De-a lungul timpului, viciul a fost privit în mod diferit de diverşi actori sociali. Dacă religia creştină l-a contestat vehement, dacă oameni de diverse calibre sociale şi intelectuale l-au practicat pentru că nu puteau altfel, pentru că nu ştiau cum să evadeze din cotidianul standardizat sau doar pentru a fi în trend cu nonconformiştii, dacă alţii l-au trecut direct în aria terapeutică, artiştii l-au transformat adesea în temă predilectă ori, raportîndu-se ei înşişi la acesta, s-au abandonat nevoii cathartice fără năzuinţa unei finalităţi clare şi imuabile. San Tommaso d’Aquino, inspirat de cel care a fost supranumit Apostolul neamurilor, afirma: „Dumnezeu permite, într-adevăr, ca relele să fie săvîrşite pentru a scoate din aceasta un bine mai mare. De unde şi cuvintele Sfîntului Pavel: «unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult»” (Romani 5, 20). Pe de altă parte, poetul american Ralph Waldo Emerson observa că „oamenii doresc să scape de relele pe care le aduc cu sine viciile lor, nu de vicii”.

Sinceritatea poeţilor cu privire la viciile personale putea fi stimulată de chiar amorul artei,  după cum plauzibilă este şi încercarea de a şlefui propriul suflet abordînd ca metodă de lucru autoexorcizarea lirică. Mulţi au scris (şi) despre viciile altora sau despre cele caracteristice societăţii în care i-a înregimentat soarta. Aducerea în scenă a viciului este, în orice caz, o preocupare veche care nu a dispărut nici din literatura contemporană şi care nu va dispărea atîta vreme cît vor exista bogatele surse de inspiraţie.

