Johann Wolfgang GOETHE

(1749-1832)

 

CĂUTĂTORUL DE COMORI

Punga goală, rană-n suflet,

Îmi târăsc ursita vremii.

Sărăcia-i răul lumii,

Bogăţia-i al ei bun!

Ca durerile să-mi vindec

Vrui să caut comori; deci cată

Sufletul să-mi iei drept plată!

Aş-am scris cu sânge jun.

 

Cercuri, cercuri, rotocoale,

Focuri am aprin în iarbă,

Vrăji în oase-am pus să ardă.

Scopul vrăjii fu atins.

Începui din tina moale

Bulgări să desprind turbat

De pe locul arătat.

Bezna nopţii s-a întins.

 

Şi văzui în depărtare

O lumină ca din stele,

Mai departe, după ele

Chiar când miez de noapte fu.

Sori răsar ce stai să numeri

Într-un vas purtat pe umeri

De un tânăr ce-mi zâmbi –

 

Ochi curaţi, blândă făptură

Strălucea în miez de noapte;

Plin de-a gândurilor şoapte

Profană imperiul meu.

Mă gândi deodat’ la toate

Cât se par, că nu se poate

A fi el duhul cel rău.

 

– Bea curaj vieţii curate!

Atunci prinzi căutătura

Care-ţi dă învăţătura

Tu aici să nu te-ntorci!

Nu căta comori visate,

Ziua muncă, seara lume,

Luni amare, chefuri bune,

Caieru-ţi aşa să-l torci!

 

ARIEL

din Faust

Când de petale cad o ploaie

De primăvară timpuriu,

Când holda verde-n spic dezdoaie

Surâs de lan spre tot ce-i viu,

Atunci, o Geniu! Mii de zâne

Împart norocul tuturor.

Chiar de-i hain sau dacă sfânt e

Se-ndur de orice muritor.

 

RAPSODUL

– Ce aud aşa fierbinte

Răsunând afar’ pe pod?

Cântecul lăsaţi să intre

Să gustăm din al său rod.

Craiul cheamă, pajul fuge,

Pajul vine, craiul zice:

– Vreu să intre acel rapsod!

 

– Cinste nobili de castele,

Cinste doamnelor de lume,

Mândru cer tu, zeci de stele

Cine ştie al vostru nume?

Ochii închideţi, nu e timp

În sala asta de olimp

Să caşti gura la stele.

 

Cu ochii închişi, cu grai nespus

De blând, cântă-n sala regală.

Bărbaţii, dârji, privesc în sus,

Frumoasele în poală.

Cum cântul craiului plăcu

Bătrânului rapsod dădu

Un lanţ de aur drept plată

 

– Nu, lanţ de aur să nu-mi dai,

Dă-l nobililor care

Cu spada-n mână, mândre crai,

Veghiază la hotare,

Dă-l cancelarului ce-l ai

Să-l ducă falnic cu alai

Grămezilor ce are.

 

Eu cânt ca pasărea în vânt

Ce-n ramuri e regină,

Pe lângă cântul care-l cânt

Aurul e doar rugină.

De pot să rog, vă rog ceva,

Din vinul vostru a-mi turna

Această cupă plină.

 

Ia cupa-n mâini şi însetat

El bea vinul regesc.

– Ferice unde acest dat

E-un dar mult prea firesc.

Când vă e bin’ cu adevărat

Gândiţi că vă privesc

Şi mulţumiţi lui Dumnezeu

De clipa cântecului meu

Cum eu vă mulţumesc.

 

REGELE IELELOR

Cine trece călare haihui

Prin noapte? E tatăl cu fiul lui;

Îl ţine în braţe şi stropii îl scald,

Cu pieptul îi ţine copilului cald.

 

– Băiatul meu tu fruntea ţi-o drege.

– Priveşte tată al ielelor rege

Coroana-i sclipeşte lumină nebună.

– O nu copile, e ceaţa sub lună.

– Copile, copile tu vino cu mine,

În lume pierdut fii şi nimeni de tine

Nu şti-va. A mea împărăţie

Va fi a ta doar, ţi-o dau numai ţie!

 

– Tu tată, n-auzi glasuri şoptite

Nici regele care atâtea-mi promite?

– Nu-ţi fie teamă, nimic nu se aude

Doar vântul ce bate în ramure ude.

