Imperative ale conştiinţei morale m-au condus, în sfârşit, şi spre poezia lui Simion Bogdănescu, cunoştinţă veche, de pe vremea când el se chema mai mult Ion Puflea şi publica versuri în antologiile noastre judeţene. Se număra printre confraţii care îşi făcuseră timp să vadă şi să priceapă ce vrea scrisul meu, în proză şi poezie, şi chiar publicase un material apreciativ în culegerea de eseuri literare Consemnări în timp, publicat la Editura Sfera din Bârlad, în 2013. Cum eu i-am considerat pe cei care mi-au comentat cărţile în scris prietenii mei, şi, deşi nu mă erijam în poziţia de critic literar de profesie, mă hotărâsem să le arăt – acestora– respectul cuvenit şi adânca mulţumire, încercând să consemnez, la rândul meu, câte ceva din cărţile lor. Este o chestiune care ţine de fraternitatea scriitoricească, şi prinde bine în momentul de faţă, când cărţile apărute pe piaţa de literatură nu mai beneficiază de o critică de întâmpinare, ca altădată. Putem fi acuzaţi –– de subiectivism, de prea multă empatie cu autorii respectivi, dar decât deloc, e bun şi un astfel de gen de critică literară. Astfel ia fiinţă o carte aflată în lucru şi care va fi singura mea lucrare de publicistică.

Dar să revenim la subiect. Constat, studiindu-i bibliografia, că Simion Bogdănescu este un scriitor prolific, poate că nu atât de bine cunoscut în viaţa noastră literară pre cât ar merita. A adunat nici mai mult, nici mai puţin, decât vreo 24 de titluri, de la debutul în volum cu Totem interior, Editura Arania, Braşov, 1991, până la recenta carte de poeme, Corb alb şi grîuşor stafie, la Cronedit, Iaşi, 2017, cărţi de poezie, de proză scurtă, de eseuri literare şi de aforisme, pe care le-a publicat la edituri diferite, dintre care pe un loc fruntaş se clasează Editurile Cronica/Cronedit, Iaşi, Arania-Braşov, Sfera, din Bârlad, sau Timpul şi Tipo Moldova, din Iaşi. Cincisprezece din cele 24 de lucrări, sunt publicate de Editura Cronica, devenită acum Cronedit, condusă de binecunoscutul poet şi editor Valeriu Stancu din Iaşi. De altfel, remarc fructuoasa colaborare dintre poetul-comentator ieşean şi cel bârlădean, în sensul că mai toate cărţile publicate de Cronica/ Cronedit sunt prefaţate sau postfaţate de către criticul literar, de data aceasta, Valeriu Stancu, într-un mod plăcut şi profesionist.

Vorbind despre simbolistica poeziei „străsimionului truver“, Valeriu Stancu apreciază că „hermetismul autorului nu numai că nu mai poate fi negat, ci şi impresionează, învăluie, impune. Dar nu un hermetism rece, de sorginte mallarmeană, ci acela pulsînd de trăiri ardente, palpitând de viaţă din poemele lui Ion Barbu.“ Poetul din Bârlad „a putut parcurge întru folosul sufletului şi rafinarea propriului vers şi scrierile prerafaeliţilor englezi, şi enigmaticele poeme ale acelui prinţ al spiritului, care a fost Stéphane Mallarmé, lăsîndu-se vrăjit de Farmecele lui Paul Valéry, împărtăşind Sentimentul timpului cu Giuseppe Ungaretti, dedulcindu-se şi cu Oasele de sepie descoperite de Eugenio Montale, păşind şi pe Covorul vieţii alături de Stefan George. Un înrăit călător într-ale poeziei, ce mai!“ încheie eruditul comentator ieşean, care pare să fie de-a dreptul îndrăgostit de lirica preafericitului nostru poet conjudeţean.

