Poezia peruană este dominată de geniul lui César Vallejo, al cărui gest de recucerire a limbajului poetic în limba spaniolă, decurgînd din asumarea integrală a lecţiei avangardiste, are repercusiuni asupra întregului spaţiu hispanofon. Forţa acestui poet poate fi percepută datorită traducerii în română a volumelor corespunzînd etapelor mai puţin ermetice din creaţia sa: Heralzii negri (datînd din 1919, traducerea semnată de Mihai Cantuniari a apărut în 1979 şi a fost republicată în 1992) şi Poeme umane (scrise între 1931-1937, versiunea românească a lui Constantin Abăluţă a fost publicată în 2011).

Un asemenea poet nu avea cum să răsară din neant, la fel cum era imposibil să lase nealterat cursul poeziei din ţara de origine. Poezia peruană e de o bogăţie impresionantă şi, prin selecţia a şapte poeţi peruani, din generaţii diferite, ne-am propus să schiţăm în linii foarte sumare o zonă a liricii mondiale mai rar vizitată în limba română. Această selecţie a fost prilejuită de celebrarea poeziei peruane printr-un eveniment organizat de Consulatul Onorific al Republici Perú, reprezentat la Timişoara de Excelenţa sa domnul Rufino Delgado Montenegro. Ambasada Republicii Perú în România a fost reprezentată de Excelenţa sa domnul consul Juan Pablo Guillermo Artaza Buenaño. Studentele şi masterandele hispaniste ale Facultăţii de Litere Mădălina Motoşan, Mirabela Nedelcu, Pop Katalin Timea, Iulia Răileanu, active în cercul de traducere literară Spanish condus de subsemnata, au tradus împreună cu profesoara lor, aceste poeme.  (Ilinca ILIAN)

 

 

José María EGUREN

(1874-1942)

este considerat primul poet modern din Peru. În critica literară latinoamericană circulă această concepţie, datorată lui Octavio Paz, conform căreia modernismul latino-american corespunde de fapt romantismului european, dat fiind că romantismul propriu-zis, cel din secolul al XIX-lea, nu e decît „reflexul unui reflex“, o imitaţie tîrzie şi pauperă. Or, abia o dată cu modernismul, consideră Paz, are loc reforma ritmului poetic, revalorizarea trecutului indigen, dar şi deschiderea către forme de credinţă alternative (de pildă, ocultismul, magia etc). Teoria lui Octavio Paz e seducătoare, deşi criticii actuali obişnuiesc să o critice. Modernitatea lui Eguren e dată în primul rînd de faptul că, în ciuda influenţelor pe care le primeşte din partea simboliştilor francezi şi a lui Rubén Darío, reuşeşte să creeze o poezie cu totul aparte: aplecarea spre exotism şi imagini cvasi onirice, de pildă, sînt supuse la Eguren unui amplu proces de alegorizare, creîndu-se imagini încifrate, care cer o interpretare atentă.

Eguren a fost un poet solitar: şi-a trăit tinereţea şi maturitatea în Barrancos, o staţiune satelit a Limei, locuind împreună cu două surori, ca şi el, necăsătorite. Abia în ultima decadă a vieţii s-a mutat din nou la Lima. A fost, însă, înconjurat cu dragoste de familie şi a avut un cerc de admiratori fideli, creînd chiar un fel de cenaclu sui generis în locuinţa din Barrancos. Recunoaşterea a venit totuşi tîrziu şi mai degrabă din străinătate: primii care au scris despre el în mod serios au fost un american şi un englez. Printre puţinii admiratori se aflau totuşi personalităţi importante: Vallejo şi Mariátegui, cel din urmă anticipînd că după cele trei volume de poezii (Simbólicas, La canción de las figuras, Sombra) (1911, 1916, 1924) Eguren se va îndrepta mai degrabă spre proză, ceea ce s-a şi întîmplat: în anii 1930 scria proze scurte care ulterior vor fi integrate în volumul Motivos, publicat postum. În poezia sa cea mai cunoscută, Regii roşii, se creează un univers format din culori, corespunzînd orelor zilei, pe fondul cărora apare o înfruntare între forţe stranii, care trimit fie la un Ev Mediu stilizat, fie la o descriere cifrată a peisajului local, fie chiar la forţele vieţii şi ale morţii care se înfruntă în mod etern şi impersonal, într-un ciclu neîntrerupt al creaţiei şi distrugerii. E vorba de „o orbită de simboluri şi alegorii încifrate care fac aluzie la misterul existenţei; nu putem să le înţelegem sensul fără să le distrugem“ (José Miguel Oviedo).