 

– Copile, copile tu vino, te aştept

Şi fetele mele te-or strânge la piept,

O joacă va fi a lor nebunie

Şi cântecele toate le-or da numai ţie.

 

– Priveşte tată, ieşite din val

Fetele regelui blânde-s pe mal.

– Băiete, băiete nu văd nici o fată

Decât două sălcii ieşite din apă.

 

– Sunt regele tău şi tu viI cu mine

Că vrei ori că nu vrei, ascultă-mă bine!

– Tată! O tată! Vino-n pădure

Regele ielelor vrea să mă fure.

 

Tatăl nebun în oarba-i durere

Goneşte roibul după putere,

Ajunge la poartă cu-n ultim efort

Dar braţele sale copilu-l ţin mort.

 

PROMETEU

Acoperă-ţi cerul Zeus

cu pâclă de nori

şi exersează, asemenea copilului care

loveşte scaieţii cu băţul,

pe stejari şi creste de munţi.

Dar pământul meu

trebuie să-l laşi în pace

şi coliba mea

pe care nu tu ai construit-o,

şi vatra mea,

şi jarul acesta

pentru care mă invidiezi.

 

Nu cunosc nimic mai sărac

sub soare decât voi, Dumnezei!

Vă întreţineţi lamentabil

din jertfele

suflării celor ce se roagă

majestăţilor voastre,

şi v-ar lipsi dacă n-ar fi

copii şi cerşetori nebuni

plini de speranţe.

 

Când eram copil

şi nu ştiam pe unde s-o apuc

întorceam ochii rătăciţi

către soare de parcă acolo

ar fi existat

o ureche să-mi audă tânguirea,

o inimă ca a mea

să-i fie milă de cel asuprit.

 

Cine m-a ajutat

contra trufiei Titanilor?

Cine m-a salvat de la moarte,

din sclavie?

N-ai împlint tu toate singură

inimă înflăcărată?

Şi arzi tânără şi bună

chiar înşelată uneori?

Să-i dau mulţumire de salvare

Celui adormit de sus?

 

Eu să te venerez?!

Pentru ce?

Ai alinat durerile

vreunui nevoiaş?

Ai secat lacrimile

vreunui îngrozit?

Nu m-a făcut bărbat

atotputernicul timp

şi soarta eternă,

stăpânii mei şi ai tăi?

Credeai cumva

că am să urăsc viaţa,

că mă voi refugia în deşert

pentru că nu toate

visurile-n floare s-au copt?

 

Aici stau eu şi formez oameni

după chipul meu,

o generaţie care să-mi semene,

pentru a suferii, pentru a plânge,

pentru a savura

şi a se bucura

şi a nu te lua în seamă

cum nu te iau nici eu!

 

Din XAMEN XENIEN

 

Ţi-ai pierdut averea, ai pierdut ceva,

Judeci cu iuţeală iar o vei avea,

Ţi-ai pierdut onoarea, ai pierdut mai mult,

De-ţi câştigi iar cinstea şi eu te ascult,

Ţi-ai pierdut curajul, totul ai pierdut

Şi-ar fi fost mai bine nu te-i fi născut.

 

 

Heinrich HEINE 

(1797- 1856)

LORELEI

Eu nu ştiu ce-i astăzi cu mine

De ce gânduri triste-mi răsfir!

Un basm din vremuri străbune

Îmi fulgeră iar amintiri.

 

E seară şi-n aer pluteşte

Un ritmic tact de pe Rin,

O stâncă din mijloc sclipeşte

Sub soarele morţii-n declin.

 

Acolo, pe vârf, minunată,

Stă zâna cu părul bălai,

Îşi piaptănă părul şi cată

Spre maluri din dulcele-i rai.

 

Un piaptăn de aur o mângâie

Şi cântă un cântec vrăjit,

Natura toată reînvie

Şi valurile au amuţit.

 

Pescarul de jos o priveşte

Vrăjit în al nopţii mister.

Totul în jur străluceşte

Şi el e cu ochii spre cer.

 

S-a dus pescarul în valuri

Murind într-o lună de mai

Şi asta a făcut-o-ntre maluri

Cu cântecul ei Lorelei.

 

MERSUL LUMII

De ai mult primeşti curând

Şi mai multe decât ai.

Ai puţin, atunci să ştii,

Ţi se ia şi ce nu ai.

 

De nu ai nimic, sărmane,

Lasă-te-ngropat de viu.