După câte îl cunosc, Simion Bogdănescu, proaspăt pensionar din învăţământ, este o persoană grea în sensul cititului şi mai ales al scrisului, mai mult un taciturn în plan social şi strict didactic, dar extrem de vocal în planul creaţiei, şi-şi îndeplineşte îndeletnicirea de autor de literatură cu onestitate şi devotament. Eu aş crede că poetul de la Bârlad a asimilat, ca bun lector de înaltă literatură, valorile poeziei europene din toate timpurile, dar nu s-a apucat să compună versuri cu volumele poeţilor universali pe masă. Ci, mai curând, că trăirile, sentimentele şi viziunile poetice de multe ori coincid, se repetă într-un mod cu totul aleatoriu, în spaţiu şi timp, de la autor la autor. Iar dacă sentimentele umane sunt cam la fel, din antichitate şi până în prezent, desigur că acelaşi teren poate fi frământat de paşii şi spiritele diferiţilor creatori. Fac fără nici un fel de maliţie această observaţie, fiindcă, în critica literară românească, s-a încetăţenit obiceiul de a găsi cu orice preţ „naşii“ autorului în afirmare, mai ales când e vorba de debutanţi. Nimeni nu se mai naşte talentat, nimic original, spontan şi sincer în câmpul creaţiei tinerilor, toţi trebuie, mai întâi, să treacă prin şcolile sau autorii-model. Asta, ca să dăm Cezarului ce este al Cezarului. Şi-acesta, după cum conchide comentatorul amintit mai sus este un poet „din stirpea profeţilor, a visătorilor, nu din cea a impostorilor, a imitatorilor.“ Întrutotul de acord cu Valeriu Stancu, adevărat exeget al operei bogdănesciene

Mărturisesc că atunci când citesc o carte de literatură cu prefaţă sau postfaţă evit să le citesc înainte de a consemna ceva despre lucrare, de teamă să nu mă las influenţat de precomentator. Aşa s-a întâmplat şi cu lectura ultimilor două cărţi de poezie ale lui Simion Bogdănescu, volume pe care le-am primit cu dedicaţie din partea autorului. Şi la ce concluzii am ajuns, după ce am parcurs cu atenţie Strămiazănoaptea şi Corb alb şi grîuşor stafie (ce titlu insolit!)? Că bunul meu conjudeţean, prieten şi coleg de reprezentanţă scriitoricească, care atâta vreme a fost amânat în programul de lecturi, este un poet adevărat. Născut, şi nu făcut. Care, cum spune acelaşi Valeriu Stancu „plămădeşte zicerile după regulile sufletului, nu după cele ale minţii, ceea ce îi asigură zborul vulturului, nu tîrîşul şarpelui“. Un poet formidabil! exclam eu. Aş vrea ca vocabula să iasă din sfera flatării generalizatoare şi să exprime punctul de vedere cinstit şi sincer pe cre mi l-am făcut, vizavi de o lectură de poezie care, pur şi simplu, mi-a creat senzaţia trăirii în vecinătatea lucrului fără moarte. Simion Bogdănescu este un poet atât de rafinat şi profund, încât citindu-i versurile simţi cum luneci pas cu pas, aripă cu aripă în Marea Armonie. În ceea ce definim ca înveliş liric al lumii. Care le încape pe toate. Fiecare poem din cele două cărţi conduce spre acolo.

Paradoxul este că, odată ajuns în acel nod al lumii şi al lumilor (Strămiazănoaptea), poetul nu se simte fericit. Dimpotrivă: trăieşte cel mai sfâşietor sentiment al descompunerii, al deconstrucţiei, al desfiinţării. Deşi un spaţiu terifiant, creatorul are senzaţia că vizitează increatul, moartea. O moarte lentă în care senzaţiile, impresiile, ideile n-au pălit încă. În schimb cresc sentimente negative precum frica, groaza în faţa bolii şi neîncrederea. N-am citit poeme mai apăsate de tristeţe, decât poate în Bacovia.

