Mircea M. POP
CORESPONDENŢĂ DIN GERMANIA
“Trilogia cunoaşterii” a lui Lucian Blaga publicată integral în traducere germană
Dacă în 2012 un eveniment editorial l-a costituit publicarea volumului Cunoaşterea luciferică de Lucian Blaga în traducere germană la editura LIT din Münster în cadrul seriei “Austria. Forschung und Wissenschaft. PHILOSOPHIE Band 16”, în iunie 2014 apare la aceeaşi editură Eonul dogmatic, ca Band 18 în cadrul seriei, iar la începutul lunii mai 2015 este editat şi cel de-al treilea volum din „Trilogia cunoaşterii“, şi anume Cenzura transcendentă, de data aceasta la o editură berlineză, Frank & Timme, în cadrul seriei „Forum Rumänien“, volumul 27.
Cum însă Lucian Blaga a redactat în 1959 un testament editorial în care introduce în “Trilogia cunoaşterii” şi manuscrisul litografiat “Despre conştiinţa filosofică” (lucrare care a apărut în 2016 la aceeaşi editură “Frank & Timme din Berlin) precum şi suplimentul în manuscris “Experimentul şi spiritual matematic”, această ultimă lucrare a apărut recent, în prima jumătate a lunii mai 2017, cu titlul ”Das Experiment und der mathematische Geist” la new academic press din Viena ca “Sonderband” în cadrul seriei “Blickpunkt Rumänien”.
De subliniat că toate traducerile precum şi publicarea cărţilor s-a făcut cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român din Bucureşti.
Traducerile au fost efectuate de către profesorul doctor Rainer Schubert, născut în 1948 la Viena, fost, din 1994, lector la Universitatea Tehnică din Timişoara, între 1999-2007 directorul Forumului Cultural Austriac din Bucureşti, apoi profesor universitar la Cluj, iar acum profesor universitar la Universitatea Filosofico-Teologică Benedikt XVI din Heiligenkreuz/ Austria.
Cu privire la volumul Die luziferische Erkenntnis/ Cunoaşterea luciferică, demn de reţinut, în cazul de faţă, pe lîngă buna traducere, este şi “Cuvîntul înainte al traducătorului” (pp.7-32) în care se arată că volumul “Cunoaşterea luciferică”, apărut în 1933 la Sibiu, face parte din “Trilogia cunoaşterii” şi este al doilea, după “Eonul dogmatic” şi înainte de “Cenzura transcendentă”.
Traducătorul sintetizează conţinutul cărţii şi lui îi revine meritul de a stabili legătura epistemologică a lui Blaga cu Kant (pp.18-23).
Bun cunoscător al limbii române, traducătorul-filosof însoţeşte traducerile de substanţiale “Cuvinte introductive ale traducătorului”, în care întreprinde adevărate incursiuni în filosofia blagiană pe care o pune faţă în faţă cu cea universală, scoţîndu-i în evidenţă valoarea şi actualitatea ei, acum, după atîtea decenii.
Profesorul Rainer Schubert găseşte incitante asemănări şi, desigur, deosebiri, cu cartea “Structura revoluţiilor ştiinţifice”a lui Thomas Kuhn, apărută cu treizeci de ani mai tîrziu.
De asemenea, traducătorul german mai face referiri şi la “Sein und Zeit” a lui Heidegger.
Ĩn iunie 2014 apare la aceeaşi editură LIT Verlag, tot în traducerea prof. dr. Rainer Schubert, primul volum al trilogiei, Das dogmatische Weltalter, Band 18/ Eonul dogmatic.
În “Cuvântul introductiv al traducătorului” (pp.7-22), Rainer Schubert arată, printre multe altele, că nu este vorba la Blaga de o discuţie în ce priveşte conţinutul dogmelor religioase, ci de clarificarea modului de procedare a intelectului însuşi, dacă gândeşte dogmatic.
Dogma nu este înţeleasă aici ca incontestabilă dogmă religioasă, ci ca o metodă exactă la care intelectul uman atunci apelează, când trebuie să treacă dincolo de legile logicii, fiindcă acestea nu sunt în stare să soluţioneze contradicţiile.
Traducătorul mai arată că s-ar face o nedreptate înţelegând “Eonul dogmatic” drept un atac împotriva filosofiei creştine, nicăieri în carte nefiind vorba de critică la adresa dogmei creştine.