 

Regii roşii

Din zori

Luptă regii roşii

Cu lance de aur.

 

Prin verde pădure

Şi pe dealurile de purpură

Le tremură frunţile.

 

Regi şoimi

Luptă în zări

De aur albastre.

 

Prin lumina cadmie

Mînioase se văd umbrele lor

Mici şi negre.

 

Vine şi noaptea

Şi fermi se luptă posomorîţi

Regii roşii.

(trad. Iulia Răileanu)

 

Ramón Rafael de la FUENTE BENAVIDES

Printre poeţii care se adunau în casa lui Eguren se afla şi tînărul Ramón Rafael de la Fuente Benavides, născut în 1908, şi care urma să semneze cu pseudonimul Martín Adán o operă impresionantă. Pseudonimul (pe care, potrivit unora, i l-a sugerat chiar Carlos Mariátegui, conform altora, şi l-a luat pentru a fi admis în cercul lui Eguren) a fost gîndit ca o sinteză între Geneză şi darwinism (Martín înseamnă maimuţă la Lima, iar Adam, evident, face trimitere la omul biblic). Acest nume e de fapt o mostră a spiritului rebel, jucăuş, înclinat spre farsă, care a rezonat profund cu avangarda contemporană lui. Ca şi în alte ţări din America Latină, în Peru spiritul avangardei a fost extrem de fecund, iar dovada cea mai clară este apariţia unui poet imens, César Vallejo. Martín Adán este „trezit” la viaţa literară de spiritul avangardist: la nici douăzeci de ani publică un volum de proză, pretinsă carte pentru copii, intitulată Casa de carton care e un regal de umor, spirit de observaţie, ironie, inventivitate verbală, capacitate de a condensa stampe din mediul staţiunii Barrancos.

Ceea ce urmează acestei perioade rebele este însă o creaţie mult diferită, care, în ciuda boemiei şi alcoolismului tot mai accentuat al poetului, se îndreaptă spre o recuperare creatoare a tradiţiei baroce. Poemele din Rosa de la espinela sau Travesía de extramares – Sonetos a Chopin (1950) lasă în urmă jocurile suprarealiste şi se reîntorc la gravitatea unui Quevedo, a misticilor, dar şi a lui Rimbaud şi Rilke. Dilema poetului rămîne cea între a da frîu liber impulsului nihilist al avangardei sau a urma o tradiţie ce promite – dar fără să-şi onoreze promisiunea – o imagine a eternităţii. O dilemă paralelă e cea dintre atracţia poeziei cu ancorare în realitate (chiar dacă această realitate e considerată demnă de a fi distrusă, în linia avangardistă) şi cea spre o poezie autoreferenţială, aflată la marginea tăcerii, aşa cum o dovedesc versurile din ultimul sonet inclus în volumul Diario de poeta: „Poezia nu spune nimic/ Poezia stă, tăcută,/ Şi îşi ascultă propria voce”. Sub acest semn al dilemei stau volumele din a doua parte a creaţiei, reluată după o nouă serie de internări în spitale psihiatrice, La mano desasida (1961) şi La piedra absoluta (1966). Cel din urmă este un omagiu adus unui arhetip al eternităţii, ruinele de la Machu-Picchu, pe care poetul îşi proiectează angoasele legate de prea puţina existenţă şi de prea multa necunoaştere a eului pe fondul infinitului şi al iminenţei morţii. Volumul postum Diario de poeta (1966-1973), care cuprinde 120 de sonete, a fost alcătuit de prietenii şi admiratorii săi de pe notele dezordonate lăsate de poet.

Legenda vie pe care a incarnat-o, cea de poet blestemat, autodestructiv, a ecranat, din păcate, poezia lui în afara Perului. Figura lui Martín Adán, mai mult decît poezia sa, pe care o cunoştea prea puţin, l-a atras şi pe Allen Ginsberg, care l-a vizitat la Lima într-o călătorie care avea ca scop procurarea de ayahuasca, o băutură stupefiantă cu virtuţi curative. Adán e însă un poet de referinţă, care, aşa cum a observat cu fineţe Carlos Mariátegui, posedă un spirit raţionalist şi clasic pe care însă îl desfide prin exerciţiul „absurdităţii pure” (el disparate puro): dezordinea din absurdul distrugător duce la o nouă ordine. Umorul şi non-sensul nu sînt lipsite de o logică sui generis, cum o dovedesc aceste versuri din „poemele underwood”, incluse în Casa de cartón.

 

Casa de carton

Dură şi splendidă e proza străzilor din oraş lipsite de nelinişti estetice.

Pe ele le străbaţi ca să mergi cu poliţia la fericire.