Astfel încât Strămiazănoaptea nu-i un punct geografic, cu vestitele legende şi basme nordice, nu-i locul pitoresc de unde a venit lapona Enigel, a lui Ion Barbu, şi unde îşi are lăcaşul Moş Crăciun, ci punctul terminus al unui spaţiu spiritual, devenit bocnă, stană de piatră, sub răceala ideii şi moartea de sentimente, de calde, adânci şi motivabile, altădată, sentimente. Eul liric scrutează ineditul peisaj şi, cu o sinceritate dureroasă, prognozează iminentul sfârşit: „Într-un tangaj  tîrziu vom adormi/ Sub talpa casei marea se va-nchide,/ Umbra vapoarelor, de zi cu zi,/ Ne-o trece-n pleoape fluiere fluide.“ (Lemn pustiu).

Stilistic vorbind, creatorul îşi marchează universul printr-o serie de cuvinte şi expresii-simbol. Coasa nu mai este pentru frunză şi iarbă, ci pentru umbra ei: „pe trotuar o furnică de aur/ încearcă să mişte liniştea/ dintre o frunză şi umbra ei“ (Coasă de umbră). Lumea  şi viaţa vizate într-un astfel de univers este lumea şi viaţa trăite de poet, dar din care au dispărut materialitatea, palpabilul, rămânând doar umbra lucrurilor. Senzaţia irosirii lumii materiale este dureroasă, deoarece poetul este pus în situaţia s-o reinventeze. În acest proces constă valoarea de netăgăduit a unei asemenea poezii. Fiindcă autorul creează o lume asemănătoare şi nu prea cu lumea lui Dumnezeu. La baza impetuoasei construcţii nu mai stau pilonii luminii şi dragostei, ci umbra luminii şi umbra dragostei. Crepusculul şi întunericul domină poemele din ultimele două cărţi ale lui Simion Bogdănescu de la cap la coadă. Formula gândită de creator este aproape perfectă, deoarece, în al doilea  membru al ecuaţiei ies la iveală, prin sugestie, frumuseţea şi ardoarea trăirii vieţii de altădată. Ecouri îndepărtate, reminiscenţe, şoapte, iluzii ale lucrurilor şi fiinţelor, stafii, inorogi sunt câteva dintre elementele-simbol prin care poetul ne  traduce esenţa unei lumi şi-a unei vieţi scăpate printre degete. Tânguiala, târziul şi singurătatea sunt categorii specifice unui asemenea univers, iar senzaţia apăsării lor este prezentă mai în toate textele. De aici impresia de melanj, de amestec ciudat de viaţă şi moarte, de iubire şi ură, de revoltă şi împăcare pe care ţi-o dau  cele două cărţi. Grăitor în acest sens este poemul Elegie-n octombrie: „Arhanghelii văii se tînguie, tînguie,/ şi-amurgul, şi pragul, şi ura se tînguie,/ şi ochii tăi, sfinţii, rămîn şi se tînguie,/ cerul din clopot cu limba se tînguie,/ munţii de clopote negre se tînguie,/ mama e prunul sfinţit şi se tînguie…/ Unde atunci? Unde atunci să-i găsim/ blîndului mînz un sfios ţintirim?/ În amurguri, în lemne, în lacăt, în zori,/ în pleoape, în brazi, în livezi, în ninsori,/ în turle, în zare, în crîng, în poteci?/ Arhanghelii văii se tînguie, reci…“

