Jorge de SENA

MAREE

Din maree trec vapoare în aerul cald

între lătratul nocturn şi paşii care în iarbă

sunt ca freamătul descompus

al valurilor mărunte la malul râului.

Lucitoare ape ce vâslitul le transportă

prin ceţuri de verdeaţă şi tăcere

la parfumata absenţă separată,

pe străzi, se detaşează, grave, uşoare,

voci ale altor adulţi ce aud

acolo, unde conversaţia nu mă cunoaşte.

Marea mă cunoaşte, mirosul ei mă caută.

Se-aprind ferestrele la care am văzut

faleze înspumate de insule înalte.

Câtă căldură de oglindă, câtă minuţie de alge,

câţi delfini scufundându-se perechi,

cât murmur de-ape în coaja

corăbiilor care plimbă amărăciuni,

câtă hibernare de sex între Soare şi mare

şi lungile strigăte ale păsărilor suprapuse

şi mâinile ridicate şi nuditatea atât de roză

gâfâind placidă şi sigur,

pe cât de mare dorinţa mea a fost.

 

E târziu.

Cum de încă se aprind ferestrele

dacă-i târziu?

(1951)

 

 

GAZELA IBERICĂ

Suspendată pe trei picioare, pentru că s-a pierdut

unul din cele patru, iat-o odihnindu-se, de bronz,

pe piedestalul discret din muzeu.

Urechile-s ciulite ca ascultând, iară picioarele

sunt o mişcare încă ezitândă, în timp ce

privirea vagă e distrasă

de zgomotele libere ale pădurii.

Copacii au căzut de mult. Din

timpuri imemoriale, pierdute,

satele-au pierit în munţi

şi s-au desprins piatră de piatră.

E mult de când acest popor – dar care? –

de invazii fost-a violat şi-n sânge,

în foc şi în sclavie sau poate în iubirea

acelor ce cu navele-au sosit

cu vâsle lungi şi vele înalte atârnând,

s-a dizolvat în linişte, abandonându-şi

munţii pentru văi, pădurea

pentru stâncile la care marea balansează

în golfuri mici, pe plaje,

iar limpezile izvoare pentru râuri care

prin verdea vegetaţie se strecurau.

E mult de-atunci, însă gazela-aceasta a rămas

cu nările ei fine şi cu torsul neted

iar pieptul aproape uman. A fost cumva

a vreunui zeu ofrandă? Ori însăşi ea

zeiţă-a fost, ce jertfele primea?

Sau a fost doar gazelă, ideea,

pura idee de gazelă iberică?

Suspendată pe trei picioare, se odihneşte.

(1962)

 

CORABIA DIN ALCOBAÇA[1]

Pustie, verticală, de piatră albă şi rece,

lungă de lumină şi linii, de tăcere,

arcadă succesivă, dimineaţă

muritoare a eternităţii, vacuum pur

de spaţiu ocupat, ascuţită

ca transparenţa cristalină

a cerurilor armonioase, densă, concavă

de dreaptă concreteţe, aer retras

cu ultimul suspin al cărnii vii

piatră ne-piatră în pilaştri sprijinită,

fâşii de-albeaţă, geometrie

a spiritului posibil, proporţie

a esenţei tripartite, ideogramă

a mutei imensităţi ce se contrage

din perspectiva umană, ambulatoriu

de expectativă liniştită. Navă şi sceptru,

şi sepulcral reziduu, furtună

suspendată şi transferată. Rozetă şi timp.

Scară orizontală. Cilindru curb.

Exemplu şi manifest. Pace şi formă

de abstract şi de concret.

Ierarhie

a unei alte vieţi pe pământ. Gest

de piatră albă şi rece, fără de limite

înăuntrul limitelor. Speranţă

vidă şi verticală. umanitate.

(Araraquara,1962)

 

MOARTEA, SPAŢIUL ŞI ETERNITATEA 

(fragmente)

Nimeni, nicicând, de moarte naturală n-a murit.

Căci nu-i pentru-a muri că noi ne naştem.

Şi nu doar pentru moarte ajunge pân’ la noi

ăst murmur cavernos din timpuri,

neconsolat şi urlător, agonizant,

de când, amfibii, am ajuns pe-această plajă

şi până când primate într-o zi ne-am ridicat. Nu.

Nu pentru-a muri noi ne-am deprins cu graiul

şi am descoperit tandreţea, focul,

pictura, scrisul şi muzica cea dulce.

Şi nu pentru-a muri noi am visat

să fim nemuritori, să avem suflet şi să trăim din nou

sau să visăm la zei, ce pentru noi

ar fi nemuritori, mai mult decât ne poartă-nchipuirea.

Nu e. Când acceptăm ca lucru natural,

cuprins în ordinea firească-a lumii sau a îngerilor,

de nenumit sfârşitul cărnii noastre; când

înaintea lui noi ne plecăm, de parcă ar fi

foame de infinit făr’de scăpare; când

voinţa ne-o imaginăm a altor zei

cu chipul doar al unuia; când suferinţa

apare ca greşeală umană, în voia ei lăsându-ne

fiindcă din noi se pierde ceva în ceilalţi, avem

să trădăm această ascensiune, această victorie, aceea

ce înseamnă a se fi om, pas cu pas, mai mult.

…………………………………………………………

Pentru-a ne înălţa noi ne-am născut. Teama ne-a dat

acest destin văzut cu claritate:

chiar dacă lumile s-ar termina, ci Viaţa,

zburând prin spaţiu, alte lumi

va întâlni pentru-a se continua.

Chiar infinitul de s-ar termina

şi de-a sa limită el s-ar izbi,

Viaţa, cu pumnii săi îl va împinge înainte,

pentru ca-n Spaţiu să îşi facă loc Eternitatea.

(Assis, 1961, Sâmbăta de Aleluia)

 

Traduceri de Ana VRĂJITORU

[1] Alcobaça este cea mai mare biserică a Portugaliei, fondată în 1153 şi terminată în 1223, unul dintre cele mai frumoase monumente architecturale ale Portugaliei.