Perioada Oastei de Aur/ Altın Orda Devri

(De la invazia mongolă la Epoca hanilor)

 

„În anul 1239 Crimeea a trecut în întregime sub ocupaţia mongolă, de aceea, până la 1428 s-a aflat, vai şi vai, timp de două secole sub ocrotirea Oastei de Aur/ Altîn Orda, care a unificat zona numită până atunci Deşt-i Kîpceak sau stepa cumană sau Cumania”[1], scriu autorii Istoriei literaturii tătare, la începutul acestei secţiuni.

Ce s-a transmis din această perioadă sunt mai ales fragmente/ opere incomplete, dar, din diverse documente/ relatări, se vede că erau oraşe care aveau viaţă literară de remarcat – de pildă, spun autorii Istoriei, în Solhat (Eski Qîrîm/ Starii Krim) „exista deja o viaţă literară în plin proces de înflorire”. Pe de altă parte, cei doi autori abordează şi o altă problemă – mulţi cercetători (turcologi) ai epocii catalogau drept „monumente cumane” creaţii pe care R. Fazîl şi S. Nogaev afirmă că, de fapt, „ele erau scrise în tătara crimeană”. Nu ne oprim asupra exemplelor de tip „Codex Cumanicus”, pe care cei doi îl numesc „dicţionarul latin-persan-cuman care s-a scris la Eski Qîrîm”, discuţia fiind mai complicată, cu opinii nuanţate/ diverse, dintre care amintim doar că au studiat-o şi mulţi tătari, între care Bekir Cioban-zade, la Budapesta (unde a scris multe pagini despre ea) sau, de pildă, Basir Gafar, care considera că „90% dintre cuvinte aparţin limbii tătare crimeene”.[2]

În anul 1332, Doamna Inca-bek („bek – formulă tătară de adresare către nobili”) în înfiinţat în Solhat (Eski Qîrîm) o şcoală/ un loc de studiu la „nivel universitar”, unde se studiau filologia arabă, gramatica, filosofia, astronomia, retorica, matematica, dreptul, geografia, istoria, fizica, ş.a. Ruinele acestei universităţi se mai văd azi. Din perioada denumită de mai mulţi istorici ai literaturii tătare, între care şi cei doi, Altîn Orda, nu s-au păstrat foarte multe opere poetice, multe fiind distruse în timp, bună parte de ruşi, spun tătarii. S-au păstrat fragmente din creaţii semnate de poeţi ca Abdulmegid Efendi, Seyfi Saraiyini, Ebubekir Muhammedni (la acesta şi pagini din tratatul filosofic „Kalendername”), Mevlyane Ishak, Ahmedhogea Efendi, Mevlya Qadî Musinni.

Pe teritoriul imperiului Oastei de Aur apăruseră centre culturale în oraşe ca: Saray şi Bulgar, exemplifică R. Fazâl şi S. Nogaev. Unii dintre poeţii şi studioşii tătari crimeeni au fost chemaţi de sultanii mameluci să trăiască şi să scrie în Egipt sau Siria, parte dintre ei revenind şi continuând-şi viaţa/ scrierile şi în Crimeea, deşi puţine pagini s-au păstrat. Eşref Şemi-zade (despre care am scris în „Convorbiri literare”[3]), a studiat această perioadă, aducând precizări/ relevând detalii interesante. Sunt şi cercetători care au dus mai mult înapoi, în timp, ca datare, viaţa culturală/ literară din Crimeea. Exemplul dat de cei doi este al turcologului rus V.A. Gordlevski, care a scris despre Kitab al-Masabih fi al-Tasavuf (titlu tradus acolo: Cartea care aduce elogii sofismului), pe care a găsit-o în Yalta, despre care spune că a fost scrisă de „Abu Bekir Yusuf ibn al-Hasan al-Vasîtiy”, conform manuscrisului, după calculele celor care deţineau manuscrisul, prin secolului al VIII-lea d.Hegira, adică al XIV-lea, după calendarul nostru, după calculele stăpânilor cărţii, poate undeva prin 1355.[4] [Marius Chelaru]

 

Abdulmegid Efendi

Poet din secolul al XIV-lea, căruia nu i se cunosc nici data naşterii, nici a morţii, dar se ştie că a fost în Egipt, în timpul lui Beybars[5], unde au ajuns şi alţi savanţi/ poeţi din Crimeea. El a fost printre cei care au revenit acasă, dacă e să luăm de reală din relatarea lui Ibn Arabşah[6] despre cum l-a întâlnit în Crimeea.[7]

Ey, gonul! (Hei, inimă!)