Te naşti iubire este un poem al însingurării totale. De altfel, în frigul „norveg“ simţământul cel mai acut rămâne cel erotic, fosta iubită, Petra-Petruţa, întrezărindu-se din când în când în amintirile strănordice ale poetului ca un soare pe cerul polar. Înstrăinarea de sine este atât de apăsătoare, că poetul se simte straniu nicăieri: „Oceanic suflet, văduv şi străin/ vei mai petrece încă o iubire/ şi-ai să mă laşi, fără dor şi chin,/ la ţărmul morţii straniu nicăieri..“ Este „toamnă petruţiană“, iubirea mai mişcă ceva din corpul ei sidefat, „o femeie deschizând uşa razelor ca să intre dinspre răsărit spre apusul inimii mele“, iar trupul, dar şi sufletul poetului au pierdut din consistenţă, devenind umbre, conştient însă că umbra l-a născut „Poate – ntr-o colibă de tristeţe/ dimineaţa lîngă un drum de trestii/ de El şi de mine, orbul/ de mine, tristul cel fără de suliţă…“ (Elegie nordică).  Iar acest ţinut norveg, care ar reprezenta extrema nordică a capătului de vreme în care eul liric îşi petrece sublima experienţă nu este unul obişnuit. Aici spaţialitatea are sens de temporalitate, şi invers. Ninsorile nu cad pe pământ şi pe mări, ci „către ieri“, iar amurgul, zorile devin cimitir pentru „sfiosul mînz“, alias poetul. Viaţa cu frumuseţile şi fericirile ei s-a pritocit, s-a cernut, au rămas doar relicve, ruine, care reînvie de cele mai multe ori în regret:„Dar unde ieri o rază mă striga/ Oftează azi în prund o mută piatră,/ Şi după cel ce eu am fost odată/ Ecoul runei moare, undeva.“(Ecoul runei)

Volumul Strămiazănoaptea se încheie apocaliptic, precum viaţa pământeană a lui Iisus. Cele treisprezece stanţe ale Drumului durerii spre Golgota, devin la poetul bârlădean unsprezece numere magice, fiecare dintre ele reprezentând chintesenţa unui ideal creator debordant, incubat în etape succesive de viaţă: „Prima oară am doinit/ către nordul infinit/… Şi a noua oară-n stea/ rod Strămiazănoaptea mea/… Dar că bine mi-am prezis:/ am murit în manuscris” (Nord infinit). Dar nu este, acesta, sfârşitul oricărui truditor de condei?

O credinţă populară spune că şarpele ucis în timpul zilei, nu moare decât după apusul soarelui. Dacă în Strămiazănoaptea eul liric cotrobăia zone ale crepusculului nordic şi chiar ale întunericului morţii, în volumul recent apărut, Corb alb şi grâuşor stafie, zbaterile de conştiinţă ale poetului continuă, dar cam pe acelaşi registru comentat mai sus. Sentimentul târziului în toate, al trecerii, al însingurării, al tăcerii şi morţii umple alte 102 poeme magistral construite. Am citit această carte cu impresia că privesc în expoziţia unui meşter lemnar în care piesele strălucesc de forme perfecte şi lacuri exclusiv naturale. Simion Bogdănescu demonstrează atâta siguranţă şi autoritate în construcţia poemului, încât, practic, nu i se poate reproşa nimic. Dar dacă Strămiazănoapte se impune în plan ideatic şi sentimental, ultima lucrare de poezie este cu certitudine o izbândă stilistică a poetului. Se vede aceasta chiar din titlu, construit oximoronic: corb alb/ grâuşor stafie. Textul de început, Părăsire de tot, pare a fi un poem în proză, care ne oferă o cheie biografică absolut necesară în înţelegerea structurii şi conştiinţei poetice a lui Simion Bogdănescu. Câteva elemente relevate la vârsta de cinci ani, din peisajul natal, cum ar fi „salcîmăria din spatele casei“, „Salcîmăria Memoriei“, apoi un câine turbat într-o „ogradă goală“, „dealul din Est“ şi „dealul din Apus“ faţă de casa părintească, „pe Zarea Movilei turme de pietre albe“, „turme de croh vînăt fieros“ şi un copil părăsit care îşi găseşte ca hrană, într-un supat, o cutie de vitamina C au menirea să marcheze definitiv drumul spiritual al celui care avea să devină poet. Chiar din poemul al doilea, Data pierdută, adresându-se Zeului poeziei, poetul se mărturiseşte, tot în manieră prozodică, arătând că statutul de poet nu l-a făcut nemuritor, ci, dimpotrivă, l-a ucis mai repede şi mai apăsat. O jale iremediabilă îl cuprinde la gândul că atâţia poeţi mari de dinaintea lui nu mai sunt. Nici pe un Cezar Ivănescu, nici pe Grigore Vieru, nici măcar pe Eminescu moartea nu i-a iertat: „în mormintele lumii, în mormintele poeţilor/ fără apărare,/ în veşnică de dincolo lucrare/ veşnică, veşnică, veşnică nepăsare…“ .Dar cui ar trebui să-i pese de soarta poeţilor? Bineînţeles că marelui zeu liric, care, până la proba contrarie, este o iluzie.