Poezia ochelari ai ferestrelor e un secret al cusătoreselor.

Nu există bucurie mai mare decît să fii un domn bine îmbrăcat.

Inima ta e un claxon interzis de regulile de circulaţie.

Casele îşi rumegă pacea bovină.

Dacă ai lăsa să se afle că eşti poet, ai fi dus la poliţie.

Spală-ţi ochii de entuziasm.

Maşinile îţi ating şoldurile, întorcîndu-şi capetele după tine. Să crezi tu că sînt femei vicioase.

Aşa vei avea aventura ta şi zîmbetul de după cină.

Bărbaţii peste care dai au carnea bătătorită de la birou.

Iubirea este la toate colţurile, dar nicăieri nu-i altfel.

Trec muncitorii cu ochii plini de obidă din cauza serii, a oraşului şi a oamenilor.

De ce ar trebui să te execute poliţia secretă a ruşilor, Checa? Doar nu ai pus stăpînire pe nimic altceva decît pe inima ta.

Oraşul linge noaptea ca o pisică înfometată.

Iar tu eşti un bărbat fericit, poate unicul bărbat fericit.

Porţi cămaşă şi nu ai mari gînduri de niciun fel.

Acum mă apucă furia împotriva acuzatorilor şi a celor care aduc consolare.

Spengler este un biet astmatic, iar Pirandello e un bătrîn idiot, aproape propriul lui personaj.

Dar nu trebuie să mă enervez din nimicuri.

O grămadă de lucruri au făcut bărbaţii mai rele decît culturile lor: romanele lui Victor Hugo, democraţia, şcoala primară, etc etc etc.

Însă oamenii se încăpăţînează să se iubească unii pe alţii.

Şi, cum nu reuşesc, ajung să se urască.

Pentru că nu vor să creadă ca totul este iremediabil.

Cetatea greacă îmi vine să cred ca a fost un bordel unde trebuia să mergi cu un revolver.

Iar grecii, în ciuda culturii lor, au fost fericiţi.

Nu am păcătuit mult,  dar ştiu cum stau treburile astea.

Bertoldo ar spune mai bine lucrurile astea, dar Bertoldo nu le-ar spune niciodată.Şi el nu se bagă acolo în chestii prea complicate – şi este bătrîn, vrea pace şi chiar îi votează pe moderaţi.

Lumea nu-i chiar nebună, însa da, e prea decentă. Nu ai cum să o faci să vorbească atunci cînd e beată. Iar cînd nu este, afuriseşte beţia sau îşi iubeşte aproapele.

Însă eu sincer nu ştiu ce este lumea şi nici ce sînt oamenii.

Ştiu doar că trebuie să fiu corect şi mîndru şi să-mi iubesc aproapele.

Şi iubesc miile de oameni din mine, ce se nasc şi mor în fiecare secundă şi nu trăiesc deloc.

Iată-mi semenii.

Justiţia este una dintre statuile urîte din pieţele oraşelor.

Nici una dintre ele nu-mi place nici prea mult şi nici prea puţin – nu sînt zeiţe şi nici femei.

Eu iubesc justiţia femeilor fără tunică şi fără divinitate.

La capitolul sinceritate, nu sînt chiar dintre cei mai răi.

Îmi mănînc şi eu pîinea singur,  fără să-i dau motiv de invidie aproapelui meu.

M-am născut la oraş, şi nici nu vreau să aud de sat.

Am fost ferit de păcatul de a-mi dori să fie al meu.

În schimb îmi doresc cerul.

Aproape că sînt un om virtuos, aş zice că aproape un mistic.

Îmi plac culorile cerului pentru că sigur nu sînt culori germane.

Îmi place să cutreier străzile cam cîine, uşor maşină, aproape deloc om.

Nu sînt foarte convins de umanitatea mea; nu vreau să fiu ca alţii. Nu vreau să fiu fericit cu acordul poliţiei.

Acum pe străzi a ieşit un pic soarele.

Nu ştiu cine l-a luat, ce om rău, lăsînd urme pe pămînt ca un animal decapitat.

Trece un căţeluş schiop – uite şi singurul act de milă, singura grijă, singura formă de iubire de care sînt capabil.

Cîinii nu-l au pe Lenin, şi asta le garantează un trai uman dar adevărat.

Să umbli  pe străzi ca personajele lui Pío Baroja – (toţi un pic cîini)-.

Să mesteci oase ca poeţii lui Murger, dar plin de seninătate.

Însă oamenii au o viaţă de-apoi.

Pentru asta îşi dedică viaţa iubindu-şi aproapele.