De atunci credem că există la loc deschis o inimă

Şi învingătoare, nu s-a mai văzut de-atunci o altă limbă.

 

S-a văzut o cale, era una văzută de oriunde,

Dacă ţi-aş cere s-o părăseşti, tu nu îmi vei răspunde.

 

M-a durut, zorile se aprind pe cerul meu.

Vai! Nenorocirile îmi ard inima mereu.

 

Întinde mâna spre cel ce vede, îşi ia mâna,

A supt durerea, inima mea îi aparţine lui Alla!

 

De la bun început, sânge negru bând şi aruncând,

Pot să fiu cu inima doar eu cu al meu gând.

 

Fiind în slujba celor şapte ceruri, după suflet,

Să nu te joci cu focul iubirii din inimă şi cuget.

 

Vârsta mea se scurge, zilele mă distrug,

Oricine poate să mă atingă, inima va fi un rug.

 

Doamne! Ia-mi din ochi inima astfel divină!

Căci dăruită iubirii, inima mea a devenit eternă.

 

Durerea este stăpâna vieţii mele de-acum –

Supusul lui Alla nu va cunoaşte rătăcirile din drum.

 

 

Seyfi Saraiy

(1321-1396)

Probabil s-a născut în Saray, capitala imperiului Altîn Orda, a călătorit în Egipt (unde a stat cea mai mare parte a vieţii), pe vremea „sultanului crimeean” Beybars. În 1391 Seyfi Saraiy a tradus în limba turcă pe Saadi Şerazi, cu „Grădina Trandafirilor”[8]. A adăugat şi câte un poem scris de cei nou mari poeţi crimeeni, pe care i-a avut el în vedere, între cei care pe atunci muriseră, spun R.F. şi S.N., şi, alăturându-le gazeluri ale sale, editează un volum, intitulat „Seyfi Saroni, Poezii. Grădina Trandafirilor”. Cartea a fost tipărită în anul 1968, la Taşkent. Cum e şi în multe alte cazuri, şi aici apar discuţii legate de apartenenţa poetului, „uzbecii şi tătarii din Kazan”, care i-au cunoscut opera de secole, „îl consideră poetul lor”, dar, spun R.F. şi S.N., în scririle sale se regăsesc „foarte multe cuvinte din limba tătară crimeeană”, el a scris „într-o limbă foarte asemănătoare cu limba tătară crimeeană din acea vreme, este chiar acea limbă, după cunoştinţele noastre”.

 

Gazel

 

De ce oare soarta mă doare în zilele mele triste?

Cauza să fie în numele meu, Seyf (drept), cum mi se spuse?

 

Unde găseşte un loc mai bun, îl cuprinde atenţiei sale,

În schimb, locul care este defăimat este uitat în cale.

 

Bijuteria ochilor mei se vede în destinul mie dat,

Unde este miere multă, în urechea mare s-a vărsat.

 

Cine ştie de soartă e înger cu chipul rupt din lună,

Cine poartă mireasma are pe chip lumină.

 

În plină frumuseţe te văd eu, dar lumea e mare,

Ea-i sprijină pe îndrăgostiţi în toate vremurile clare.

 

Aşa îi este obiceiul, cu două feţe e matroana,

Cine îi cere întâlnire, nu va vedea nici despărţirea.

 

Acesta e destinul ce îl apasă pe Seyfi Saraiy

Figura lui se va menţine dincolo de focul emigrării.

