Născut în 1930, într-o mică aşezare de lângă Stockholm, Paul Andersson şi-a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la orfelinat. Violat de băieţii mai mari şi bătut de personal, existenţa sa nu a fost una fericită. În 1953 îi apare prima carte, Elegie pentru o vară pierdută, şi, peste noapte, este declarat geniu. Nici un poet al anilor 50, poate cu excepţia lui Lars Forsell (despre am sacris în revista Poezia), nu a fost considerat atât de promiţător. Autorul avea doar 23 de ani când şi-a publicat cartea ale cărei versuri erau închegate într-un limbaj precum acesta:

 

Ty endast för mig är ögonblicket     Căci doar pentru mine e clipita

som vidgats till timme en                   care se extinde la oră
livsdel av vågor och blod.                   parte din viaţa de valuri şi sânge.

För dig är svanorna del av                 Pentru tine lebedele sunt partea
ett mörker och jag ett ting                 unui întuneric iar eu un lucru
i en kägla av ljus.                                  într-un con de lumină.[1]

 

Patru volume de poezie în decurs trei ani. Paul Andersson a făcut parte din grupul „Metamorfoze”, o asociaţie de tineri neo-romantici care, în anii cincizeci, organizau întâlniri de lectură şi înfiinţau edituri. Versurile lor contrastau puternic cu poezia deceniului al patrulea, marcată de anxietate. Elegia lui Andersson este un poem-fluviu întins pe lungimea a peste 450 de versuri. Nu este vorba, în el, despre vreo nostalgie ori regret după o vară anume, ci despre incertitudinea legată de viitorul care succede perioadei de înflorire. Opoziţia vară-iarnă traduce, mai degrabă, contrastul dintre două stări de spirit. Versurile se remarcă prin vizionarismul specific modernismului timpuriu. Într-o strofă precum cea de mai jos, se poate uşor detecta o viziune apropiată de cea a lui Rilke, de exemplu:

 

Jag bär min flykt som ett hjälplöst         Îmi port evadarea ca un sugar

dibarn och ser i den mig själv                 neajutorat şi văd în ea sinele meu

förhärligad och renad, som vore            glorios şi purificat, ca şi cum el ar fi

flyktens ätteled det mål som jorden      ţinta pe care pământul a luat-o

tagit som skäl att föda oss och               drept       motiv pentru a ne naşte şi

nära våra sinnen med förnimmelser     a ne hrăni simţurile cu senzaţii

som mot sin övre gräns dör bort för      care la limita superioară dispar din

våra ögon och tvingar oss ständigt         ochii noştri obligându-ne mereu

söka nya krafter att fånga känslans       a căuta noi puteri să cuprindem tot

hela rymd.                                                                spaţiul trăirii.

 

La mijlocul anilor ’50, Paul Anderson a fost căsătorit, pentru scurtă vreme, cu o pictoriţă evreică, de origine estoniană, şi cocheta cu ideea de a se converti la iudaism. În 1956, însă, soţia şi-a găsit sfârşitul într-un accident rutier în Italia. În anul următor Andersson s-a recăsătorit, dar nici noua căsnicie nu a durat mai mult de doi ani. Hotărât lucru, viaţa de familie nu era pentru el. Pentru a continua existenţa poetului de geniu Andersson avea nevoie de mijloace. Unul dintre ele au fost, din nefericire, drogurile.

În privinţa artei sale poetice, aş avansa ideea că versurile capodoperei sale din tinereţe exprimă nu doar trăirile sale din trecut ori pe cele prezente, ci şi experienţele sale existenţiale din viitorul care îi stătea în faţă. Starea sa maniaco-depresivă, de exemplu, pendularea între apatie şi exuberanţă, poate fi decelată, ici şi colo, în astfel de versuri:

 

