Mérédith LE DEZ
Poetă și scriitoare bretonă, născută în 1973. Profesoară de limba franceză, Mérédith renunţă la învăţământ pentru a se consacra scrisului și activităţii editoriale, înfinţând Editura MLD, de care se ocupă din 2007 și până în 2013. Participă la Festivaluri de poezie din Franţa și din străinatate. Primește premiul Yvan-Goll în 2015 pentru cartea sa Jurnal d’une guerre (Jurnalul unui război, Ed. Folle Avoine, 2013) și în 2017 premiul Vénus Khoury-Ghata pentru Cavalier seul (Călăreţ singur, Ed. Mazette, 2016). Dintre cele mai recente publicaţii ale sale amintim: Baltique, roman fantôme (Baltic, roman fantomă, Ed. Le bruit des autres, 2015), Quatre chevaux de hasard (Patru cai ai hazardului, Ed. Folle Avoine, 2015), Chanson de l’air tremblant (Cântecul aerului tremurător, Ed. La Lune bleue, 2016), Paupières closes (Pleoape închise, Ed. Mazette, 2017).
Poeme din volumul Călăreţ singur
I
Amintește-mi
cu voce înceată
de umbra încă
împrejmuită
și pentru totdeauna
amintește-mi
cu ochii pe jumătate închiși
de ziua ce afară
e gata să ţâșnească
Da
Amintește-mi
neîncetat
de luminișul poemului
II
Amintește-mi
Amintește-mi
cu buclele dimineţii
fără blândeţe apucate
amintește-mi de soarele
când răsărit când asfinţit
ca de mirosului unui animal
curbat asupra mării
Amintește-mi
de liniște
de apa sugrumată
III
Amintește-mi
Amintește-mi
de pielea ce scârţâie
când e mototolită
amintește-mi
de biciul luminii
și de fâșiile de furtună
ce seceră mândriile
Neîncetat
Amintește-mi
de cântarea verde
a șerpilor
IV
Amintește-mi
Amintește-mi
de verile împovărătoare
și de câmpurile pârjolite
amintește-mi
de noaptea ce vine
fără nici o ușurare
pentru oamenii dresaţi
Neîncetat
Amintește-mi
de focul fânului
în aer
V
Amintește-mi
de tălăzuirea din pântec
de întâlniri
amintește-mi
de gări și de ochii cruzi
dintr-un miros
de eșarfă roșie
Neîncetat
Amintește-mi
de arbori
de alianţă
VI
Amintește-mi
Amintește-mi
de un triunghi gol
la răscruce de drumuri
amintește-mi
de ploile fade
și de vântul moale
ce ascut amărăciunea
Neîncetat
Amintește-mi
de gesturile logodite
cu seara cea dintâi
VII
Amintește-mi
Amintește-mi
odată cu vârsta ce înaintează
inexorabil și răbdător
amintește-mi de iţele rupte ale algelor
și de stridia deschisă
într-un cer solzos
Neîncetat
Amintește-mi
de cadenţa
șoldului îngust
VIII
Amintește-mi
îndelung
cu gura sorbită
de albeaţa mâinilor
pe o carte
și întotdeauna amintește-mi
cu pielea îndrăgostită
de iedera cuvintelor
uitate
Da
Amintește-mi
neîncetat
de o dorinţă înfășurată
pe limba
algelor maronii
Traduceri de Denisa Crăciun
Marcel BÉALU
Marcel Béalu (1908-1993) s-a născut la Selles-sur-Cher, iar din 1931 a trăit la Montargis, ca proprietar al buticului La Chapellerie Marcel. În 1932, apare volumul Poèmes sur un même thème. În 1937, îl întîlneşte pe Max Jacob, care îi va deveni maestru. În 1949, deschide la Paris librăria Le Pont Traversé, denumită astfel după un roman al prietenului său, criticul şi editorul Jean Paulhan. Potrivit unei legende urbane, primul său client a fost Lacan, care ar fi achiziţionat operele complete ale lui Shakespeare, uitînd să le plătească. Este fondatorul revistei Réalités secrètes (1955-1971).A publicat versuri şi proză, într-un ritm accelerat, pînă în 1983.Marcel Béalu defineşte poezia drept „floarea care tremură pe chipul imperceptibilului.” (A.I.)
Vocea copacilor
Copacii timizi şi puternici
Vorbesc noaptea cu voce tare
Dar atît de simplă este limba lor
Încît nu sperie deloc păsările
Aproape de cimitirul unde morţii
Îşi mişcă buzele lor de cenuşă
Primăvara în fulgi roz
Rîde ca o tînără fată
Şi uneori ca inima
Prizoniera unui vechi amor
Pădurea scoate un ţipăt lung
Zguduind gratiile
(L’air de vie, 1936-1956)
Poem de spus
Libertatea nu se scrie pe forma schimbătoare a valurilor
Libertatea nu este o sirenă ascunsă în adîncul apelor
Libertatea nu zboară în voia vînturilor
Ca pămătuful păpădiilor
Libertatea în rochia cerului nu se duce să cineze la şobolani
Ea nu îşi aprinde lumînările de Crăciun
Cu lampioanele de la 14 iulie
Pentru libertate cunosc un nume mai scurt
Libertatea mea se numeşte Iubire
Ea are forma unui chip
Ea are chipul fericirii
(L’air de vie, 1936-1956)
Pasărea-colivie
Din acest penaj strălucitor
Facem repede o pasăre
O frumoasă pasăre cu totul rotundă
Care va fi colivia noastră
Un mare avion viu
Ermetizat ca o inimă
Toţi cei pe care îi iubim
Vor fi în interior
Şi aiurea şi pretutindeni
Vocile noastre la unison
Vor striga veselia
Acestei păsări gigantice
Căreia noi îi sîntem cîntecul
(L’air de vie, 1936-1956)
Legendă
Doi iubiţi s-au prefăcut în arbore
Pentru a fi uitat timpul
Picioarele lor s-au împlîntat în pămînt
Braţele lor s-au prefăcut în ramuri
Toate aceste seminţe care zboară
Sînt gîndurile lor încîlcite
Nici ploaia nici vîntul nici gerul
Nu îi pot despărţi
Ei alcătuiesc un singur trunchi
Dur şi cu vine ca marmura
Iar pe buzele lor unite
Caprifoiul şi-a făcut cuibul
(Amour me cèle, 1962)
Cea pe care o iubesc locuieşte în oglindă…
Cum aş putea să o întîlnesc
În aceste vacarmuri de astre îngheţate
Eu care nu am parte de prea multă linişte
Pentru a nu semăna decît cu mine însumi
Cu marşurile albe ale somnului
Aluneca-voi umbră fără memorie
Către acel castel de solitudine
Apărat de atîtea păsări negre
Pentru a urca pînă la surîsul său
Fără să tulbur acea apă profundă
Care o păzeşte de moarte
Mi-ar trebui să fie noapte
Şi să nu mai ştiu de unde vin
(Ocarina, 1950-1952)
Prezentare şi traducere de Ana Ionesei