Poet, prozator, eseist, traducător și director al unor prestigioase reviste literare din România, precum Almanahul literar sau Steaua, Anatol E. Baconsky (1925-1977) a realizat în forma parabolei o critică severă împotriva regimului comunist, unicul său roman, Biserica Neagră, apărând pentru prima dată în 1976 în traducere în limba germană, publicarea lui în română având loc doar în 1990, imediat după căderea lui Ceauşescu și la câțiva ani după moartea scriitorului (victimă a terifiantului cutremur din 1977). După o perioadă în care a fost contaminată de preceptele realismului socialist, poezia lui Baconsky capătă un timbru foarte personal, cu accente melancolice şi elegiace şi cu deschidere metafizică, denotând, mai ales în ultima perioadă de creaţie, criza puternică a individului provocată de cruzimea lumii contemporane.
Primele două poeme pe care le propunem în traducere italiană (Eternitate amară şi Gând exilat) au apărut în volumul Cadavre în vid (1969) – ultima carte antumă a autorului –, iar al treilea poem (Simptom) a fost publicat postum. Ediţia de referinţă pentru textele în limbă română este următoarea: A. E. Baconsky, Opere, I. Poezii, ediție îngrijită de Pavel Țugui și Oana Safta, Introducere de Eugen Simion, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2009.
Eternitate amară
Noi n-am murit niciodată și nu vom muri,
în complicitate cu viermii pămîntului zodia noastră
surâzătoare se-arată: un dans
ne salvează mereu, un dans mlădios,
o eschivă de membre, o eschivă de inimi,
o eschivă de capete, o eschivă de umbre de capete – o,
capetele tăiate, cele ce nu s-au plecat,
cele ce n-au purtat niciodată o mască,
încet în larmă apun – și nu le mai deosebim
din piramida de cranii ce crește mereu
printre volutele dansului nostru.
Eternità amara
Noi non siamo mai morti e non morremo,
in complicità con i vermi della terra la nostra stella
sorridente appare: una danza
ci salva sempre, una danza sinuosa,
una schivata di membra, una schivata di cuori,
una schivata di teste, una schivata di ombre di teste – oh,
le teste tagliate, quelle che non si sono chinate,
quelle che non hanno mai portato una maschera,
lentamente nel frastuono sprofondano – e non le distinguiamo più
dalla piramide di teschi che cresce continuamente
tra i volteggi della nostra danza.
Gând exilat
Nimenea nu s-a întors. Am dormit
fără vise. Pe malul tăcutelor lacuri
mai stăruie urmele focului, umbrele lui,
oseminte albesc risipite – semn că de mult
au căzut ruinate bătrânele temple.
Şi steagurile unor ţări uitate,
zădarnic rămân. Pentru cine să fiu?
pentru cine-mi mai toarnă şi luna
noapte de noapte în craniu
fosforul ei? Amintiri rătăcite,
sclavi evadaţi, puşcăriaşi melancolici…
Destul! Undeva printre svelte liane acvatice
peşti cu priviri sticloase devorează
vânătorul şi câinii.
Pensiero esiliato
Nessuno è tornato. Ho dormito
senza sognare. Sulla sponda dei silenziosi laghi
persistono le tracce del fuoco, le sue ombre,
le ossa biancheggiano sparpagliate – segno che da lungo tempo
sono caduti gli antichi templi in rovina.
E gli stendardi di paesi dimenticati,
invano rimangono. Per chi dovrò esserci?
Per chi la luna ancora mi versa
ogni notte nel cranio
il suo fosforo? Ricordi smarriti,
schiavi evasi, carcerati malinconici…
Basta! In qualche luogo tra sottili liane acquatiche
pesci dagli sguardi vitrei divorano
il cacciatore e i cani.
Simptom
pietre, ziduri, clădiri – şi cel ce nu doarme crede şi înalţă
mereu
acelaşi templu stupid…piramida pentru mumiile falşilor
faraoni
care mor rând pe rând şi piramidele rămân mereu
neterminate
şi oasele sclavilor cântă, fluieră fluierul piciorului frânt,
ploaia
linge coastele rupte în formă de liră şi se aude o muzică
decolorată,
dinţii cad când e grindină iar în craniul surâzător şi-a făcut
cuibul o pasăre roşie care strigă întruna:
NIHIL! NIHIL! NIHIL!
Sintomo
pietre, mura, edifici – e colui che non dorme crede ed erige
sempre
lo stesso stupido tempio… la piramide per le mummie dei falsi
faraoni
che muoiono uno dopo l’altro e le piramidi restano sempre
incompiute
e le ossa degli schiavi cantano, fischia la tibia della gamba spezzata,
la pioggia
lecca le costole rotte a forma di lira e si sente una musica
sbiadita,
i denti cadono quando grandina mentre nel teschio sorridente ha fatto il suo
nido un uccello rosso che grida incessantemente:
NIHIL! NIHIL! NIHIL!
Traduceri în italiană de Valentina SIRANGELO