Banii îi fac pentru a-şi omorî timpul inutil, timpul fără rost…

Diogene este un mit – umanizarea cîinelui.

Dorinţa pe care o au toţi marii oameni de a fi cu totul şi cu totul cîini. Oamenii mărunţi vor să fie cu mari oameni, milionari, şi uneori zei.

Dar lucrurile astea trebuie spuse în şoaptă – mi-e frică să mă aud pe mine însumi.

Eu nu sînt un mare om – eu sînt sînt un om oarecare bărbat care încearcă marile fericiri.

Însă fericirea nu e de ajuns ca să fii fericit.

Lumea este prea urîtă, şi nu-i chip de a o face frumoasă.

Pot doar să mi-o imaginez ca un oraş cu bordeluri şi fabrici sub unduirea unor de steaguri roşii.

Eu îmi simt mîinile delicate.

Cine sînt şi ce vreau? Sînt un om şi nu vreau nimic.

Sau, poate, un om ca taurii sau ca alţii.

Tu n-ai urechile prea mari.

Eu vreau să fiu fericit la modul micuţ. Cu dulceaţă, su speranţă, cu insatisfacţii, cu limitări, cu timp, cu perfecţiune.

Acum mă pot îmbarca într-un transatlantic. Şi să pescuiesc acolo aventuri aşa cum se prind peştii.

Dar unde aş pleca?

Lumea nu îmi ajunge.

Este prea mare, şi n-am putut s-o mărunţesc în mici satisfacţii cum aş vrea.

Moartea este doar un gînd, nimic mai mult, nimic mai mult…

Iar eu vreau să fie un lung desfăt cu sfîrşitul lui, cu virtutea lui.

Portul, plin de ceaţă, este mult prea romantic.

Citera e o staţiune balneară din Statele Unite.

Americanii din nord au carnea prea proaspătă, cam rece, aproape moartă.

Panorama se schimbă ca un film văzut de la toate colţurile.

Sărutul final sună deja în umbra sălii plină de lumînări  şi ţigări. Însă asta nu e scena finală. Din cauza asta sună sărutul.

Nimic nu-mi ajunge, nici măcar moartea; vreau măsură, perfecţiune, satisfacţie, desfătare.

Cum de-am ajuns în acest cinematograf pierdut şi îmbîcsit?

Seara deja s-o fi încheiat în oraş. Şi eu încă mă simt ca şi cum ar fi seara.

Acum îmi amintesc perfect anii nevinovaţi. Şi toate gîndurile mizere mi se şterg din inimă. Mă simt un om care nu a păcătuit niciodată.

Sînt fără trecut, cu un viitor excesiv.

Mă duc acasă…

(trad. Mădălina Motoşan)

 

 

Javier HERAUD

Generaţia căreia îi aparţine Javier Heraud este diferită faţă de cea anterioară, marcată de avangardă, dar împărtăşeşte cu ea un element esenţial: credinţa în mitul reînnoirii totale. Pentru avangardă, reînnoirea presupunea o tabula rasa şi o reîntoarcere la zero pentru a se putea construi lumea; în actuala etapă o asemenea credinţă se incarnează într-un mit cît se poate de puternic: e vorba de mitul revoluţiei şi al capacităţii de a transforma însăşi natura omului prin lupta împotriva nedreptăţii. Întruparea acestei credinţe – care ulterior s-a dovedit a fi o iluzie – este Javier Heraud, poet şi luptător în guerrilla, născut în 1942. A fost un tînăr precoce: la şaisprezece ani intra primul la facultatea de litere a Universităţii din Lima, în acelaşi an primea un post de profesor de engleză şi spaniolă la un liceu (probabil e cel mai tînăr profesor din Perú); la optsprezece ani publica primul volum de poezii, Rîul, răsplătit cu un premiu pe care l-a împărţit cu César Calvo; peste doar cîteva luni mai publica şi volumul Călătoria. În 1961 a intrat în rîndul Mişcării Social Progresiste şi participă la mitinguri (de pildă cel îndreptat împotriva vizitei lui Nixon în Peru) şi militează ferm pentru cauza social-democraţiei. În acelaşi an a călătorit în URSS, ceea ce va reprezenta un moment de cotitură în viaţa sa, orientarea sa de stînga îndreptîndu-se hotărît spre varianta tare, comunistă. A călătorit tot atunci în China, la Paris şi la Madrid, iar la întoarcerea în ţară a reuşit să obţină o bursă în Cuba pentru a studia cinematografia. În 1963 se reîntoarce în Perú pentru a lupta împotriva militarilor care de cîteva luni conduceau ţara în urma unei lovituri de stat. Ca membru al Armata Eliberării Naţionale, o mişcare de guerrilla de inspiraţie cubaneză şi care de altfel a avut o viaţă scurtă, a participat într-o acţiune care l-a costat viaţa. Traiectoria lui aminteşte oarecum de Nicolae Labiş, dispărut prematur. Heraud a murit la 21 de ani, lăsînd în urmă o legendă şi o poezie care promitea mult.