În schimb, Blaga studiază modul de procedare al dogmatizării însăşi, pur intelectual, de cine se foloseşte de ea, fie teist sau ateist.
Blaga are în vedere două delimitări, pe de o parte clasica logică în concepţia lui Aristotel, pe de alta între importanta diferenţiere între logica lui Hegel şi gândirea dogmatică cu privire la antinomiile intelectului omenesc.
Dacă la Hegel există întotdeauna o sinteză din teză şi antiteză, Blaga, în schimb, se ocupă de problema opusă: cum procedează intelectul atunci când nici într-un caz nu este posibilă o sinteză din teză şi antiteză cu mijloace logice. Blaga cercetează acele cazuri din religie, metafizică sau ştiinţă, în care nu există o dezvoltare de la teză la antiteză în realitate, ci sinteza lor poate fi doar postulată, deoarece fenomenele înseşi o cer.
Sintetizând, prof. dr. Rainer Schubert consideră că modul de gândire la Blaga ar fi următorul:
“1. Constatarea unei antinomii
- Descompunerea noţiunilor legate una de alta
- Reorganizarea antinomei” (p. 18)
Nici în logica clasică şi nici la Hegel nu există mistere.
Traducătorul scoate în evidenţă apoi noţiunea de “minus-cunoaştere”, care apare la Blaga când acesta pune în discuţie probleme privitoare la ştiinţele naturii, subliniind că nu este vorba de slăbiciune ci, dimpotrivă, de curajul de a lua cunoştinţă de mister, Blaga nefiind de fapt singurul care vorbeşte despre graniţele cunoaşterii şi logicii, ci au mai fost şi Wittgenstein şi Ernest Cassirer (p.20).
Se mai arată apoi că în scopul evitării neînţelegerilor din partea teologiei dar şi a ştiinţelor naturii renunţă Blaga în această lucrare la titulul “dogmatic” şi vorbeşte numai despre “minus-cunoaştere” pentru a prelucra mai bine structura generală a acestei concepţii şi a o elibera de false conotaţii.
Am insistat anume asupra acestui „Cuvânt introductiv” spre a demonstra cu câtă acribie se străduieşte traducătorul să-l aducă pe Blaga mai aproape cititorului german.
Profesorul dr. Rainer Schubert publică la începutul lunii mai 2015 cel de-al treilea volum, Die transzendente Zensur/ Cenzura transcendentă, de data aceasta la o altă editură, Frank & Timme din Berlin, în cadrul seriei “Forum: Rumänien”, volumul 27, realizând astfel traducerea integrală a “Trilogiei cunoaşterii” cu prilejul aniversării a 120 de ani de la naşterea lui Lucian Blaga.
Cum despre celelalte două părţi ale trilogiei am scris, făcând-o în lumina amplelor şi clarelor prefeţe semnate de traducător, vom proceda şi de data aceasta la fel.
Intitulată modest “Cuvânt introductiv al traducătorului”, prefaţa la aceast volum ocupă 25 de pagini din economia cărţii (p. 7-32) şi are drept scop să informeze cititorii de limbă germană asupra aportului adus de Lucian Blaga în problematica cunoaşterii.
Cele trei părţi ale conceputei teorii a cunoaşterii scot la iveală o legătură interioară, remarcă prof. dr. Schubert. Există un motiv de gândire care stă la baza celor trei părţi, chiar dacă apare sub denumiri diferite. Este avut în vedere cosmosul ca mister al existenţei, asupra căruia cunoaşterea se loveşte de nenumărate faţete şi care doar “negativ” poate fi recunoscută.
Acest mister se arată în toate constatările despre lume doar indirect, nu poate fi cunoscut, fiindcă se refuză logicii. Intelectul, după cum zice Blaga, iese din sine însuşi. Acest procedeu îl numeşte autorul “ex-tazul” intelectului. Toată această problemă a “extazului” o discută Blaga în prima parte a trilogiei, “Oul dogmatic”, unde ne lovim de dogme atât în domeniul religios cât şi în cel ştiinṭific.