Dreptul de-a trăi acela-l

Au doar cei ce-n lume au!

 

 

Friedrich SCHILLER

(1759-1805)

CHEZĂŞIA

La Dionis tiranul se strecoară

Moros cu un pumnal sub mantă;

Zbirii îl prind însă în bantă.

– Ce-ai vrut să faci? Turbat tiranul zbiară

Privindu-l îngrozit cu ochi de fiară.

– Să scap oraşul nostru de un tiran feroce!

– Pdeapsa ta să fie ţintirea-n laţ pe cruce.

– Eu sunt – zise Moros – să mor pregătit

Căci viaţa nu-i viaţă de mila-ţi mi-o-nchină.

Te rog însă, dacă ai inimă creştină,

Trei zile să-mi dai, căci vreu cum e sortit

Să dau mâna sorei celui ce-a o peţit.

Îţi las un prieten chezaş în locul meu;

De nu m-oi întoarce dă-l morţii, e al tău!

 

Surâde tiranul cu zâmbet hain,

Tace o clipă apoi îi spune:

– Trei zile îţi dau pân’ soarele apune

De nu eşti aici şi timpu-i deplin

Fugind de pedeapsă, de moarte şi chin,

Îl dau morţii-n cruce cum s-a arvunit

Iar tu vei fi liber căci el a plătit.

 

El merge la prieten: – Sunt pregătit

A-mi plăti pe cruce toate

Faptele-ntru libertate.

Dionis mi-a dat trei zile, căci vreau cum e sortit

Să dau mâna sorei celui ce-a o peţit.

Pân’ m-oi întoarce eu, te rog,

Rămâi în locul meu zălog.

 

Prietenul, tăcut, în braţe-l prinde

Şi se predă tiranului orbeşte

În timp ce Moros drumu-şi pregăteşte.

Când ziua a treia din zori se desprinde

Soarele, sora e dată. La drum se întinde

Cu frica în suflet să nu întârzie

Sorocul de care atârnă o frăţie.

 

Începe să plouă, puhoaie de apă

Se zbat între maluri şi nu contenesc,

Pârâul se umflă, un iad pământesc

Din matca firească a vadului scapă

Şi hordele lumii cu vuiet adapă.

 

Podul se rupe răcnind destrămat

Şi piere-n adâncuri cu scrâşnet turbat.

 

Degeaba-mprejuru-i el caută să vadă

O luntre-n talazuri, pe maluri să-ducă,

Coşmar este totul şi el o nălucă.

Nu-i om să-l audă. Ploaia să cadă

Nu conteneşte, nu-i cer nu e soare,

Pământu-i un fluviu, pârâul o mare.

 

Puhoiu-şi sporeşte pornirea turbată

Şi valuri imense pământu-l înec

Ca veşnicul clipei ce-n ore se-ntrec.

Frica îl ţine, curaju-l îmbată

Speranţa-l împinge în apa-nspumată,

Înoată cu moartea, înoată mereu

Şi spere că-n ceruri îl vede un zeu.

 

Ajunge la mal din milă cerească

Dar paşii pierduţi vor timpul să-i fure.

Tâlhari fără lege-l pândesc în pădure

Cu bâte-ncercând din drum să-l oprească

De bani şi de viaţă să îl tâlhărească.

Timpul îl mână, tâlharii îl ţin,

Oraşu-i departe, sorocu-i deplin.

 

– Ce vreţi – îi întreabă de frică pătruns –

Nu am decât viaţa, vă rog a-nţelege,

Şi ea aparţine tiranului rege.

Le vede pornirea şi ştie răspuns:

În ceată se aruncă şi primul ajuns

Cade lovit, alţi doi seceraţi

Iar ceilalţi la fugă o-ntind speriaţi.

 

Soarele arde, pârjolul îl doare,

Lovit de osteneală genunchii nu-l ţiu.

Îşi cară povara târâş prin pustiu:

– O Doamne! M-ai scos din vâltoare

Din mâna tălhară a crudelor fiare

Şi acuma mă laşi în pustiu părăsit?

De ce-mi iei puterea acum la sfârşit?

Ascultă!… Un clinchet de aramă

Răspunde tăcerii cu sursur aprins,

Ridică privirea şi vede surprins

Izvorul ce curge sfios de pe coamă

De stâncă golaşă. Ajunge în goană

Clipirea de viaţă. Oasele frânte

Şi le odihneşte în undele sfinte.