De lätta stänk av nyss                          Uşoara atingere a timpului

förbrukad tid som droppar ner för      scurs chiar acum ce picură din

solrosståndets själkar tvingar             tulpini de floarea-soarelui sileşte

marken att brista och i sig själv bevis solul să plesnească şi în sine să probeze

att allt mitt irrande är meningslöst,    că toată rătăcirea mea e fără sens, căci

ty Noas skyar hota även mig (…)        norii lui Noe mă caută chiar şi pe mine […]

 

Versurile lui Paul Andersson pot părea unora mult prea căutate, prea elaborate. Preţiozitatea lor a fost suspectată ca fiind rezultatul unei deliberate vânători a frumuseţii de dragul frumosului. Nu puţini din criticii literari ai epocii – este vorba de aşa zisa „critică angajată” – i-au reproşat autorului maniera pronunţat estetizantă. Nici ea nici vitalismul ce răzbate din versurile Elegiei nu erau în concordanţă cu spiritul timpului şi nu ştiu de ce (sau poate ştiu, dar mă abţin să spun), una din strofele sale, de pildă, mi se pare că se îngemănează cu bine-cunoscutul vers blagian, „Daţi-mi un trup, voi munţilor”:

 

Regnbågen brinner                                               Curcubeul arde

med nya färger som plötsligt steg upp                               cu noi culori ce dintr-o dată se înălţă

och förtärde de gamla. Himlen är                       şi le înghite pe cele vechi. Cerul e

rusig av flammor och vindar som                       beat de flăcări şi de iureşuri de vânt

natten fört samman från blodrikets                strânse de noapte din cele mai depărtate

bortersta gränser. Detta land är hetta         margini ale ţării sângelui. Acest ţinut e foc

och bränder, marken under min fot                    şi pară, pământul tremură sub picior
skälver som ung hud. Skrevornas                       ca pielea tânără. Otrava buruienilor

tibast bränner bort min pupill                             din crăpătura stâncii îmi arde pupila

och ger vilda källor dess plats.                            lăsând loc izvoarelor sălbatice.

 

Paul Andersson voia să fie liber. El a trăit în permanentă opoziţie cu normele societăţii, cu legile ei. Asocial, bisexual, narcoman. Preţul pe care a trebuit să-l plătească a fost singurătatea chinuitoare, repetate încercări de sinucidere, mizerie, boală. Câteva versuri din faimoasa lui Elegie par a surprinde astfel noua starea sa sufletească:

 

Förvirra min blick                                                 Tulbură-mi privirea

med droger och färger från eldbergets          cu droguri şi culori din adâncul muntelui

innersta gruva, min blick som stelnat                 de foc, privirea mea solidificată

till del av kristallen. Lös min kropp                     în mărunte cristale. Deşiră-mi trupul
till knippen av brinnande muskler                       în mănunchiuri de muşchi arzând
med lysande oljor från sjungande                       în uleiurile lucitoare ale unor ciudate

sällsamma öar, min kropp som                           insule cântând, corpul meu

förfrusit till sanning.                                            îngheţat în adevăr.

 

În cea de-a patra colecţie de poezii, Motive evreieşti (1956), Paul Andersson recurge la teme veterotestamentare. Textele biblice îi ofereau poetului bogate motive de inspiraţie. Propria sa frumuseţe fizică, pe de o parte, şi, pe de alta, viaţa de mizerie îndurată, constituiau doar două din motivele identificării sale cu destinul poporului evreu.

O parte a criticii a desfiinţat însă, direct, noua apariţie editorială. Unora dintre criticii timpului le-a displăcut faptul că, printre altele, a fost folosit Holocaustul ca motiv de inspiraţie. I s-a mai reproşat, pe nedrept, şi necunoaşterea istoriei evreilor. (Argument desfiinţat ulterior chiar într-o revistă de specialitate, „Cronica Iudaică”, de cronicarul care susţinea că, dimpotrivă, acesta „vorbeşte ca şi cum ar aparţine iudaismului.“).

