sărut cuvintele
Sărut cuvintele de teamă să nu mă părăsească.
Singura lor treabă e să mă dorească.
După fiecare vers, sărut cuvintele –
Dragi mi-s, ca mormintele născătorilor mei,
sfintele.
Dar şi ele să-mi fie amante fidele
de la-ncolţit de zi
Şi să nu contenească a mă iubi
Nici când mă sfredeleşte tristeţea, nici
Când rup din mine trădările foştilor amici.
Nici când mi-e bine-n viscolul luminii,
Nici când disperarea-şi bagă-n mine spinii.
Sărut cuvintele limbii mele române.
Fără ele, n-aş avea Dumnezeu. Nici nume.
mahalaua singurătăţii
Căsuţa mea de vacanţă se află în mahalaua
celei mai nesuferite singurătăţi ale lumii.
Dacă vă hotărâţi să ajungeţi la ea,
treceţi, mai întâi, dintr-un capăt la altul,
Ulicioara tristeţilor mici, după care
urmează să parcurgeţi Ulicioara
tristeţilor mijlocii.
Apoi, după-un sens giratoriu, o luaţi
pe Strada tristeţilor mari. Mergeţi pe ea
până la Semaforul disperărilor –
arde mereu într-un violet de Bacovia –
şi, după el, nimeriţi direct în Mahalaua
celei mai insuportabile singurătăţi ale lumii.
Gazda e amabilă. Şi mută.
Pe moşia ei cresc pomi şi plante mâhnite,
peşti mâhniţi în lacuri mâhnite,
având un singur animal mâhnit:
subsemnatul.
Următoarele animale urmează să fiţi voi.
abia mai pot muri
Abia pot să mă-nfrupt cu roua de pe flori.
Şi, rupt, s-ajung la poarta iubitelor surori.
Abia-mi pot frige sufletul cu cântul ce mângâie.
Şi-mi pot mânca angoasele ce vor să mă sfâşâie.
Abia mai sorb parfumul petalelor din tei.
Abia mă frâng la mormintele născătorilor mei.
„Abia mai pot surâde” celor ce m-au iubit.
Abia mai pot muri un pic mai fericit…
Pestetotlocul lui bădia Mihai
Tu nici măcar nu puteai să bănuieşti
Pestetotlocul Numelui Tău…
(Anatol Codru. „Necuprinsul în Necuprins”)
Cred că se gândea la tine, bădie Mihai,
spunând asta poetul.
Pentru că mai Necuprins decât tine, Necuprinsule,
pentru ramul, buciumul şi jalea Neamului meu,
nu e.
Dar nu mai cred că nu puteai să „bănuieşti
Pestetotlocul Numelui Tău”.
El, Pestetotlocul, izvora lucefereşte
din fiece respiraţie a logosului tău flămând
de ne-moarte.
Şi tu, Necuprinsule, nu puteai să nu simţi asta.
N-aveai cum.
Coardele râvnitei veşnicii româneşti zvâcneau
la fiece atingere cu hârtia
a penei tale muiată-n cerneală latină.
Nu puteai şi să nu înţelegi asta –
creierul tău, uitat, după autopsie, pe pervaz,
îşi avea antenele Pestetotlocului în întregul
Necuprins –
de la nemargine, la nemargine.
Cum poţi tu, bădie Mihai, să nu-ţi bănuieşti
Pestetotlocul?
Chiar şi-n fiorul plăpând al acestui vers al meu
de la marginea marginii Necuprinsului tău,
Necuprinsule.
pedeapsă
Aş putea să-mi scriu inima fără virgule,
fără puncte,
Dar are-n ea regrete-atât de multe
Şi speranţe clătinate, ci încă rebele –
Cum va trece ochiul cititorului prin ele?
Se sparg sub paşii mei oglinzi ce m-au ştiut
visător,
Se miră lumea mârşavă ce m-a ştiut
neiertător.
Se sperie femeia ce mi-a sângerat trădările.
Se uimeşte cuminţenia ce mi-a răbdat
necuminţeniile.
Aş putea să-mi scriu inima cu cuvinte puţine,
Dar graiul ăsta românesc mă ţine
Mereu în fiertura lui eternă de diamante.
Şi mă pedepseşte să le pasc pe toate!