 

 

Hikâet[9]

(traducere din Grădina Trandafirilor )

 

Într-o noapte, hoţii se aflau în faţa tronului. Ei i-au spus sultanului: „Hoţii se găsesc în apropierea tronului, ei au atacat caravana din zilele trecute şi acum au oprit circulaţia.” Sultanul i-a chemat pe bărbaţii angajaţi de el şi le-a poruncit să-i prindă pe aceia şi să-i aducă în faţa sa. Dar aceia s-au ascuns undeva. Apoi, după o vreme s-au întors de la Apus şi au atacat o caravană furând întreaga ei încărcătură. Aşa au învins, o vreme, acei bărbaţi. Când timpul a fost prielnic, ei au fost înconjuraţi, mâinile le-au fost legate la spate şi aşa au fost predaţi orânduirii sultanatului. Porunca sultanului a fost aceea de a-i omorî. Printre ei se afla un flăcău, abia îi înverzise bostănăria vieţii, abia îi înfloriseră trandafirii. Unul dintre marii viziri a sărutat pământul şi i-a vorbit aşa sultanului: „Acest flăcău n-a mâncat din fructul vieţii sale. Sultanul lumii va putea să-i dăruiască din fructele bunătăţii sale, oare ce s-ar întâmpla? Sultanului nu prea i-au convenit aceste vorbe, întorcându-şi faţa de la el, a cuvântat: „Această situaţie s-ar putea datora trecutelor rele evenimente. Este oare posibil să le punem capăt, să stingem focul cu jăratec, e ca şi cum vom omorî şarpele şi-i vom hrăni puiul…”

Pe scurt, flăcăul iertat a ajuns la vârsta de 15 ani, el trăia într-o mahala unde existau oameni care se abătuseră de la calea cea dreaptă – unii dintre ei i s-au alăturat. Într-o zi, flăcăul aflându-se într-un loc mai retras, l-a omorât pe acest vizir cu cei doi fii ai lui, i-a luat averea apoi s-a alăturat hoţilor din munţi, a intrat în peşteră şi s-a aşezat în locul străbunului său. Vestea a ajuns la urechile sultanului prin paznicul locului:

 

O sabie bună din fierul stricat se poate face, oare?

Cărbunele cel negru se curăţă spălând cu apă, oare?

 

Fapta cea bună făcută celui rău, aşa să ştii de la mine,

Nu face casă bună pentru cei răi, iară va afla de la mine.

 

 

Mevlyane Ishaq

Poet din secol al XIV-lea „al literaturii tătare crimeene-kîpcege”, studiat de Eşref Şemi-zade, care l-a considerat unul din poeţii de seamă ai epocii vechi. Ca şi în cazul lui Abdulmegid efendi,  Ahmedhogea, S. Sarayi a preluat, în volumul amintit mai sus, şi un poem al lui Mevlyane Ishaq, care a rămas singurul fragment păstrat din creaţia acestuia.

 

Aruncă înspre noi o oră privirea ta cea scumpă,

Acceptă-ne cum suntem, aprecierea să ne fie sfântă.

 

Pupila ochiului meu să-ţi redea a migrării imagine,

Să rămânem plăcute în eterna amintire.

 

Purtând de pe vremuri amintirea lui Alexandru,

Să traversăm cu credinţa vie a lui Hadîr al nostru.

 

În palme-mi ţin capul, despărţirea mă doare,

Am reuşit să mă salvez de ale lui Nuh[10] puhoaie.

 

În fiecare noapte voi visa lanţul clopotelor negre

Ce îmi aduce destinul pe cap, deşi mai vreau salvare.

 

Toată iubirea mea va rămâne în imaginaţia ta,

Cu capul pe pernă sau pe saltea tu nu mă vei vedea.

 

Vor aduce judecăţi ale timpurilor câştigători din ţară,

Vino, hei, Ishaq, sultanului cel nedrept să-i fii povară!

 

 

 

Ahmedhogea Efendi

A trăit în secolul al XIV-lea, dar nu se cunosc datele de naştere/ deces. Şi el a călătorit în Egipt, de unde a revenit acasă. Şi acest poem s-a păstrat tot graţie lui S. Saray.

 

Gura de sidef a frumoasei mele are ritmul vremii,

În cântul ei fermecător se găsesc perlele lumii.

 

Este floare, mlădie trupul ei – revarsă cântec şi vorbă

Faţa de i-o vezi, privighetoarea cea dulce te încântă.

 

Suflet ia şi vinde apoi nobleţe – e de mirare,

Că celor îndrăgostiţi le dă voie să cânte o urare.

