artrodeza
e primăvară iarnă nici eu nu mai ştiu
de când umblu cu mănunchiul de fiare
şi cu năduşeala asta sub palme
plouă şi ploaia mă spală de vină
de fapte de singurătate de păcate
picăturile reci pătrund nemiloase
obraji umeri sâni tresar
de parcă cineva
m-ar dezbrăca de dragoste până la piele
roşesc şi mă înfior la gândul că eşti aici
atât de aproape de tainele din rugăciunile lacrimilor mele
las gărgăunii să-şi facă de cap
puţină dezordine în armonia cu miros de sânge
nu strică albul zăpezilor
sub care ghiocei chicotind
înmulţesc primăverile amputate ieri
aş vrea să strig până vor ieşi vietăţile din vizuini
şi păsările din scorburi îmi vor ţine hangul
până munţii îşi vor apleca fruntea semeaţă
ruşinaţi de neclintirea lor
şi oamenii ar privi uimiţi flacăra
care-şi întinde zâmbind braţele pe cruce
aş vrea să strig
simttt te simttt
da, ştiu sună banal
şi totuşi spun
ce nu e la îndemâna oricui
e atât de bine
atât de bine mi-e să simt
să te simt
înăbuşindu-mă
viaţă
oase vii
dimineaţa ca o pisică neagră se strecoară
prin fereastra uitată deschisă
mă încearcă somnul cel de veci
dar o aud cum deretică meticuloasă
păsările din ziduri încep să ciripească
umbrele se tăvălesc pe covor speriate
stingherit ceasul învârte de zor
ore nemiloase
ore pustii
târziu mă ridic din mărul putred
încă viu
liniştea ca un intrus străpunge
cum arma unui criminal într-o crimă perfectă
inutil strigătul când nu ai de ales
îl las să bată la uşă…
cu insistenţa lui nu mă împac
spaţiul e prea strâmt pentru doi
prinşi în pânza unui singur păianjen
să pot fi…
mi-ar trebui nişte oase, da, oase…
înlăuntru un pat de fier
păsări fluturi mii pe masă
şi-n umbra celor două scaune
conturul meu, conturul tău
cu oase vii –
viaţă
inima mea
am zile când tac şi ea tăcerea
împleteşte o funie de cenuşă
pe care demonul nopţii o vântură
o smulge
am nopţi în care vorbesc
şi dragostea noastră
pare că vrea să întoarcă
surghiunul din drum
un şarpe stă la pândă
înnoadă încercările iertările
cu muşcătura lui neveninoasă
mă confrunt mă confund
curând voi uita cine eşti cine sunt
surâzând voi încăleca uitarea
sortită să îmbătrânească mormintele
prin care respirăm încă vii
eu mă voi elibera într-un târziu
tu încă vei auzi zornăitul lanţului
şi va fi frig şi va fi tăcere
nimeni şi nimic pe sub soare
nu-ţi va mai cădea în genunchi
în faţa ta veni-va mereu
să pască liniştită o blândă mioară