În a doua parte a trilogiei intitulată “Cunoaşterea luciferică” este vorba iarăşi despre negativa dimensiune a imposibilităţii de recunoaştere a misterelor existenţiale. Această nerecunoaştere o numeşte Blaga de data aceasta “minus-cunoaştere” şi pune această modalitate în legătură cu “cunoaşterea luciferică”, care are drept pol opus “cunoaşterea paradisiacă”. Aceasta din urmă nu cunoaşte mistere, fiindcă ea consideră firească existenţa lumii. Pentru ea nu există “enigma universului”. Întrebarea cu privire la incomprehensibilitatea lumii nu se pune, fiindcă în principiu totul este comprehensibil. Altfel însă stau lucrurile în cazul “cunoaşterii luciferice”. Aici se arată un mister gnoseologic slăbit, de durată sau chiar sporit, care nu poate fi niciodată înlăturat de intelect. Blaga distribuie acestor trei variante semnele +, 0, – şi vorbeşte despre plus- cunoaştere, zero-cunoaştere şi minus-cunoaştere. Ca exemplu de zero-cunoaştere poate fi inclus “lucrul în sine” în teoria cunoaşterii a lui Kant în care misterul rămâne şi va fi de durată. În minus-cunoaştere misterul se înalţă într-atât încât noi avem de-a face cu o cursă de care nu mai scăpăm, fiindcă “conditio humana” ne condamnă la aceasta.
În al treilea volum al trilogiei cunoaşterii, Cenzura transcendentă, cercetătorul austriac consideră că sunt interpretate metafizic rezultatele gândirii din celelalte două părţi.
În centrul atenţiei stă iarăşi negativa dimensiune a misteriul existenţial, dar în acest caz permanentului eşec cu privire la intelectuala penetrabilitate a misterului i se atribuie o mai înaltă semnificaţie, metafizică. Trebuie numită puterea care ne cheamă permanent la cunoaştere dar care ne sustrage de la absoluta cunoaştere. Acesta este, după Blaga, “Marele Anonim”, care interpune “cenzura transcendentă” între Dumnezeu şi om.
Salturile intelectului care au loc în gândirea dogmatică sau în cunoaşterea luciferică, află în al treilea volum al trilogiei justificarea metafizică – consideră filosoful austriac – prin noţiunea de “cenzură transcendentă” devenind limpede de ce trebuie să eşueze marile spirite în faţa adevărului absolut.
Marele Anonim este cel care se îngrijeşte de echilibru între sine, între oameni şi natură în ceea ce priveşte posibilitatea cunoaşterii. În decizia sa pozitivă Marele Anonim nu este un Dumnezeu invidios care îi pizmuieşte pe oameni pentru cunoaşterea absolută, dar împiedică aceasta fiindcă altfel dacă ordinea cosmică s-ar dezechilibra, ar fi posibilă o confruntare directă între oameni şi Dumnezeu. Doar Marelui Anonim îi poate fi adjudecată cunoaşterea absolută, pozitiv adecvată şi nelimitată. Ceea ce le rămâne oamenilor interzis prin cenzura transcendentă poate fi adjudecată altor fiinţe, însă doar într-o înţelegere limitată.
Traducătorul remarcă faptul că această problemă filosofică poate fi întâlnită tangenţial şi la Immanuel Kant în “Critica puterii de judecată” § 65, precum şi la Martin Heidegger în lucrarea “Învingerea metafizicii”.
În partea introducerii la carte intitulată “Trimiteri la înrudiri structurale cu alţi gânditori” (p. 22-27), filosoful Rainer Schubert constată că gândirea “ex negativo” se găseşte şi la Heidegger şi la Wittgenstein, ambii printre cei mai influenţi filosofi ai secolului 20.
Vizavi de Heidegger şi Wittgenstein, care se deosebesc mult unul de celălalt, Blaga nu este nici fundamental ontolog şi nici logician, ci teoretician al cunoaşterii, în această carte metafizican al cunoaşterii. De aceea analogia structurală a lui Blaga cu Heidegger şi Wittgenstein este un aspect care ar putea incita o cercetare mai amplă, consideră traducătorul..