 

O piatră

Piatră rece,

piatră solemnă

în coastele mele

dacă ai putea vorbi,

pe povîrnişul tău

dacă ai putea cînta!

Dacă te-ai vărsa într-un

rîu larg,

şi ai aduce pace

lumii-ntregi,

cîntîndu-te

în apele limpezite,

inimă ai fi

pe fruntea mea sumbră,

ai fi braţul părului meu învechit.

 

Rîul

1.

Sînt un rîu,

ce coboară printre

pietrele largi,

ce coboară printre

rocile dure,

prin poteca

desenată de vînt

În jurul meu sînt copaci,

umbriţi de ploaie.

sînt un rîu,

cobor de fiecare dată

mai furios, mai violent ,

cobor de fiecare dată cînd

un pod mă reflectă în arcul sau.

Sînt un rîu,

un rîu,

un rîu,

cristalin dimineaţa.

uneori sînt darnic

şi bun. Alunec suav

prin văile fertile,

adap de mii de ori

vitele, oamenii blînzi.

Copiii se apropie de mine

ziua,

iar

noaptea îndrăgostiţi tremurînd,

îşi sprijină ochii pe ai mei,

îşi scufundă braţele

în limpezimea întunecoasă

a apelor mele fantasmale.

3.

Eu sînt rîul,

uneori curajos

şi puternic,

dar uneori nu ţin seamă

nici de viaţă, nici de moarte.

Cobor printre cascadele învolburate,

cobor cu furie şi cu

ranchiună,

lovesc pietrele tot mai mult,

le fac una cîte una,

bucăţi la nesfîrşit.

Animalele fug,

fug fugind,

cînd mă revărs

pe cîmpii,

cînd presar cu pietre mici

povîrnişurile,

cînd inund,

casele şi păşunile,

cînd inund

porţile şi inimile lor,

trupurile şi inimile lor.

4.

Şi atunci mă grăbesc cel mai mult,

cînd pot ajunge la inimi,

cînd pot cuprinde sîngele ,

cînd îi pot privi din interior.

Iar furia mea se întoarce

lin,

şi mă întorc

arbore,

şi mă opresc

ca un arbore,

şi stau în linişte

ca o piatră,

şi tac întocmai ca un

trandafir fără spini.

5.

Eu sînt un rîu.

Sînt rîul

etern

al fericirii. Deja simt

brizele apropiate,

deja simt în obraji

vîntul,

iar călătoria mea printre

munţi, rîuri,

lacuri şi lunci

devine interminabilă.

6.

Eu sunt rîul care călătoreşte pe ţărmuri,

arbore sau piatră seacă

Sînt rîul care călătoreşte pe maluri,

poartă sau inimă deschisă

Sînt rîul care călătoreşte printre păşuni,

Floare sau trandafir tăiat.

Sînt rîul care călătoreşte pe străzi,

Pămînt sau cer ud.

Sînt rîul care călătoreşte prin munţi,

Stâncă sau sare arsă.

Sînt rîul care călătoreşte printre case,

Masă sau scaun atârnat.

Sînt rîul care călătoreşte în oameni,

Arbore fruct

Trandafir piatră

Masă inimă

Inimă şi poartă

Înapoiate

 

Eu sînt rîul care cîntă

La amiază şi pentru

Oameni,

Care cînta la mormintele lor,

Care-şi întoarce chipul

Spre albiile sacre.

Eu sînt rîul întunecat.

Cobor prin strîmtorile

Frînte,

Prin necunoscutele sate

Uitate,

Prin oraşe hiperaglomerate de public

uitîndu-se la vitrine.

Eu sînt rîul

deja merg prin păşuni,

sînt arbori în jurul meu

înveliţi de porumbei,

arborii cântă

cu rîul

arborii cîntă

cu inima mea de pasăre,

rîurile cînta cu braţele mele.

9.

Va veni ora în care

va trebui să mă vărs în

oceane,

să-mi amestec apele limpezi

cu apele lor tulburate,

va trebui să-mi

încetez cînturile

luminoase,

va trebui să-mi potolesc

ţipetele furioase în

zorii fiecărei zile,

să-mi limpezesc ochii cu marea.

