P O E Z I E   S T R Ă I N Ă   ÎN TRADUCERE ROMÂNEASCĂ

 

POEZIE HISPANICĂ

Corina OPROAE

S-a născut în 1973, în Făgăraș. Licenţiată în filologie engleză și hispanică a Universităţii „Babeș – Bolyai” din Cluj. Master în Studii Literare Americane la aceeași universitate. Trăiește în Catalonia  din 1998. Este profesoară de limba engleză la Barcelona,  fiind totodată  scriitoare şi traducătoare. A tradus, în colaborare cu Xavier Montoliu, în limba catalană, o antologie de poezie din opera lui Marin Sorescu  pentru care, în 2013, a  obţinut  Premiul „Caval Verd Rafel Jaume pentru Traducere de poezie”, iar în 2016 a  fost încununată cu Premiul „Jordi Domenech pentru Traducere de Poezie”  odată cu traducerea volumului „Patria mea A4” de Ana Blandiana.

Grupajul de poeme în proză Litaniile vidului (Letanias del vacio) face parte din volumul Mil y una muertes (O mie și una de morţi) – Barcelona, 2016.  I. D.

 

 

LITANIILE   VIDULUI

I.

închide ochii și caută chipul în acea amintire unde numele se șterge, ca și cum ai înălţa o coloană infinită din vidul sculptat în absenţă, din aerul plumburiu care vertebrează liniștea. nu te închide în spaţiul în care te-ai  mai închis odată și care pretinde că înţelege, sau  poate că înţelege, că eterna moarte deja  s-a născut,  că plecarea  este o vremelnică trecere în fiinţa altora, inevitabil, iremediabil.

înainte    vid vid    după aceea

 

cîndva,  între  a pleca și  a desface un drum în lumină și  altul întuneric, coroana unui arbore gigant, surîsuri, tristeţi, priviri și cîteva amintiri. nu faci nimic, între a pleca și a te întoarce încape libertatea uitată în copilărie, cuvinte, atîtea cuvinte, o nostalgie nesfîrșită și dunele de nisip, mult nisip, pentru a acoperi trupul amintirilor – nuferi care înfloresc în suflet. astăzi, între a pleca și a te întoarce încape întreaga viaţă și vidul imens  al tuturor amintirilor de timpuriu  ofilite.

înainte  vid vid   după aceea

 

III.

trupul tău, tot mai eteric odată cu fiecare clipă care trece, chipul tău, tot mai ursuz, ocupă spaţiul dintotdeauna dintre amintire și uitare.  acolo vieţuiesc, unde nimeni nu poate să mă vadă nici să mă recunoască. este locul meu predilect  din clipa în care am știut că se îmbolnăvise de nefiinţă.  acolo vei rămîne pentru totdeauna, nemișcat, în așteptare, pînă cînd trupul tău  nu va mai avea de ales și ţi se va vedea în transparenţă, sufletul. atunci, chipul meu va fi propria-ţi lumină, în  care se  va adînci  clarobscurul simţirii, ca flacăra care învie călătoria cuvintelor de atunci.

înainte   vid  vid   după aceea

 

IV.

trăiești absenţele prezente ca pe o strălucire a zilei într-o vară secetoasă. pipăi aluviunile sedimentate în interiorul tău. dai la o parte carnea pietrificată – geografie a vieţii în căutarea rădăcinilor. trăiești absenţele îndepărtate ca pe fructele coapte al căror miez ţi-l imaginezi. recurgi la cuvintele așternute pe coarda întinsă a memoriei.  le aduni  în tihnă – joc de cărţi care conţine misterul. intuiești că absenţa este  o cale definitivă care începe din carne și se sfîrșește în cuvînt.

înainte   vid  vid   după aceea

 

V.

te trezești în toiul nopţii și plîngi vise care totuși mai locuiesc înlăuntrul numelor  acum uitate. încă nu simţi nevoia să ștergi urmele. lacrimile ţi-au secat de-acum. te ridici și pășești  în linște în interiorul atîtor vise pînă cînd ajungi la umbra arborelui vieţii și pînă ce atingi rădăcinile arborelui  cunoașterii. totuși nu cauţi  să înţelegi  ceea ce ai trăit. te așterni să visezi vechile vise  cu nume care cîndva au însemnat totul și acum nu mai sunt decît flash-uri ale trecutului.  viaţa vine și pleacă și rămîne în memorie acel  ecou al numelor  care au fost bucuria ta. nu doare amintirea.  doare numai un  nume care  niciodată nu oprește  visul în care viaţa se trăiește pe ea însăși, un nume în care doliul devoră absenţa. și știi că este numele tău.

