Insula lui Ovidiu*

poem inspirat din legenda

 Insulei lui Ovidiu

 

dacă vrei să ştii

ce înseamnă singurătatea

gândeşte-te la Ovidiu

şi la petecul lui de pământ calcaros

înconjurat de apa lacului Siutghiol

 

gândeşte-te la omul care privea cerul

şi atingea norii cu degetele

încercând să-i aducă mai aproape de el

încât să fie trepte către templul zeilor

şi să afle direct din gura lui Jupiter

de ce trebuia să îndure exilul

 

gândeşte-te cum implora pescăruşii

care plonjau după hrană

în dâra de spumă din spatele

corăbiilor care traversau lacul:

„– nu mă luaţi şi pe mine

cu voi până la Mediterana?”

dar pescăruşii se aşezau pe catarge

şi îl priveau ca pe un frate de-al lor

cu aripile frânte

de care trebuiau să se despartă

fără să scoată un ţipăt

 

gândeşte-te la braţele lui cum trăgeau

neputincioase la ramele unei corăbii imaginare

sau la sufletul lui care încerca să sufle în pânze

zadarnic efort şi sufletul rămânea atât de singur

încât nu mai ştia pe ce lume se află

oare insula era purgatoriul

în care trebuia să se cureţe de toate

păcatele sale?

 

gândeşte-te cum vorbea cu peştii bătrâni

pe care-i hrănea cu firimituri de pâine

despre inima lui pe care timpul

o curăţase de solzi

şi o lăsase să bată pe ţărmul amintirilor

tot mai erodat de ambiguităţi

şi lacune

 

gândeşte-te la poemele lui triste

scrijelite pe scoarţa sălciilor plângătoare

sau pe scoarţa stejarului bătrân

din faţa colibei din chirpici

în care îşi ducea veacul

 

gândeşte-te la crivăţul iernii

şi la salbele de lacrimi îngheţate

dăruite zeilor în schimbul unor cuvinte

care să-i aline dorul de casă

 

gândeşte-te la hainele lui ponosite

impregnate cu mirosul puternic de baltă

sau cu fumul de bălegar

unde erau mantiile lui curate şi elegante?

unde erau băile romane

calde şi pline de flori?

toate drumurile trebuiau să ducă la Roma

dar paşii lui Ovidiu se pierdeau pe o insulă pustie

poetul desena cu un băţ de stuf pe nisipul umed

chipul soţiei sale, Fabia

chipul fiicei sale, Perilla

chipurile tuturor rudelor şi prietenilor

apoi îi îmbrăţişa pe toţi cu un oftat îndelung

şi rămânea doar cu cochilii de melci în palme

un şarpe se ivea dintre pietre

şi-l ispitea să se aventureze

în adâncul apelor

 

nu greşise cu nimic

doar văzuse ceva ce nu ar fi trebuit să vadă

ceva care l-a inspirat să scrie

şi să ia atitudine

împotriva unor acţiuni imorale

aşa a devenit proscris

în afara legii

 

şi câte scrisori i-a trimis lui Augustus

şi câte scrisori i-a trimis lui Tiberius

degeaba dacă împăraţii aveau

inima de piatră

 

poetul a murit la Tomis

unde a fost şi înmormântat

acum statuia lui de bronz ne priveşte meditativ

din faţa muzeului de istorie

din Constanţa

mulţi trec pe lângă ea

fără să ştie că Publius Ovidius Naso

a fost poetul roman care a devenit

poetul Daciei Pontice

poetul care a scris în limba geto-dacilor

contopindu-şi sufletul

cu cel al înaintaşilor noştri
gândeşte-te, gândeşte-te

şi iar gândeşte-te

2000 de ani au trecut

de la ultimii paşi ai poetului

pe acel petec de pământ calcaros

înconjurat de apa lacului Siutghiol

 

iar dacă nu mă crezi

poţi merge şi tu pe insula lui Ovidiu

iar când valurile vor mângâia ţărmul

vei auzi Tristele şi Ponticele

 

*Poem dedicat marelui poet latin Publius Ovidius Naso la împlinirea a 2060 de ani de la naştere şi a 2000 de ani de la moarte.