Moartea desfiinţează totul: faimă, dragoste, speranţă: „mi-e frică-n pămînt/ de lemnul de gînd/,/ cîinele vînt/ cîinele sfînt/ urlînd,/ urlînd/ otravă urlînd“ (Frică de lemn – 3) Acelaşi sentiment erotic îl trezeşte pentru moment la realitate, dar speranţa că viaţa cea trepidantă, de altădată, mai sună în zare se topeşte concomitent. O poemă criptică notează, în acest sens: „Tu/ cu mine/ ai vrea// să putrezim/ într-un fluviu?// dar de ce devii/(dacă te-ntreb)/ galbenă, mută,/ zăpăcită/ inutilă/ cu privirile/ căzînd pe trotuar/ de parc-ar fi pierdut/ cineva,/ tocmai atunci,/ zornăitor,/ nişte chei?“ (Nişte chei…) Negrul şi întunericul acoperă o lume altădată plină de frumuseţe şi speranţe. Se vede cât colo că trupul fizic suportă dureri, iar eul liric trăieşte încă în criza autodefinirii. Preludiul la poema Ploi negrte este o premoniţie apăsătoare realizată poetic printr-o aglomerare de elemente-simbol, care anunţă dezastre, sfâşieri: „Ace, ace, trompe negre, sălbatice, ţîşnituri şi sîsîituri/ sinistre/ canonade de greieri, canonade bondarice, năvălitori liliecii-pavăze negre…“ Supliciul vieţii fără speranţă aduce chiar gândul suicid: „liană albastră/ cîndva/ ştreang îmi voi pune/ la gît/ o claviatură/ Wilhelm de Orania/ la gît/ pe fond muzical/ să mă sinucid/ să mă sinucid/ la mijloc de muzică/ mută eternă.“(Mută eternă) Textul care dă titlul cărţii este emblematic pentru întreaga creaţie poetică a lui Simion Bogdănescu: într-un poem de patru strofe, cu două rime, autorul creionează întreg universul său spiritual. Corbul alb este visul creator, ingenuu prin înfăţişare şi imaculat prin puritate, iar grîuşorul stafie este frumosul artistic atât de mult visat că, în timp, s-a deformat şi-a devenit urâtul vieţii. Un mesaj creator nu prea optimist, dar apăsător de adevărat.

Afirmam mai sus că ultimul volum de poezie al lui Simion Bogdănescu este şi o izbândă stilistică. Reiterez acest lucru arătând că miza pe metaforă, elementul din ce în ce mai repudiat în lirica românească la zi, şi care structurează 50% din universul poetic, se află la loc de cinste în toate poemele bârlădeanului: văzduh de zînă oarbă, loc în nimic de timp,ciuberele veacurilor, minutarele, grele securi lucitoare, mormînt de mere etc. sunt construcţii de limbaj poetic care surprind; forma prozastică a multor poeme, care denotă sinceritatea mărturisirii, apoi repetiţiile, ba chiar repetarea repetiţiilor, ca să nu mai pomenim de aşa-zisa oximoronie a întregii poezii a lui Simion Bogdănescu, procedeu prin care  elementul negativ, cuvânt, idee, stare, viziune, sugerează, automat, partea luminoasă a existenţii umane, încrederea în forţa cuvântului scris, implicit în poezie.

W.B. Yates spunea că „Din cearta cu ceilalţi făurim retorica ; din cearta cu noi înşine dăm la iveală poezia.”  Cât de adâncă este gâlceava în sufletul poetului nostru, dar şi câtă esenţă tare se află în asemenea poezii, pe care „dacă le murmuri/ cu buzele,/ mişti dioptrii!…“.