Există apoi şi o analogie între teoria cunoaşterii a lui Blaga şi aspectele metodice ale ştiinţelor moderne ale naturii. În raport cu ştiinţa, mai exact, cu ceea ce crede Thomas Kuhn în cartea sa “Structura revoluţiilor ştiinţifice”, adică drept normal ca ştiinţa să îşi asume în permanenţă un risc spiritual, fiindcă cine nu riscă pe plan intelectual nu găseşte nimic nou în ştiinţă. Despre aceasta este şi la Blaga vorba. Eşecul în faţa adevărului absolut aparţine de tragicul condiţiei umane, cine nu îndrăzneşte, nu câştigă nimic. Intrarea într-o lume spirituală nouă este posibilă doar dacă intelectul din obişnuit “sare în gol”. Chiar şi unul dintre cei mai însemnaţi fizicieni ai secolului 20, Werner Heisenberg, apelează la formulări asemănătoare, constată traducătorul cărţii.
Spre deosebire însă de savanţii obişnuiţi, metafizicianul se mişcă cu precădere “pe un anumit teren – dar numai ca să îl lase în urma sa” (p. 34). Este vorba despre un teren din care el sare în gol, adică “ex negativo” şi postulează o nouă pozitivitate. Noile teorii se bazează în primul rând pe postulate.
“Trilogia cunoaşterii a lui (Blaga – n.n.) poate fi văzută drept o contribuţie fundamentală pentru metodica de gândire a secolului 20”– constată, pe drept, traducătorul Rainer Schubert (p. 27).
În partea din prefaţă la carte intitulată “Reflecţii cu privire la raportul filosofiei lui Blaga la filosofia creştină” (pp. 27-32), filosoful-traducător în germană concluzionează că filosofia lui Blaga nu este o critică cu privire la revelaţia religioasă a lui Hristos, ci la o metafizică imprudentă, a cărei prezentare a lui Dumnezeu provine din nostalgii omeneşti. Problema aceasta apare de altfel şi la Wittgenstein în “Traktat”, precum şi în fenemenologia lui Husserl.
Filosofic privind lucrurile, stăm permanent sub cenzura transcendentă a Marelui Anonim. Misterul central al existenţei despre lume şi om rămâne pentru toate timpurile de neînţeles.
Fireşte, nimic nu-l poate împiedica pe creştinul credincios să păstreze revelaţia prin Isus Hristos pentru “drum, adevăr şi viaţă”. Ultimul cuvânt îl are însă aici nu intelectul uman, ci credinţa în Dumnezeu. Dacă intelectul crede că s-ar putea afla în posesia adevărului definitiv, suferă o amăgire. Asupra acesteia atenţionează “cenzura transcendentă”. Revelaţia creştină, dimpotrivă, îl face cunoscut pe Dumnezeu. El nu mai este “anonim”, ci un Dumnezeu individual.
Pericolul ce rezultă din confundarea oamenilor cu Dumnezeu nu este posibilă la Blaga, dacă suntem conştienţi de cenzura transcendentă, concluzionează traducătorul cărţii.
De remarcat faptul că traducerea textelor blagiene este făcută cu multă responsabilitate, respectându-se întocmai – deşi nu e uşor – limbajul arhaizant din originale.
Über das philosophische Bewusstsein/ Despre conştiinţa filosofică a apărut în 2016. De semnalat faptul că această carte a apărut ca volumul 31 din cadrul seriei “Forum: Rumänien”, editat de Thede Kahl şi Larisa Schippel la editura ştiinţifică Frank & Timme din Berlin, unde a apărut, de altfel, şi traducerea „Cenzurei transcendente“.
Potrivit „Anexei editoriale“ la „Testamentul filosofic al lui Blaga“ (25.VII. 1959), această „Trilogie a cunoaşterii“ este precedată de lucrarea “Despre conşiinţa filosofică“, manuscris dactilografiat, care a constituit cursul ţinut la Universitatea din Cluj în anul 1947.
Şi de această dată harnicul profesor austriac publică o amplă şi convingătoare introducere, modest intitulată “Cuvânt înainte al traducătorului” ( p. 7-27 ).
Pentru Blaga – constată traducătorul – miezul filosofiei este metafizica: ”În creaţia metafizică noi vedem aşadar însăşi încoronarea gândirii filosofice. Nu vom ocoli nici o osteneală pentru a pleda în favoarea unei asemenea aprecieri. Metafizicianul este autorul unei lumi. Un filosof care nu ţine să devină autorul unei lumi îşi suspendă vocaţia; el poate fi orice, chiar un genial gânditor câteodată, dar rămâne un adept al neîmplinirii. Lumea unui metafizician este în primul rând o lume a sa; datorită adâncimii şi măreţiei viziunii, datorită argumentului şi câteodată datorită sugestiei proprii cuvântului ce ştie să-l aleagă, metafizicianul are are însă posibilitatea de a-şi impune şi altor muritori lumea sa” (p. 42).