Va veni acea zi,

iar în mările imense

nu îmi voi mai vedea cîmpiile fertile,

nu îmi voi mai vedea copacii verzi,

al meu vînt apropiat,

al meu cer senin,

al meu lac întunecos,

al meu soare,

ai mei nori,

nu voi mai vedea nimic,

nimic,

doar cerul albastru,

imens,

şi

totul se va dizolva într-o

cîmpie de apă,

unde un cînt sau un poem

vor fi doar rîuri mici ce coboară,

rîuri repezi ce coboară pentru a se uni

în noile mele ape luminoase,

în noile mele

ape

stinse.

(trad. Pop Katalin Timea)

 

 

César CALVO SORIANO

Spre deosebire de Heraud, César Calvo Soriano, născut în 1940, a avut norocul de a se putea maturiza ca poet, chiar dacă şi el a trăit destul de puţin, murind în 2000. Şi poezia sa îşi trage seva din credinţa – nicicînd renegată – în mitul comunismului triumfător; de altfel, a fost prieten cu Heraud, cu care nu doar a împărţit premiul de poezie tînără din 1960, ci a şi scris Eseu pe două voci publicat în 1967. Este un scriitor activ, care publică mult, primeşte premii numeroase şi călătoreşte mult (trăieşte pe rînd în Iquitos, Cuzco, Londra, Paris, Roma şi Barcelona). Este un aventurier, un spirit deschis, prietenos, hipervital, militant pentru drepturile indigenilor, iubitor de femei şi fanatic al naturii. De altfel, în ultimele decade a devinit un ecologist militant, luptînd pentru apărarea pădurii amazoniene. Introduce accentele colocviale specifice generaţiei 60, deşi poezia sa rămîne fidelă liricii tradiţionale, văzute ca o cutie de rezonanţă a sentimentului. După volumul de debut Poeme sub pămînt (1960) urmează Absenţe şi întîrzieri (1963) iar mai tîrziu plachetele care vor alcătui volumul Piedestal pentru nimeni (1975). Ca mulţi poeţi, la maturitate se apucă de proză (scrie romanul Cele trei jumătăţi ale lui Ino Moxo şi alţi vrăjitori din Amazon). Ca o curiozitate trebuie spus că este şi autorul unui volum intitulat Variaciones rumanas, apărut postum în 2005, unde Calvo a selectat 18 poeţi români, de la Eminescu la Nina Cassian şi Nichita Stănescu, ale căror poeme sînt mai mult decît traduse, „interpretate” ca nişte partituri de un poet dotat cu un incomparabil simţ muzical, fapt care îi înlesneşte dialogul poetic cu alte limbi.

 

Acea frumoasă rudă a păsărilor

 

Acea frumoasă rudă a păsărilor

ce-şi acundea umbra de ploaie

în vreme ce tu îi îndreptai

zborul iscat de mînă înspre carnetele înflăcărate.

Copilul care se urca

pe roşia stamină-a verii

ca să îţi spună cîte-n stele de rîuri de miresme,

de păr bălai şi ţări de chiparoasă.

Copilul tău iubit – de l-ai vedea! –

e sufletul unui biet orb care îşi duce chinul între cactuşi.

E astăzi altul, cel ce-n veci nu rîde, lovitul de paloare,

Încrîncenatul grădinar al toamnelor în glie îngropate.

 

Şi-acum ştiind acestea l-ai iubit atîta?

L-ai împrietenit cu marea

şi cu soarele,

cu vîntul, pentru ca azi să gîfîie înecîndu-se

în puţul naufragiilor?

Pentru această biată stare neguroasă

ai fost apărătorul luminii sale de îndrăgostit?

 

Oh, poezie, nu vreau calea asta

care mă face să păşesc pe sînge-n iarbă

cînd luna spune că e rouă

iar sufletu-mi se jură că e groază.

 

Poezie, nu vreau destinul ăsta.

Ia-ţi tu sandalele!

Dă-mi mîinile-napoi!

 

Sfîrşitul poveştii îl vor spune stelele

şi frunzele care vor fi să îmi acopere lin somnul,

somnul îngropat.

                               (trad. Ilinca Ilian)

 

 

 

Antonio CISNEROS

(1942-2012)

face şi el parte din Generaţia 60, dar în cazul lui frazarea colocvială, ironia şi „poanta” sînt consubstanţiale poemelor. A scris mult şi a cîştigat numeroase premii (în 1965 a primit premiul naţional de poezie, iar în 1968 a fost distins cu prestigiosul Premio de la Casa de las Américas, care avea o extindere continentală). A predat la universităţi din Perú, din SUA şi Europa. Biografia sa este oarecum săracă în evenimente. Pretindea că nu îl interesează faima, ba chiar nici poezia, nici cultura, nici boema. „Printre priorităţile mele nu se numără ce operă trebuie să scriu sau să las. Nu-mi pasă nici cît negru sub unghie. Mult mai mult mă interesează cei cinci nepoţi”, spunea el. Stilul aparent accesibil, cu exclamaţii şi răbufniri sentimentale fruste, caracterul direct amintesc pe alocuri de poezia lui Marin Sorescu.