Se pare că dependenţa de alcool şi dependenţa de sex sunt patimile cele mai inspiratoare pentru poeţi. De la rapsodul antic Homer care scria în Odiseea, Cântul IX, despre dorinţa necumpătată a soldaţilor lui Ulisse: „Ai mei deloc nu m-ascultau, nebunii,/ Şi-acolo lacom beau la vin”¹ şi pînă la poetul român Ioan Moldovan, considerat de o parte a criticii drept una dintre cele mai importante voci ale liricii contemporane, nimic nu pare să se fi schimbat în privinţa patimii beţiei. Observăm în Poemul alcoolicilor din volumul Alcool² semnat de Ioan Mureşan tonul cald-ocrotitor, duioşia şi deplina înţelegere pentru cei căzuţi în această robie: „Vai săracii, vai săracii alcoolici,/ cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună!/ Dar mai ales, mai ales dimineaţa cînd merg clătinîndu-se pe lîngă ziduri/ şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere/ scrise de un şcolar stîngaci.// Numai Dumnezeu, în marea Lui bunătate, apropie de ei o cîrciumă,/ […] Atunci o lumină feciorelnică le sclipeşte în ochi/ şi transpiră cumplit de atîta fericire.// Şi pînă la amiază oraşu-i ca purpura./ […] Iar ei vorbesc şi vorbesc, despre viaţă. Despre viaţă,/ aşa, în general, chiar şi alcoolicii tineri se exprimă/ cu o caldă responsabilitate// Şi dacă se mai bîlbîie şi se mai poticnesc/ nu-i din cauză că ar expune idei teribil de profunde,/ ci pentru că inspiraţi de tinereţe/ ei reuşesc să spună lucruri cu adevărat emoţionante”. Spre deosebire de Rainer Maria Rilke care prefera să stea departe de tentaţia vinului atunci cînd scria poezie, boemul George Bacovia se lăsa inspirat de această licoare şi nu a ascuns faptul că simţea nevoia să-şi înece singurătatea şi boala în alcool. „Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu ştie nimeni/ Ascuns în pivniţa adîncă, fără a spune un cuvînt/ Singur să fumez acolo neştiut de nimeni/ Altfel, e greu pe pămînt…”, scria el în Poemă finală. Charles Baudelaire, poet poliglot cu o vastă cultură, care nu s-a sfiit să ia într-un răsunător răspăr liric gama viciilor umane, îşi exprima în poemul Butoiul urii (din volumul Florile răului) un pertinent punct de vedere asupra asemănării şi deosebirii dintre patima beţiei şi sentimentul de ură. El găsea ura mai greu de purtat în lume decît beţia: „E ura ca beţivul ce reazimă taverna,/ Simţind cum creşte setea sorbită de licori,/ Cu  capete-nmulţite, ca Hydra de la Lerna.// Dar băutorii veseli şi-l ştiu pe-nvingător,/ Pe cînd, menită-i Urii o soartă ticăloasă:/ De-a pururi să n-adoarmă, răzbită, jos, sub masă!”³ Poemul Vinul asasinului face parte dintre cele 13 poezii pentru care Baudelaire a fost acuzat de către Ministerul public imperial francez de „ultragiu la morala publică şi religioasă”.  Iată cîteva versuri edificatoare, în traducerea lui Vladimir Colin: „Sunt liber, mi-a murit nevasta!/ Pot trage în voie la măsea./ […] Ca setea asta să îmi treacă,/ Ar trebui să mi se dea/ Vin mult, cam cît ar încăpea/ În groapa ei; – şi nu-i de joacă!// […] – Acum sunt liber, singur sunt/ Şi mort de beat voi fi diseară,/ Nepăsător, a multa oară”. Poetul chinez Li Tai-pe, cunoscător al învăţăturilor confucianiste, taoiste şi budiste, tradus admirabil de Eusebiu Camilar, îi ironiza de-a dreptul pe cei ce nu aveau trainice convingeri bahice şi îi îndemna să bea: „Te sfătuiesc: ascultă/ Înţelepciunea mea!/ Te-aşteaptă ceaşca plină!/ Ridic-o, deci, şi bea!// N-auzi? Şi vîntul parcă/ Oftează de necaz!/ Pînă şi vîntul rîde/ De tine, că eşti treaz!” (La o ceaşcă de vin). El a tratat tema beţiei şi din perspectivă filosofică, opunînd alcoolul neîmplinirilor, suferinţelor de tot felul şi efemerităţii omului în lume. Autorul a peste o mie de rubaiate Omar Khayyam, matematician şi astronom persan care, ajutat de alţi oameni de ştiinţă ai vremii, a construit un observator astronomic ce a stat la baza realizării unui calendar mai bun decît cel gregorian, diviniza vinul şi-l proclama deţinătorul secretului fericirii: „Secretul fericirii doar cupa ne învaţă./ Căci mintea cleveteşte şi deseori dezarmă./ De mai cîrteşte încă, o voi scuipa în faţă./ Mai dă-mi o-nghiţitură de vin… ca să adoarmă.” (Secretul fericirii doar cupa ne învaţă); „Dau tot regatul lumii pentru-o cupă de vin,/ Înţelepciunea lumii, pentru parfumu-i fin,/ Dau cîntecele toate, pentru cîntecul lui,/ Dau, Feridun, chiar slava-ţi, pe-amarul vinului!” (Dau tot regatul lumii pentru-o cupă de vin)⁴.

