Prin cumul de calități, precum sinceritatea simțirii și gândurilor exprimate direct – fără „flori de stil” și fără patetism, dar cu finețe a sentimentelor cenzurate, corelate cu stări ale naturii – și în fraze ample, în care ingambamentul, interogațiile frecvente crează și întrețin tensiunea în așteptarea răspunsurilor – ca și priceperea de a decupa din realitatea sentimentală variată de fiecare dată, o anumită direcție meditativă a cugetării, poezia Cristinei Zugun-Eloae (n. Iași la 23 decembrie 1992, acum studentă la UMF) anunță o voce lirică specifică, remarcată deja de juriul francez. Pentru poezia L`acteur, asociația AMOPA (Association des Membres de l’Ordre des Palmes Académiques) i-a acordat premiul I la concursul internațional de francofonie, la care au participat concurenti din 31 de țări, toate francofone, distincție onorată de ambasadorul Franței în România, care a participat la ceremonia de la Centrul Cultural Francez din Iași, la 19 iunie.

Vă prezentăm, în cele ce urmează, o selecție din poeziile ei, în manuscris, deocamdată.

Actorul

Sunt un actor

Captiv în aceeaşi piesă de teatru;

Am un singur suflet

Pentru că sunt amator,

Şi sufăr;

Nu mă detaşez deloc

Pentru că mi-e teamă.

 

Sunt eroina, personajul principal

Al unei poveşti de dragoste,

Şi aştept prinţulcu calul lui alb

Pictând pereţii gri

Cu multe culori.

Dar am uitat… piesa are un singur actor:

Eu, poetul visător cu un singur suglet,

Temător a-şi juca rolul.

 

Despre neîmpliniri

Marile neîmpliniri sunt implozii în sufletele june,

Iar la crepuscul, când soarele apune

Se scurge lava-n minţi… focul iar mocneşte…

E zgomot… tâmpla liniştea o preţuieşte.

Marile neîmpliniri sunt graoznice furtune,

Mintea tună, gura nu-şi mai spune

Păsul… Inima se frânge, ochiul poate plânge,

Zgomotul din tâmplă obrazul iar străpunge.

Marile neîmpliniri sunt mări înspumegate,

Cu valuri largi, de stânci şi vase sparte…

Dar câţi argonauţi ajung la soarele apune,

Şi-n câte vieţi nu sunt teoreme şi fortune?

 

Noapte de aprilie

Tăcută-i astăzi primăvara,

Vântul cade, stelele se-aştern,

Luna cheamă iarăşi seara,

Iar sclipirile de sus lumine cern.

 

E-atât de jună primăvara

În astă noapte de april,

E-atât de-ntinsă zarea

Atâtea flori, atâta tril…

 

Tăcută-i astă noapte pana,

Pleoape cad, cuvinte nu se-aştern –

Luna cheamă iarăşi seara,

Sclipirile din minţi poeme nu mai cern.

 

E-atât de jună zarea-ntreagă,

E-atât de cald aici în sân,

E-aşa departe mintea mea pribeagă…

Noapte, mai stai… voi aici să mai rămân.

 

Vălul toamnei

Vălul se pleacă peste pleoapele mele,

Iar pleoapele se pleacă peste irişi, grele

De gînduri. Nu mai văd nimic, şi în fine,

Găsesc întunericul liniştitor; dar pe tine

Tot te laud, tot te simt, şi-mi pare

Că te văd. Pare că-n luminiş e soare,

Haina aurie-i răvăşită de o boare de răcoare –

Atâta lumină, atâta glas şi-atîta culoare…

 

Privirea ta mă-nvăluie ca o mantie verde

Şi-ncet, într-ntr-un alt codru în care m-oi pierde…

Dar vălul de-ntuneric n-are stele, nici lune,

Nu-i orizont, soarele nu răsare ori apune…

Nu văd nimic în acest întuneric liniştitor,

N-aud, nu simt nici frunzele în al lor zbor,

Pleoapele se pleacă peste, grele,

Iar vălul cade iară peste pleoapele mele.