 

Soarele aruncă prin pomi raze care

Semeţe-şi întind spulberarea în vânt

Şi nasc umbre, monştrii, pe sterpul pământ.

El vede doi oameni grăbiţi pe cărare

Şi vrea să dispară, dar totul îl doare;

Aude unul zicând cum se duce:

– Acum îl vor trage, sărmanul, pe cruce.

 

Frica-i dă aripi şi fuge uitând

Durerile-n oasele frânte.

Oraşul apune în razele crunte

Lucindu-şi creneluri moarte în vânt.

În faţă-i apare sluga, fugind,

Acesta se opreşte de spaimă lovit

Văzându-şi stăpânul şi-i spune-ngrozit:

 

– Venirea-ţi târzie e stigma de moarte

Ce-l ţine cu clipă ce trece ca-n cleşte,

Deci fugi cât e timp şi nu te opreşte.

Oră de oră prin vise deşarte

Privirea de zare nu vru a-şi desparte,

Tiranul badjocuri în faţă-i aruncă

Dar fruntea speranţei nu i se încruntă.

 

– De sunt prea târziu şi cerul a vrut

Blestemul a împlini şi să-l pedepsească

Atunci voi ca moartea cu el să mă unească,

Să nu se-mpăune tiranu-ncrezut

Că unui prieten cuvânt e vândut,

Să osândească doi în nedreptate

Ş-apoi să creadă în fidelitate.

 

Soarele apune la porţi când se opreşte

Şi crucea înaltă şi gloata o vede

Ce-şi zgâie ochii. Turbat se repede,

Drum prin mulţime-şi croieşte;

Ajunge sfârşit… dtrigând se opreşte:

– Pe mine m-atârnă pe cruce

Şi lasă-l pe el a se duce!

 

Tumultul se opreşte şi gloata-i mirată.

În braţe se prind cei doi cu iubire

Şi plâng de durere şi de fericire.

Nu-s ochi fără lacrimi, mulţimea-i mişcată.

Regele află minunea-ntâmplată,

În suflet i se aprinde un strop de omenie

Şi dă poruncă cei doi ca să vie.

 

Mirat îi admiră de sus, dar învins,

Apoi le vorbeşte: – Aţi reuşit

Inima de mi-aţi robit,

Credinţa nu este o vorbă în vânt.

Luaţi-mă prieten la voi sub legământ,

Al treilea să fiu între voi eu vă rog,

Chezaş până la moarte, tovarăş şi zălog.

 

 

Ludwig UHLAND

(1787-1862)

BLESTEMUL BARDULUI

A fost odată-n vremuri, departe, un palat

Ce strălucea-n întinsuri pe-o ţară-n lung şi-n lat,

Jur împrejur grădini, fântâni ţâşnind mereu

Din gura lor de aur sclipiri de curcubeu.

 

Acolo un mândru rege, victorios, bogat,

Stătea pe tronu-i falnic palid şi-ngânurat.

Gândirea-i era spaimă, ochii-i erau calici

Cucântu-i era sânge iar vorbele lui bici.

 

Doi cântăreţi odată veniră la palat,

Unul cărunt de plete, altul cu aur buclat.

Bătrânul sta cu harfa pe-un cal împodobit

Iar tânăru-i tovarăş păşea neprihănit.

 

Bătrânul bard îi spuse: – Fii pregătit acum

Să cânţi tot ce-i mai dulce, să cânţi tot ce-i mai bun,

Plăcerea şi durerea tu strângeţile-n piept

Să-l îmblânzim pe rege, să-l facem înţelept.

 

În sala ce înaltă ajunseră cei doi,

Regele sta pe tronu-i, regina dinapoi,

El falnic sta pe tronu-i ca nordica lumină,

Ea strălucind sub boltă era de farmec plină.

 

Moşneagul doar atinse cu degetele struna

Că valuri unduioase se adunau întruna

Şi limpede ca cerul al tânărului glas

Se împletea cu basul bătrânului Pegass.

 

Cântară primăvara, credinţa şi iubirea

Şi libertatea demnă, frumosul şi cinstirea,

Cântară tot ce-i dulce; mai tare, mai molcom,

Cântară tot ce-nalţă inima unui om.

 

Curtenii-n cerc pierd firul badjocurei din jur,

Războinicii se-nmoaie sub acest cântec pur,

Regina fermecată din pieptu-i a desprins

Un trandafir pe care poeţilor l-a-ntins.