Viciul desfrînării este unul dintre toposurile literare cel mai des relevate în poezia lumii. Sunt poeţi care au scris despre acest viciu mai mult sau mai puţin voalat, mai ales din pricina normelor prohibitive ale timpului şi spaţiului în care au trăit, iar alţii care au ales moduri directe de transmitere a ideilor şi sentimentelor, apelînd la imagini artistice clare şi, deseori, preferînd limpezimea unui lexic ilustrativ. De la sensibila poetă a antichităţii greceşti Sappho din Lesbos, care cu şase secole înainte de Hristos închina frumuseţii feminine ode ce au atras şi suspiciunea că ar fi fost lesbiană şi care milita pentru dezbrăcarea de ipocrizie morală şi recunoaşterea normalităţii unei alte iubiri decît între un el şi o ea, şi pînă la Florin Iaru, de exemplu, amorul carnal şi constituenţii inerenţi s-au înmănuncheat într-un fluviu de inspiraţie. Versurile talentatei Sappho au, pe lîngă mesajul inteligent, şi o savoare specială: „Lăsaţi iubirea să înflorească/ Chiar dacă a încălcat a firii lege/ Lăsaţi îndrăgostiţii să se dorească/ Chiar dacă lumea rece nu-i înţelege// Lăsaţi să înflorească şi iubirea lor/ Chiar dacă nu sunt ea şi el/ Lăsaţi să ardă şi ei de dor/ Chiar dacă sunt amîndoi la fel” (Pentru dragoste); „Cînd o văd, mă văd pe mine,/ Nici ea nu-l vrea pe el,/ Şi ea visează frumuseţi feline,/ Şi ea vrea să iubească altfel” (Jumătatea mea)⁵. Una dintre cele mai importante poete vietnameze, Hô Xuân Huong, care a preferat să adopte limba nôm şi să nu se mai exprime, conform tradiţiei, în chineză, a fost dezaprobată de unii şi cu siguranţă admirată de mulţi pentru sinceritatea mesajului erotic, deşi acesta nu îmbrăca decît forma unor aluzii – ce-i drept, destul de curajoase – la sexualitate. Iată cîteva mostre grăitoare, în traducerea lui Ion Roşioru: „Blestemată fie soarta noastră, biete concubine/ Ce-ngheţăm atunci cînd una trage pătura pe ea:/ Păsăruica fericirii doar de două ori mai vine/ Într-o lună pe la cuibu-i, însă nu cu gînd să stea” (Partajarea soţului); „Îndepărtată, surdă şi clară-o voce plînge:/ Iubindu-l mult se cade să nu mai hohotesc./ Teribil îmi lipseşte bastonul de lemn-dulce/ Picant ca scorţişoara  –  de jindu-i mă topesc!” (Văduva spiţerului); „un guler un guler şi altul în plus/ laudă abilului croitor al reliefului abrupt/ deschizătură rumenă pisc cu totul nespus/ scară stîncoasă muşchi verde adînc ne-ntrerupt/ creangă de pin în vînt tumultuos/ frunză de salcie rouă surîzîndă la soare/ bărbat virtuos ce renunţă frumos/ cu genunchii striviţi de atîta sforţare” (Elogiu celor trei gulere). Lui Baudelaire nu putea să-i scape un viciu atît de bine ancorat în panopticul moravurilor vremii sale. Femeia este, pentru el, înger şi demon, împlinirea nevoii de opulenţă sexuală şi o cale spre izbăvirea de cotidian: „- Ţi-aluneci mîna-n sînu-mi cutremurat de jale;/ Zadarnic, minunato, aici e-un loc prădat/ De ghearele şi dinţii femeilor fatale,/ Ce inima, ca bestii feroce, mi-au mîncat./ […] – Ci trupul tău e-n taina miresmelor curate!…/ O, Frumuseţe, biciu-ţi în sîngele-mi placid/ Izbească cu văpaia-i atotmistuitoare/ Spre-a arde-aceste zdrenţe rămase de la fiare!” (Convorbire intimă); „Ţi-ar place, toţi bărbaţii în patul tău să vină,/ Femeie deşucheată, punct negru în lumină!/ Iar dinţii, spre-a-i păstrare acestui joc turbat,/ O inimă, să roadă, pe zi, te-ai angajat./ […] Cum nu te prinde-oroarea, privindu-te, să vezi/ Că,-n mii de-oglinzi, puterea de diavolă, ţi-o pierzi?/ […] – Din tine, desfrînato, regină-n preacurvie?// O, splendidă mocirlă! cerească mîrşăvie!” (Ţi-ar place, toţi bărbaţii)⁶. Compatriotul său François Villon, considerat cel mai mare poet francez al Evului Mediu, graţie vieţii sale extrem de aventuroase a fost un împătimit (şi) al femeilor de moravuri uşoare, motiv pentru care a ţinut să transpună în versuri respectivul viciu şi conjuncturile ce l-au favorizat. Este edificatoare în acest sens Balada lui Villon şi a Margăi celei grase: „Mai daţi pe-aici cînd veţi mai fi-n căldură,/ În hanul unde ne petrecem traiul!.// […] Beţi amîndoi, dormim ca o covată,/ Şi-n zori de zi, cînd pîntecu-i susură,/ Mă-ncalecă, să nu-i fac smintitură:// Sub ea icnesc, parc-aş fi frînt cu maiul,/ Şi lat rămîn de-atîta calcavură”⁷. Sunt cunoscute şi apreciate –  iar unele chiar au făcut istorie – versurile pe această temă ale unor poeţi români foarte iubiţi, printre care enumerăm doar cîţiva: Ion Minulescu („Eu ştiu c-ai să mă-nşeli chiar mîine…/ Dar fiindcă azi mi te dai toată/ Am să te iert -/ E vechi păcatul/ Şi nu eşti prima vinovată!…” – Celei care minte), Marin Sorescu („Cînd o dragoste/ La care lucram mai demult/ Mi-a reuşit,/ Atunci o trec pe curat,/ Pe inima altei femei.// Natura a fost înţeleaptă/ Creînd mai multe femei/ Decît bărbaţi,/ Pentru că ne putem desăvîrşi/ Sentimentul,/ Folosind un mare număr/ De ciorne.” – Don Juan), Romulus Vulpescu („Închis prin odăiţe adînci si suferinde,/ Îmbrăţişam – spre ziuă – pe cîte-un pat îngust,/ Femei adolescente, dar màture la bust,/ Privat de-ale iubirii repere şi merinde.” – Tristis amor), Iulian Dămăcuş („Pe sub geamul dinspre urbe/ se plimbau aseară curve-/ le  din Abator,/ că fi’nd luna lui cuptor/ pe fete sînii le dor-/ meau case/ dormeau cîni/ Luna se făcuse sîni!” (Triptic cu curve). Sexualismul este o temă tratată sui-generis şi de poetul Florin Iaru: „Trec prin toate astea cu o mare viteză tristă/ cînd – hop! – o demenţial de frumoasă autostopistă/ îmi face semn cu lumină de mi se-neacă ochii./ Frînez într-o clipă. Cobor. Mi-o apropii./ Piele de aur în montură de smoală./ Gura – o epilepsie roşie în pielea goală./ Ţîţele – trase la compas şi pline/ de gaz ilariant – făcute-s pentru mine./ În sfîrşit! Să răstorni ceva viu în iarba culcată!” (Epilogolul).