 

 

Păianjenul atîrnă mult prea departe de pămînt

Păianjenul atîrnă mult prea departe de pămînt,

şi are la fel ca mine opt picioare păroase şi rapide

şi-i arţăgos şi poate fi obraznic

şi e femelă-sau e mascul, la păianjeni e greu e dificil

să-ţi dai seama, şi are vreo doi-trei prieteni.

De caţiva ani

se înfruptă cu tot ce-i cade în propria-i pînză,

şi are o poftă aproape ca a mea, deşi eu curăţ

animalele înainte de a le mânca şi sînt dezordonat,

Păianjenul atîrnă mult prea departe de pămînt

şi va muri in casa lui rotundă, de salivă.

şi eu atîrn mult prea departe de pămînt

dar asta mă pune pe gînduri: aş vrea să mă plimb fericit

câţiva kilometri pe întinsele păşuni,

înainte să fiu dus la groapă

iar asta ar fi iscusinţa mea.

(trad. Mirabela Nedelcu)

 

Recviem

La imensele întrebări celeste

nu am alt răspuns

decât comentarii simple şi nesărate

despre fetele

care stau aproape de casa mea

între farul si digul Cisneros.

Şi să nu vedeţi

în pălăvrăgeala prostească această modestie

a grecilor antici.

Se întâmplă doar

că imensele întrebări celeste

scot la suprafaţă

dezamăgirea şi plictiseala mea.

Până la urmă

îmi tot dau târcoale

ca un ţânţar la căderea serii.

Fac să treacă timpul,

până ce vine ceasul

când mi se face prohodul,

care nu va fi un mare lucru

bineînţeles.

În aceste timpuri rele îmi ajunge

un catâr bătrân

şi o amforă de lemn

strălucitoare şi neagră

ca spatele umed al unui delfin.

Ah întrebările celeste!

Imensele.

(trad. Iulia Răileanu)

 

Salinele

Eu n-am văzut niciodată zăpadă şi totuşi am trăit cu ea de-a lungul întregii mele juneţi

La Saline, unde marea nu se termină niciodată şi valurile erau dune de sare,

La Saline, unde marea nu udă, ci pictează.

Zăpada tinereţii mele promiţătoare ca un pom de mango.

Pentru fiecare familie de creştini douăzeci de măsuri de sare. Şi chiar mai mult.

Sare de ne-o schimbau cărăuşii pe apă de ploaie. Şi chiar mai mult.

Nici solide, nici lichide albicioasele ţărmuri ale acestei mari.

Scânteiau mai tare ca aripile de argint ale calcanului sub soarele de februarie.

(Şi ardeau pupilele)

Câteodată mareele – ora soarelui, ora lunii – se înălţau ca spinările unui cal.

Dar mereu se întorceau.

Până ce într-o vară rea şi o iarnă, apele s-au aşezat pentru multă vreme şi nici rugăciuni, nici plânsete n-au reuşit să le despartă de câmpurile de sare.

Iar marea şia ridicat acoperişul.

 

Acuma că mi-am îngropat tatăl şi fratele mai mare, iar copiii mei sînt pe cale să mă îngroape,

S-au întors sub soare Salinele înalte şi orbitoare.

Nişte macarale şi turnuri separă acidul de clor.

(Şi nimic nu mai e cum trebuie).

Eu ies puţin, dar Luis- fiul lui Julian îmi spune că nu te lasă cîinii să te apropii.

Pare o prostie mincinoasă.

Rău au mai brodit-o fiii fiilor sării.

Mama mă-sii

Ce de cîini ar trebui să păzească albicioasele ţărmuri unde nici mare, nici pământul nu se termină

Ce de câini, Doamne, ce întunecime.

