despre un domeniu considerat de unii prea marginal pentru a fi luat în seamă, dar care preocupă pe aproape toţi poeţii, datorită virtuţilor numite concentrare a expresiei, aluzie specifică anotimpurilor, paradox, simbol, efemer, eternitate? Ar fi trebuit spus „eternitate, efemer”, pentru a încheia în ton budist/ zen, acelaşi budism, dar fără varianta zen, care l-a fascinat pe Mihai Eminescu.

M.C.: Cum ştii, fac asta de ceva vreme, începînd cu o rubrică mai curînd (dar nu numai) în ideea de semnalare, şi mulţi colegi sînt mai receptivi, dovadă chiar textele din revista „Poezia”, de exemplu, pe care ai pomenit-o, care nu existau înainte.

Ş.C.: Da, aşa este. Dă-mi voie să închei cu un sonet dedicat „muzei mele”, căreia am prea multe să-i reproşez!

 

„De muză-îndrăgostit, a poeziei,

Nopţi îi propun, feroce de fierbinţi,

Dar cutra mă-ocărăşte printre dinţi,

Încă-un prilej să-i fac în ciudă: “Scrie-i

Lui Dante, ce otravă-mi eşti, trufaşo,

Preschimbă-l în patron de Paradis

Pe-un ful de zodii, pe cînd eu, proscris,

Să mă-obidesc, să dîrdîi lîngă Basho,

Uzi fleaşcă, amărîţi, într-o Grădină

Zen de nisip şi bolovani buddhişti…”

Adesea-mi taie calea, cu-ochii trişti

De neodihnă-ori numai din rutină,

Şi beată cleşte-o prind, cum piază rea,

Se bate cu poeţii-în cafenea.

 

(Şerban Codrin)

 

Interviu de: Marius CHELARU