Dacă pentru neopozitivism metafizica era “noţiune născocită“, iar Wittgenstein vorbea despre o “proeminenţă” sau “umflătură” pe care metafizica a luat-o în fuga spre graniţa limbii, de-a lungul timpului, dacă Gilbert Ryle sub “spirit” înţelege doar o metaforă rău aleasă, dacă Heidegger crede că metafizica este la capăt şi înlocuită prin cibernetică, iar Karl Marx arată că filosofia să interpreteze în loc să schimbe, traducătorul crede că “metafizica este în pericolul acut de a deveni un caz pentru psihoterapie” (p. 9).
Cartea lui Blaga este scrisă şi pentru profani şi pentru amatori ai filosofiei, în ideea că o conştiinţă filosofică poate fi dobândită, precum o şcoală a gustului pe tărâmul artei.
Spaţialitatea gândirii este o temă centrală nu doar pentru filosofie, ci şi pentru psihologia personalităţii (prin Wolfgang Metzger) şi antropologie (prin Arnold Gehlen), precum şi Sigmund Freud – constată autorul prefeţei. De fapt chiar şi traducătorul în 1995 în lucrarea sa
“Ce înseamnă să te orientezi în gândire? O tratare creştino- filosofică”, fără a avea atunci idee despre filosofia lui Blaga, se ocupă într-un mod similar de problemă.
În cazul filosofiei, spre deosebire de ştiinţă, “înălţimea” şi “adâncimea” ideilor nu sunt legate de faptul de a fi “adevărate”, fiindcă este vorba despre rezonanţele sufleteşti create reprezentării înseşi.
În ultimul capitol al introducerii, “Blaga ca filosof şi Blaga ca poet” (pp. 19-22) cercetătorul din Austria ajunge la concluzia că Blaga este ambele în unul şi acelaşi, dar că, deşi e deopotrivă filosof şi poet, ştie să despartă pe una de cealaltă (p. 231).
Pentru Blaga filosofia este însemnată printr-un înalt grad de „impersonal“ (p. 230).
Filosoful austriac consideră că Blaga în „Trilogia cunoaşterii” exercită într-o oarecare măsură „o teorie existenţială a cunoaşterii“, aşa încât el aparţine aceluiaşi câmp stilistic ca Heidegger.
Henri Wald apreciază această lucrare ca o filosofie a filosofiei, o metafilosofie. După Blaga “Oricine e înzestrat cu aptitudinile necesare, receptive şi de spontaneitate, poate să ajungă, încetul cu încetul, la înjghebarea unei conştiinţe filosofice” (p.23).
Conştiinţa filosofică e o problemă de viziune, consideră, pe drept, Al Tănase.
Dacă în orizontul filosofiei aria problemei o constituie lumea ca tot, în schimb, în ştiinţă, aria problemei e dată doar de un segment al realului.
Trebuie să amintim neaparat faptul că Blaga a preţuit ştiinţa dar a condamnat scientismul, care pentru el era “o anomalie a spiritului ştiinţific”, asemenea idei filosofice dovedindu-se de cele mai adesea “plate”, spre deosebire de concepţia hegeliană care este ”înaltă” sau de cea a lui Schopenhauer care este “adîncă”.
În ceea ce priveşte elementele mitice, acestea se împletesc cu cele raţionale. De fapt mitul şi magicul – consideră Blaga – se înfiltrează în orice sistem metafizic. Mitul şi magicul sunt mijloace la îndemînă care permit gîndirii saltul de la “parte” la “Tot”.
Este convins că locul accentului transcendental într-o filosofie este hotărîtor pentru fizionomia şi structura acelei filosofii.
Blaga mai introduce şi temenul de motiv filosofic, adică o idee sau un ansamblu de idei care se repetă în mai multe sisteme filosofice, în forme mai concrete sau mai abstracte, precum ego sum cogitans la sf. Augustin, Descartes, Kant şi Fichte, ideea de devenire, de unitate funciară a existenţei sau de pluralism al existenţei.
Demnă de subliniat este apoi distincţia pe care Blaga o face dintre ipostaza sistemică şi cea aforistică, fragmentară a lumii filosofice.