Lista poeţilor care au afişat cu sinceritate exultarea viciului alcoolului şi pe cel al desfrîului este, desigur, foarte lungă şi, mai ales, va rămîne deschisă atîta vreme cît vor mai fi poeţi pe lume. Eliberarea de constrîngerile morale, sociale, religioase etc. în şi prin scris reprezintă o tentaţie permanentă pentru o fire boemă, incapabilă să se supună unei aşa-zise rînduieli etice. Este magistrală replica, în traducerea lui Dan Sociu, a lui Charles Bukowski – despre care se ştie că iubea alcoolul, dar se declara un antisocial şi un neiubitor de oameni – cu privire la importanţa pe care o atribuia eternului feminin în detrimentul poeziei: „poemele tale despre femei vor rezista/ 50 de ani după ce gagicile vor fi dispărut/ îmi zice editorul la telefon// dragă editorule:/ se pare că gagicile/ deja au dispărut// înţeleg ce vrei să spui// dar dă-mi o femeie vie/ în seara asta/ una care să păşească pe podea/ înspre mine/ şi poţi să-mi iei toate poemele/ alea bune/ alea proaste/ şi tot ce-o să scriu” (Diseară).

Note:

¹ Odiseea, Homer, Ed. Teora – Universitas, Bucureşti, 2000, traducere de George Murnu;

² Alcool, Ioan Mureşan, Editura Charmides, Bistriţa, 2010;

³ Florile răului, Charles Baudelaire, Ed. Eminescu, 1991, traducere de Al. Cerna-Rădulescu;

⁴ Rubaiyatele lui Omar Khayyam, Ed. Timpul, 1999, traducere de George Popa;

⁵ http://www.versuri-si-creatii.ro;

⁶Florile răului, Charles Baudelaire, Ed. Arania, Braşov, 1996, traducere de Radu Cârneci;

⁷Balade şi alte poeme, François Villon, Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2006.