 

În grădinile vrăjite simţi apropierea ei în suflet,

Înalţă inimile şi din „rodiile gurii” iese un dulce cuget.

 

Eu sunt Ahmed, sunt cel care trăiesc plăcerile,

Păstrând pentru sine vorbele de demult, frumoasele.

 

 

Mevla Qadi Muhsin

Şi el a trăit în secolul al XIV-lea, nici în cazul lui nu avem date de naştere/ deces, a călătorit în Egipt, şi a revenit acasă. Şi acest poem s-a păstrat tot graţie lui S. Saray.

 

Ceea ce iubesc sunt oamenii cu suflet,

Legăturile sultanului îmi curg în cuget.

 

A trecut Leyli, Şirin a mers arare,

Iată zilele mele reieşind prin adaptare.

 

Iubita-mi cu trupul înaltului plop

Este uimirea zilei, din soare este strop.

 

Obrazul ei aduce a mărului culoare,

Buzele ei dulci dau vieţii savoare.

 

De ce şi cine ar frânge trandafirul,

Când buza – arde-n sărut ca zahărul.

 

Robule, care ai căzut în temniţă, să ştii,

Este acest Yusuf din Liban plecat pentru o zi.

 

El fuge, se lasă păcălit de vorbele frânte,

Acesta-i Muhsin – deci, iertaţi-l dinainte.

[1] Versiunea în română a citatelor din Istorie: Guner Akmolla.

[2] Enciclopedia Tătară Crimeeană, studiu elaborat de către R. Muzafarov, Aqmescit, 1993, p. 358-359. [nota R.F. şi S.N.]

[3] August 2017, la „cartea străină”.

[4] V.A. Gordlevski. Opere Alese, vol. IV, Nauka, 1968. [nota R.F. şi S.N.]

[5] Baibars (Baybars) – Baibars al-Bunduqdar (1223 – 1 iulie 1277), era de origine kîpceacă. Supranumit Abu al-Futuh (Părintele cuceririi), a fost al patrulea sultan al dinastiei mameluce, înfruntând cruciaţii dar şi năvălirile mongole (a participat la bătălia de la Ain Jalut, în 1260, considerată un punct de cotitură în istoria acelor locuri şi vremuri).

[6] Abu Muhammad Shihab al-Din Ahmad ibn Muhammad ibn Abd Allah ibn Ibrahim, cunoscut ca Muhammad ibn Arabshah (1389–1450) – călător şi scriitor arab, născut la Damasc (unde s-a reîntors la 23 de ani după ce a părăsit oraşul) , apoi, când Timur a cucerit Siria a plecat la Samarkand, apoi în Transoxiana – persanii îi spuneau Turan, romanii Ţinutul de dincolo de Oxus/Amu Daria – pe unde ar fi azi Uzbekistan, Tadjikistan, parte din Kirghistan şi Kazahstan), apoi Adarna, unde, al curte, a tradus cărţi din turcă în persană. A murit în Egipt. Una dintre cărţile sale Aja’ib al-Maqdur fi Nawa’ib al-Taymur a fost tradusă în Occident, prima dată în latină (Minunile destinului în ce priveşte distrugerile provocate de Timur). Am citit o interesantă lucrare de doctorat, semnată de Ahlam Maijan Alruwaili, intitulată Ibn Arabshah: The unacknowledged debt of Christopher Marlowe‘s Tamburlaine – în care autorul sugerează că această carte ar fi putut fi sursă pentru Marlowe

[7] „Dacă acest fapt este real, evenimentul ar fi avut loc în 814 sau prin 1411 -1412”, Sayfi Saraiy, Şeirlar. Gulistan/ Grădina de trandafiri, Taşkent, 1968, p. 6. [nota R.F. şi S.N.]

[8] Golestan.

[9] În arabă cuvântul înseamnă „poveste”. În turcă (în care termenul este în legătură cu aezii rătăcitori numiţi aşik) Hikâye (la azeri – dastan; turcii/ tătarii spun destan) – naraţiune în care poezia se amestecă cu proza (care adesea, în recitalul/ opera unui aşik este partea dominantă).

[10] Noe.