Pe drept consideră Blaga drept eroare reducerea rolului ştiinţei şi chiar a filosofiei la utilitatea pragmatică: “Exigenţele metafizice ale omului îşi au temeiul tocmai în această structură care ne îndrumă în chip complementar spre încercări revelatorii. Dacă însă metafizica este rodul unei exigenţe structural înrădăcinată în fiinţa umană, nu vedem nici cum speculaţiile metafizice ar putea fi puse sub interdicţie, precum doreşte Kant, şi nici cum ele ar putea fi numite un simplu joc gratuit al spiritului. Desfiinţarea elanurilor metafizice ar însemna o mutilare a fiinţei umane. Plăsmuirile metafizice rămîn, cu alte cuvinte, pentru spirit o hrană cel puţin tot atît de necesară, ca şi cea materială pentru organismul animal” (p. 197).
În paralela pe care o face între creatorul de artă şi filosof, afirmă: “De remarcat e şi împrejurarea că creatorul de artă nu are “metode”, ce fac parte chiar din corpul operei, cum le propune totdeauna un filosof; creatorul de artă posedă cel mult o tehnică, ce condiţionează opera, şi care poate fi bănuită derpt realizare. Creatorul de artă nu “pledează” în operă
pentru operă, cum face filosoful tot timpul, ci îşi prezintă pur şi simplu opera, aşteptînd din partea semenilor nu o aderare, care să angajeze spiritual sub raportul aptitudinilor sale de optare intelectuală, ci doar o reacţie estetică fără de alte consecinţe decît cele ce decurg din atitudinea pură a contemplării” (pp. 231-232).
E convins că gînditorii stăpîniţi de puternice înclinaţii artistice (aşa cum el însuşi, de fapt, a fost) vor căuta să asimileze filosofiei cît mai multe din procedeele artei.
De fapt conştiinţa filosofică este “o stare posibilă, mai complexă, a conştiinţei” (p. 233).
Această carte este o amplă, documentată şi sistematizată incursiune în filosofie de la începuturile ei şi până în actualitate.
Ĩn lucrarea publicată recent, Das Experiment und der mathematische Geist/ Experimentul şi spiritul matematic, în “Cuvîntul introductiv al traducătorului” ( pp. 7-23 ), Rainer Schubert arată că scopul său nu este acela de a reda conţinutul cărţii, ci de a scoate în evidenţă “imensa actualitate” a acesteia. Valoarea lucrării constă în faptul că ambele moment, “experimentul”şi ”matematica”, sunt urmărite de Blaga în desfăşurare istorică, din antichitate pînă la fizica cuantică, ambele noţiuni, experiment şi matematică, rămînînd actuale. ( “Fără matematică şi experiment tehnica nu este de conceput”- pag. 9).
Referindu-se la “Linia antică-aristotelică a ştiinţei” (pp.11-13) traducătorul arată că la Aristotel noţiunile formă şi materie stăteau în prim plan. Blaga crede că Aristotel constată doar “regularităţi empirice”şi nu poate formula legi fizice în accepţiunea lui Galilei. Rotirea pămîntului, inerţia şi vidul îi erau noţiuni necunoscute lui Aristotel.
Arhimede gîndea în legi cantitativ formulabile, la el devine experimentul o “metodă” (Blaga, p. 196).
Galilei este întemeietorul fizicii experimentate matematic.
Ştiinţa galileo-newtoniană, după Blaga, se distinge nu numai printr-o singură”suprametodă” matematică, ci, mai mult, ea, sub dictatul matematicii, în derularea proceselor ştiinţifice de cercetare, leagă metodele aplicate de fiecare dată cu matematica ca “metode perechi” (p.14) .
Evoluţia spirituală din ultimele decenii confirmă din plin ceea ce Blaga spunea despre dominaţia gîndirii matematice a ştiinţei galileo-newtoniană.
“Experimentul şi spiritual matematic îl constrîng pe cel ce fiinţează la un răspuns” (p. 22).
De aceea traducătorul lui Blaga consideră pe drept că: ”Chiar dacă redactarea textului ce urmează a avut loc în urmă cu mai bine de o jumătate de secol, este mai actual ca oricînd” (pp.22-23).