 

– Voi mi-aţi sedus poporul, acum femeia-mi vreţi?

Strigă turbatul rege acelor cântăreţi

Apoi aruncă spada în tânărul pipt care

Îşi seacă vraja vieţii-n a sângelui izvoare.

 

Şi ca de o furtună se-mprăştie o lume.

Flăcăul îşi dă duhul în braţele bătrâne

Ce-l învelesc în mantă, îl leagă drept pe cal

Şi-l scoate afară-n curte ca într-un ritual.

 

Dar colo-n faţa porţii bătrânul se opreşte

Şi preţ a mii de harfe el harfa şi-o zdrobeşte

 

De marmora coloanei, apoi strigă turbat;

Se zbuciumă castelul de glas înfiorat.

 

“- Blestem voi săli măreţe să nu vă sune cânt

de coarde, nici glas tânăr până veţi fi pământ,

Suspinet doar şi gemet şi pas timid de sclav,

Stafia răzbunării vă calce-n pas gângav.

 

Vai voi grădini bogate, priviţi faţa-i de mort,

Priviţi obrazu-i tânăr vr-n palmele-mi îl port,

Să veştejiţi ca dânsul, izvoare să vă sece,

Să vă-mpietriţi pustiul prin timpul care trece.

 

Tu ucigaş, blestemul toţi barzilor din lume

Pogoare pe strâmteţea plăpândului tău nume,

Să nu-ţi găseşti coroana renumelui etern,

Să fi un ultim răcnet uitat ca un blestem.”

 

Bătrânul strigă, cerul i-aude disperarea

Şi ziduri se dărâmă, coloane-şi pierd sfidarea.

O singură coloană mai stă doar într-o rână

Dând semn ce a fost acolo, ce n-a fost să rămână.

 

În jur doar piatră arsă, nici pomi, nici o alee,

Nici regele cântat nu-i în rând de epopee;

Uitarea se-nteţeşte, nu-i pasă nimănui.

Aşa-mplinii destinul blestemul bardului!

 

 

 

FEDRU (Caius Iulius Phaedrus)

(c. 15 î.Hr. – c. 50 d.Hr.)

MĂGARUL ŞI HARPA

Măgaru-ntr-o poiană o harfă a găsit

Şi cu copita coarda, afon, el a ciupit.

– Ce mândru sunet, Doamne, aud şi mă-nfior,

Ce rău îmi pare, zise, că sunt neştiutor…

De aşi fi, zău, un maestru în ale a cânta

Cu cântecele mele o lume aşi fermeca!

Morala:

La fel şi între oameni, talente “minunate”

Se sting fără de nume, ba chiar şi ofensate…

 

 

Wilhelm BUSCH

(1832-1908)

UN MUSCOI

Un muscoi, plin de plăcere,

S-opri p-un fagure de miere,

Îşi înmuie cu lăcomie

Năsucul în dulcegărie.

Când termină de savurat

El aripa şi-a scuturat

Şi vru să-şi ieie zborul,

Dar îl luă fiorul

Când observă înspăimântat

Că-n miere-i prins piciorul.

 

Când sta durerea să îl frângă

Muscoiul începu să plângă:

– Ah, cerule! Te rog mă scoate

Din dulcea mea captivitate.

 

Un bun amic îl observă,

Spuse: – Da, da… şi suspină…

 

Adalbert von CHAMISSO

(1781- 1838)

RUGĂCIUNEA VĂDUVEI

(După Martin Luther)

Bătrâna se scoală cu sfiiciune

Şi-şi spune pătrunsă a ei rugăciune:

O, Doamne! Traăiască-mi stăpânul herţog

Mulţi ani fără număr, din suflet te rog!

Necazul te-nvaţă să rogi.

 

Stătpânul ce tocmai intrase pe uşă

Crezu că-i nebună şi-i spuse: – Mătuşă

Eu chiar am trecut afară pe drum

Când rug-auzi. Te rog să-mi spui cum

Necazul te-nfaţă să rogi?

Opt vaci am avut, şi singuru-mi bun,

Bunicul Domniei şi-al nostru stăpân

Luă cele bune la dânsu-n izlaz

 

Lăsându-mi bordeiul cuprins de necaz.

Necazul te-nvaţă să rogi.

 

Blestemu-mi l-ajunse prin morţi-mi copii,

Puţin după aceea stăpânul murii.