înainte  vid vid   după aceea

 

VI.

imploră ploaia și  lasă ca fluturii albi să intre în panică și să se ascundă  în spatele ochilor tăi. nu uita să culegi margarete  în timp ce lași totul în urmă. nu te grăbi să le smulgi petalele. vîntul  își îndeplinește atribuţiile. cînd te-ai îndepărtat suficient  ridică  vălurile care acoperă oglinzi la fiecare pas și caut-o numai pe aceea pe care sufletul scrie versuri cu cenușa iubirilor trecute. privește lacom ca și cum  ai fi pe punctul de a descifra lumea, de parcă eşti sigur că lași deoparte  misterul  după ce termini de citit aceste versuri.

înainte  vid  vid  după aceea

 

VII.

ești cel ce privește în  timp în ce viaţa trece, cel ce trăiește în spaţiul  care ia naștere  între a trăi și  a contempla. a privi înseamnă a te plasa în punctul precis  în care viaţa te transformă în spectator.  totuși nu te preface. nu ţi-e de ajuns să fii cel ce privește.  pe furiș prinzi vise de care au atîta  nevoie cei care trăiesc  singuri, visuri care la rîndul lor tînjesc să fie cuvinte. le smulgi  literă cu literă și-ţi umpli spaţiul cu vieţile altora pe care le contempli în timp ce scrii cu cerneala  care izvorăște din  privirea ta și din interiorul tău și-ţi recapeţi  substanţa  cînd te oprești și te minunezi în faţa acelor vieţi de care vederea atentă  își amintește brusc că le-a trăit.

înainte  vid  vid   după aceea

 

VIII.

ai visat un vis care ţi-a fost de ajuns pentru a întrupa o insulă, o insulă ca o îmbrăţișare fulgurantă ce  cuprinde fiorul întregului  pămînt.  o privești  cu ochii minţii și potrivit locului unde te afli, cobori șovăitor ca și cum ai cerceta o grotă sau urci nerăbdător de a te căţăra pe un munte. o faci de fiecare dată cînd oglinzile încrustate în pupilele celorlalţi se aburesc  cu ceaţa gîndurilor tale, de fiecare dată cînd simţi nevoia disperată  să-ţi uiţi numele.

înainte  vid  vid  după aceea

 

IX.

dacă există posibilitatea ca tot ceea ce nu există să fie creat, chiar dacă neantul  bate la ușă, avînd locul său bine determinat, dacă a crea poate fi doar o iluzie a eului tău, fă-te că nu bagi de seamă și continuă  să cauţi  versul care ţese poemul ca și cum ai face-o pentru prima dată,  ca și cum  totul ar mai fi posibil.

înainte  vid  vid după aceea

 

X.

suntem corpuri care umplu spaţii. mircole vii. ne întoarcem denși, foarte denși și vine moartea și  ne aduce vidul de odinioară al corpului. vidul absoarbe puterea  spiritului și lasă aripile să  crească înlăuntrul nostru, aripi care se dublează răbdătoare în așteptarea unui posibil zbor. vidul abate  lacrimile din drumul lor, le strecoară în interior,  spre văi imperceptibile, lacrimi care inundă în drumul lor pietrele aspre ale memoriei, vidul de nemărturisit de odinioară anunţă vidul tangibil de apoi și la mijloc, în densitatea lui, noi suntem premoniţia contondentă a finalului.

înainte  vid  vid  după aceea

XI.

suntem cuvinte care umplu  golurile. fără înainte și fără după aceea. ne-am lăsat afară toate speranţele .  ne-am întors păsări, păsări cu aripi de cristal care se dezaripează peste pămîntul  ud de teamă și de disperare, păsări care se nasc moarte și nu pot să-și amintească limba de dinainte de a se naște, păsări greoaie cu ochi de plumb care cu toate acestea sunt  nerăbdătoare să se întoarcă  și să se înece înlăuntrul  nostru, să-și desfășoare aripi nesfîrșite și să ne facă să zburăm  către efemer, să dizolve densitatea într-o clipă și să ne elibereze. suntem continuarea  eterică  a începutului.

înainte  vid  vid  după aceea

 

XII.

lasă vulcanii să erupă înlăuntrul tău. lasă cuvintele să-și schimbe între ele literele, silabele și astfel să se nască în interiorul tău mutanţi, monștri, minuni, miracole. apoi stinge-i cu tristeţea unei absenţe infinite sau cu  vreo fericire neașteptată, cu amintirea diafană  pe care o păstrezi  în acea cupă de crin sau cu viitorul evaziv pe care-l vei descifra în acea privire.  mai tîrziu va înmuguri cuvîntul, suav și și plin de simţire. cuvîntul  care niciodată nu vine din nimic. cuvîntul care străbate vidul. cuvîntul care este sîngele spiritului.

înainte  vid  vid  după aceea

 

Traducere din limba spaniolă de IOANA DIACONESCU