Prin aceasta, “Trilogia culturii” a lui Lucian Blaga a făcut un mare pas spre universalitate, meritul traducătorului constînd şi în faptul că demonstrează actualitatea acestei complexe opera filosofice acum, după mai multe decenii de la prima ediţie.
Un nou volum de versuri în germană
După trei volume de versuri scrise în română („Bulgăre de aur“ în 2000, „Eclipsa sufletului“ în 2001 şi „Roza deşertului“ în 2008) tînăra poetă Monika–Andreea Hondru (n. 1977 în Reşiţa), stabilită în landul Bavaria, se decide în 2008 să scrie în germană şi rezultatul nu s-a lăsat timp îndelungat aşteptat: la începutul anului 2016 îi apare volumul de versuri „Tăcerea sufletului meu vorbeşte“, însumînd 152 de poezii, iar cîteva luni mai tîrziu, în iulie 2016, îi apare un alt volum, Blitzlicht Schatten/ Lumină-fulger umbre, însumînd 109 poezii, la aceeaşi editură Kern din Ilmenau.
Tema predilectă a autoarei rămîne în continuare dragostea, văzută şi prezentată în toate ipostazele
posibile.
Trebuie menţionat faptul că dincolo de mesajele transpuse liric se desprinde o anume armonie
muzicală care mai persistă şi după lectura versurilor.
Trebuie apoi apreciat faptul că poeta realizează rime împerecheate (majoritatea), dar şi încrucişate şi
chiar îmbrăţişate mai în toate poemele, deşi este îndeobşte cunoscută dificultatea găsirii rimelor în
germană.
Poeta este sensibilă la muzica tristă: “O partitură de Bach îmi vorbeşte” (În dans…, p.9) sau: “În iubirea adîncă plînge sufletul unei viori” (Poate…, p. 14).
Autoarea se confesează: „Sufletul meu stă între flux şi reflux“ (Sub lacrimi…, p. 10) sau altă dată afirmă: „Iubirea ne lasă să tremurăm în faţa sentimentelor“ (Un sărut interzis…, p. 11).
Adesea, părăsită fiind de ingrata fiinţă iubită, poeta suferă, sperînd totuşi în întoarcerea acestuia.
Clipe de iubire deplină sunt puţine în cele 120 de pagini ale cărţii.
La un moment dat este exprimată o dorinţă plină de graţie: “În lumină, la răsărit de soare/Vreau ca eu să fiu o floare” (Păpădia, p.25).
“Iubirea sparge orice inimă de piatră” este convinsă poeta (Plăcere de dorit, p.26).
Critica socială, prezentă în mai multe rînduri în volumul anterior, e prezentă aici doar într-un singur loc: “Dreptatea este oarbă chiar şi la tribunal!” (Surd şi… orb!, p.31).
Lacrimile, care curg din abundenţă în volumul anterior, nu lipsesc nici de astă dată: “Sub ploaia lacrimilor mele te-ai născut/ Şi cu fiecare zi fără de tine mă simt pierdut(ă)” (Dorinţă de vis, p. 44).
“Adevărata iubire este doar o viziune” (A iubi fals, p. 49), constată cu scepticism poeta, iar “Glumele în iubire sunt tabu” (Martor, p.72), pentru a conchide, în altă parte, cu nemărginită tristeţe: “În iubire eu nu am noroc!” (Delimitare, p.73).
Tot în mod sceptic se întreabă pe drept: “Mai există iubire în lumea noastră?” (Mai există iubire?, p.92).
În altă parte, scrie: “Şi eu rămîn la colţul viselor fără iluzie/ Iubirea moare, lumea nu are religie” (În colţul…, p.96).
Uneori iubirea poate devein de-a dreptul periculoasă: “inima sîngerează de dor!” (Dansul sentimentelor, p. 100).
Ultimul poem e şi cel mai scurt şi pare a fi o sinteză a celor anterioare, aşa că îl redăm integral în traducerea noastră: “”Fiecare cuvînt/ din această carte/ poartă cu sine/ putere şi durere/ poartă dragoste şi dor/ nesfîrşit/ în inima mea…/ Şi te caută/ în ea/ pe tine/ pretutindeni…” (Fiecare cuvînt…, p.115).
În concluzie, o poetă care la cei patruzeci de ani ai ei disecă iubirea cu bisturiul condeiului sub toate aspectele. Despre ce va scrie această poetă peste două sau trei decenii, rămîne de văzut…