(trad. Pop Katalin Timea)

 

 

 

José WATANABE

Un poet extrem de interesant dintr-o generaţie de altfel extrem de strălucitoare, generaţia 70, este José Watanabe, născut în 1942, fiul unei peruance şi al unui japonez emigrant, extrem de săraci. Copilăria poetului s-a petrecut la ţară, unde părinţii săi munceau din greu. Un noroc cu totul neaşteptat le-a schimbat tuturor soarta: au cîştigat la loterie, ceea ce le-a permis să se mute la Lima, unde viitorul poet îşi va face studiile liceala şi va urma doi ani la facultatea de arhitectură, pe care o va abandona ca să se dedice scrisului. Scria poezie, dar şi adaptări pentru televiziune, film şi teatru. Cea mai cunoscută adaptare e cea a Antigonei de Sofocle pentru grupul de teatru Yuyachkani, un grup  reprezentativ pentru mişcarea de înnoire artistică din anii şaptezeci, care creaţia colectivă şi prelua idei avangardiste şi inspirate din Artaud, Brecht, Grotowski. În 1970 Watanabe a primit acelaşi premiu ca Heraud şi Calvo, care l-a propulsat în lumea literară. Recunoaşterea plenară vine mult mai tîrziu, prin volumul El huso de la palabra, scris în urma unei experienţe traumatice, o boală groaznică din care îşi va reveni. Moare totuşi tînăr, în 2007, la 62 de ani, lăsînd o operă de „poet-înţelept”, care foloseşte, într-o combinaţie cumva paradoxală, pe de o parte, lecţia haiku-ului şi arta sobrietăţii nipone, primite ca educaţie de la tatăl său, pe de altă parte, limbajul colorat al oamenilor simpli din Perú. Influenţa niponă grefată pe experienţa peruviană este marca unei creaţii caracterizate prin minimalism şi sublimarea unor sentimente tumultuoase, însă ţinute sub control strict. Poemele sale au adesea aerul unor parabole clasice, deşi limbajul, în general sobru, nu e lipsit de accente colocviale.

 

Limba de mare

Sînt

gri pe gri. viaţa mea

depinde de cât de bine la nesfîrşit copiez

culoarea nisipului,

dar acest truc iscusit

care îmi dă de mâncare şi îmi înşală duşmanii

m-a deformat. Am pierdut simetria

preafrumoaselor animale, ochii mei

nasul

s-au dus pe aceeaşi parte a feţei. Sînt

un mic monstru invizibil

veşnic întins pe albia adâncă a mării.

Micuţii peşti anşoa care trec pe lîngă mine

cred că-i va devora

o rafală de nisip

şi marii prădători se alătură fără a-şi

da seama de propria-mi frică. Teama curge mereu prin corpul meu

ca un alt sînge. Corpul meu nu-i mare. Sînt

un pumn de organe îngropate în nisip

şi marginile nedeterminate ale cărnii mele

nu se află prea departe.

Uneori visez că mă lăţesc

Şi mă întind asemenea unei pajişti, calm şi fără frică, şi mai mare

ca înşişi marii marilor. Şi sînt atunci

întregul nisip, întreaga întindere a marelui necunoscut oceanic.

(trad. Mirabela Nedelcu)

 

 

 

Eduardo CHIRINOS

este un reprezentant de marcă al generaţiei 80, generaţie care îmbină atracţia şaizeciştilor pentru tonul colocvial şi căutările deopotrivă ludice şi profunde ale avangardei. Născut în 1960 a studiat în Lima iar apoi şi-a făcut doctoratul în SUA, cu o teză despre tăcere în poezia latino-americană. Teza de altfel a devenit o carte de critică importantă, La morada del silencio, 1998, publicată în Mexic la prestigioasa editură Fondo de Cultura Económica. Ne aflăm într-o altă perioadă culturală, în care poeţii de multe ori îmbină creaţia cu activitatea universitară: Chirinos a predat la diferite universităţi din SUA: Universidad de Binghamton (1999), la Universidad de Pensilvania (1999-2000) y la Universidad de Montana (2000-2016). Poezia lui Chirinos este minimalistă, iar vasta cultură îi permite adoptarea unei poziţii caracterizate prin ironie detaşată, deşi postura sa existenţială nu exclude implicarea socială profundă.. A murit anul trecut, la doar 55 de ani.

 

Înainte de a adormi

 

E tîrziu, dar aş vrea să spun ceva.

Acea muzică tîrzie, aceste ecouri ce se sparg în pietre şi creează linişti. Nu,

de fapt  nu e asta : între ecou şi ecou e o muzică, şi în ea un lătrat, o durere, o lovitură seacă.

 

Cuvîntul,

pe care uneori îl ştergem

se întoarce de unde a venit.

La fel ca muzica,

ascultată tîrziu, la fel ca liniştea

 

Dar nici asta nu e. Să scrii:

să taci: să închizi ochii. Ecouri

Ce se lovesc de pietre, şi din nou lătratul, durerea,

Lovitura seacă.

Nu ştiu cum să explic.

Dar e târziu,

Şi de fapt nu vreau să zic nimic.

(trad. Pop Katalin Timea)