Cronicile negative – mai cu seamă cele apărute în publicaţia sindicalistă „Arbetaren” (Muncitorul) – au avut asupra lui Paul Andersson un efect devastator. Ar fi exagerat să se spună că datorită lor s-a accentuat dependenţa sa de droguri, însă faptul incontestabil este acela că a încetat să mai publice. Devine un delincvent, este luat în vizor de poliţie, anchetat… în cele din urmă părăseşte Suedia. Ca un fel de premoniţie la noul şir de experienţe, versurile din Elgie se înşiră astfel:

 

Nytt blod erövrar mig i kaskader                       Sânge nou mă copleşeşte în torente
av flytande metall. Jag brinner                            de metal lichid. Ard şi vieţuiesc
och lever i elden med salamanderhud                                în foc cu piele de salamandră
och sinnen av sjudande magma.                          şi simţuri de magmă clocotitoare.
Verkligheten förkolnar under mina                    Realitatea se carbonizează sub
kyssar, nya städer av eld bryter fram                                săruturile mele, oraşe noi de foc
ur allt jag snuddar vid.                                         ţâşnesc din tot ce ating.

 

Viaţa de mizerie şi fără perspective l-a condus pe Andersson spre limita nebuniei. După ce a părăsit ţara, a trăit din expediente câţiva ani la Paris şi Roma. Epuizat fizic şi mental, revine, în 1967, la Stockholm, pentru a locui în apartamentul moştenit de la mama sa. Moare de cancer, în august 1976, la vârsta de numai 46 de ani. Strofa de mai jos, extrasă din aceeaşi Elegie pentru o vară pierdută, poate fi considerată un  bilanţ, o concluzie-sinteză a întregii sale vieţi:

 

En skärva blek safir                                                      Un palid ciob de safir
är människan i landskap av svartnade                   omul în peisaj de beton

betong. Beständigt skall hon speglaînnegrit.        Mereu va oglindi lumina
ljuset och svara med flöjtens röstşi                          va răspunde cu sunet de flaut
de förlorade skogarnas rop. För hennela               strigătul pădurilor pierite. În zadar

har sekler förgäves bunditssecole                            au fost puse în cătuşe
till bojor, människan som skimrar av                     pentru el, omul ce licăreşte de

minnen som kölden aldrig                                         amintiri pe care nici îngheţul

kan härja och solen aldrig                                         nu le poate distruge, nici soarele
förbrände. Ur hennes varelsesenu                           le mistuie. Din cămara
hemliga rumm stiger dofter                                     secretă a fiinţei cresc mirosuri
som bryter molnens fantomer                                  ce străpung fantomele norilor
och smyckar rymden med gnistrande                   şi împodobesc spaţiul cu scânteietoare
fåglar och skärvor av löv.                                          păsări şi cioburi de frunze.

 

La un deceniu după moartea Paul Anderssons a fost publicată o culegere de poezii ale sale apărute prin diverse ziare şi reviste. Volumul poartă titlul Pe sub copaci şi alte poeme (1986). În ciuda acelei ediţii, autorul a continuat să fi considerat doar o figură bizară, o notă de subsol în istoria literaturii suedeze. Prin exilul său şi tăcerea bruscă, prin existenţa auto-distrugătoare, prin stilul său de viaţă boemă de la Paris şi Roma, poetul apare ca echivalentul suedez al lui Arthur Rimbaud. (Nu sunt primul care face o asemenea apropiere.) Ambii poeţi s-au impus „dintr-o lovitură”, au fost declaraţi de critică genii precoce, au dus o existenţă marcată de excese, după care au amuţit la fel de brusc şi au murit înainte de vreme.

În 1991, la 15 ani după moartea sa, a fost publicat un alt volum, cuprinzând operele complete ale lui Paul Anderson, iar aprecierile laudative la adresa creaţiei sale au fost reluate. În ultimii ani numele lui a început să fie iarăşi în vogă. Poate că unii din iubitorii de poezie din România se vor lăsa şi ei seduşi… nu de stilul de viaţă, ci de inconfundabilele fulguraţii lirice ce răzbat din versurile poetului suedez.

[1] Traducerea în româneşte a tuturor versurilor îmi aparţine (D.O.)