Părintele vostru urmă al său pas

Şi numai trei vite de atunci mi-au rămas.

Necazul te-nvaţă să rogi.

 

Domnul dreptate făcu ş-astă dat,

Căzu de pe cal murind blestemat,

Dar locu-i luata-ţi şi atuncea din trei

O vită-mi rămase, ce drept să mai cei?

Necazul te-nvaţă să rogi.

 

De vine fiul urmându-l pe tată

Îmi ia de pe suflet şi ultima vacă.

O, Doamne! Trăiască-mi stăpânul herţog

Mulţi ani fără număr, din suflet te rog.

Necazul te-nvaţă să rogi.

 

Reiner Maria RILKE

(1875-1926)

PANTERA

Nimic nu mai reţine-n paralele

zăbrele ce se trec. Un tic.

Îi pare a fi o lume de zăbrele

şi după ele absolut nimic.

 

Mersul ei moale, lin, plin de putere

roteşte totul spre un punct discret

ce pare a fi un dans spre centru-n care

adoarme o voinţă-ncet, încet.

Doar câteodată, fără zgomot, rare,

pupilelor cortine prind vecii.

O rază trece-ncet prin mădulare

spre inimă şi se opreşte a fi.

 

Traduceri de Christian W. SCHENK

Arno HOLZ

(1863-1929)

Aşa dulce… ţesea… noaptea

Aşa

dulce…ţesea…

noaptea

 

Sub

castanii întunecaţi… de peretele luminat de lună,

cu ochii… închişi în umbră,

te sprijineai

 

Noi… nu ne… sărutam.

 

Tăcerea noastră

ne… spunea…totul

 

Să te iert?

Să te iert?

 

…eu?…pe tine?…

 

Demult

aş

fi făcut-o…chiar înainte…de a

fi ştiut.

 

Dar

…să uit?…să uit??…

Ah!

Dacă aş…putea!!

 

Adesea,

în lumina strălucitoare a soarelui,

cînd sînt… „vesel”şi la „nimic”… nu mă gîndesc,

deodată,

cenuşie

stă… în faţa mea!

 

 

Aici

…crr…

ca

o… broască!

 

Şi totul,

totul

îmi pare…iarăşi

fad

şi

fără consolare

 

Toată…viaţa!

 

Şi

eu sînt…trist. Trist…pentru

tine

şi…pentru mine…şi…pentru

mine…şi

pentru tine.

Traducere din limba germană de Mircea M. POP

 

 

 

Johann Caspar SCHADE

(1666-1698)

 

DUMNEZEU/ tu eşti Dumnezeul meu.

eşti tu Dumnezeul meu?

Dumnezeu tu eşti al meu.

Tu Dumnezeu eşti al meu.

Dumnezeul meu eşti TU.

 

TU   Dumnezeu eşti Dumnezeul meu.

Dumnezeul meu/ eşti Dumnezeu.

eşti Dumnezeu meu/ Dumnezeu.

Dumnezeu/ Dumnezeu eşti al meu.

Dumnezeu/ Dumnezeul meu eşti.

 

Eşti   tu Dumnezeu Dumnezeul meu?

Dumnezeul meu/ tu Dumnezeu.

tu Dumnezeul meu/ Dumnezeu?

Dumnezeu/ tu Dumnezeul meu.

Tu Dumnezeu/ Dumnezeul meu?

 

Al meu Dumnezeu/ eşti tu Dumnezeu?

Dumnezeu/ tu eşti Dumnezeu.

eşti tu Dumnezeu/ Dumnezeu.

Dumnezeu/ Dumnezeu tu eşti.

Dumnezeu/ tu Dumnezeu eşti.

 

Dumnezeu/ Dumnezeu eşti tu al meu?

al meu Dumnezeu tu eşti.

eşti tu/ Dumnezeu/ al meu?

Dumnezeu/ tu al meu eşti.

Dumnezeu/ al meu eşti tu.

AMIN

Traducere din limba germană de Mircea M. POP

 

 

 

Marie von EBNER-ESCHENBACH

(1830-1916)

 

Un cîntecel

 

Un cîntecel! Oare cum se face

Că aşa de mult ne place,

Ce e în el? Hai, povesteşte!

 

Un pic de sunet în el este,

Puţin cîntec şi armonie

Şi sufletul, în întregime.

 

Traducere din limba germană de Mircea M. POP