Rasul GAMZATOV
DOUĂ UŞI
Casa asta are-n zidu-i gros
Două uşi: intrare şi ieşire.
Eu prin prima am intrat sfios
şi-am uitat apoi de ani şi zile.
După cum e-n munţi un obicei,
Mi s-a dat o ceaşcă pîntecoasă,
Sorb de-atunci mereu din vinul ei
Dar, ca-n ciudă, setea nu mă lasă.
Timpul trece, trece ne-ncetat,
Mi s-a dat kumuzul din pruncie,
Cînt şi cînt, dar parcă de cîntat
Nu m-aş sătura şi-o veşnicie.
Ani destui s-au scurs din viaţa mea,
Mă grăbesc să scriu, să cred în toate,
Fiindcă ştiu că după uşa grea
Nimeni nu mai are-a aştepta
Decît somnul veşnic, cît o moarte.
Da’-ntr-acolo duce drumul meu,
E aproape pragul, prea aproape,
Uşa-aceea, scîrţîind mereu,
A-nceput încet ca să se crape.
După uşă-i noapte grea şi vînt
Şi-am băgat de seamă-acum în casă
Că în zid, cu uşile în rînd,
E şi-un geam prin care-ncape-un gînd,
Dar prea strîmt să poată-un om să iasă.
Ştiu, dar eu nu mă mai pot opri,
Simt că-n geam tot trupul mi se frînge,
Mă lovesc de gratii zi de zi şi mă tai în cioburi
Şi mă tai în cioburi pîn’ la sînge.
Alte uşi în casă nu mai sînt
Nu ni-e totul dat s-avem în viaţă,
Eu pe una am intrat de mult
Şi a doua-mi scîrţîie în faţă.
DREPTUL CUVÎNT
Timpul, timpul! Mereu cîte-un gînd
Despre timp a tot scris fiecare,
Însă nimenea dreptul cuvînt
Nu l-a spus pînă azi, mi se pare.
E-un cuvînt de sfîrşit, de-nceput,
Căutînd, îl aştept să mă cheme
Cum o lacrimă-i cheamă din lut
Pe cei duşi înainte de vreme.
Pentru cel ce în şa e pe drum,
Dar s-ajungă la prag nu mai poate
Eu cuvîntul îl caut precum
Cată calul cărarea prin noapte.
„Un’ te doare, copile?” – Din nou
Peste leagăn o mamă se-apleacă
Tot aşa cu iubire şi eu
Vreau cuvîntul prin faţă să-mi treacă
Cum să-l aflu?
E greu de găsit,
Dar îl caut şi voi a-l culege
Tot aşa cum cel strîmb osîndit
Cată-n martori dreptate şi lege.
Chiar de-o fi azi sau mîine să mor,
Să mă tem că mă cheamă pămîntul
Dacă eu aş lăsa tuturor,
Pîn’ la urmă găsindu-l, cuvîntul?
CĂRĂRILE DIN MUNŢI
Tîrziu de tot, al anilor ocol
Ascunde-va vreun vers mai strîmb sau gol
Aşa cum munţii-ascund în stînca sură
Cărările ce trec pe fruntea lor.
Cărări se-nnoadă sus pe piscu-nalt,
Apoi coboară, iarăşi se despart
Pe firul văii verzi, ca iar să sară,
Viclene, înspre piscul celălalt.
De sînge toate rîpele mustesc
Căci doi munteni cumva de se-ntîlnesc
Pe muchia cărării, loc să-şi facă
Să poată trece, nu se prea grăbesc.
Deşi se văd şi se-ntîlnesc în sat
Bărbaţii ageri mult mai greu străbat
Cărarea spre un suflet de femeie,
Decît suişu-n muntele-ngheţat.
Chiar dacă sus, pe muntele cel gol,
Folos găsesc cărări le-n ocol,
Bărbaţii sînt bărbaţi de mîntuială,
De cugetul îl au şerpuitor.
În înălţimea zării de opal,
Asemenea cu-al lunii reci oval,
După voinţa soartei ei de piatră
Cărarea pere-o roată de la car.
Cîndva,
măreţ şi-atotcuprinzător
Pămîntul – genial maculator –
A apărut şi-acum din el transcrie
a lumii carte timpul trecător.
MOARTEA PLOPULUI
Plopu-a fost mereu de neclintit
Ca o stîncă-n albii de pîraie,
Dar acum el pare ostenit,
Braţe-crengi neputincioase-ndoaie.
Plopu-a fost tot timpul bun cu noi,
Umbra-n dar ne-a dat-o-ntotdeauna.
Cum se face-acuma că te-ndoi,
Plopule, cum te-a sleit ţărîna?
Îmbrăcîndu-ţi verdele veşmînt.
Piept ai dat cu vîntul cel mai tare,
Trăsnet, fulger şi furtuni nicicînd
N-au putut defel să te prăvale.
Tu n-ai vrut sub gloanţe să suspini,
Înfruntat-ai spumegate ape
Deşi rîul rău din rădăcini
Ar fi vrut cu totul să te sape.
Chiar atunci cînd s-a cutremurat
Tot pămîntul, stat-ai în picioare,
Ce putere s-a pornit deodat’
Trupul să ţi-l frîngă de la şale?
Şi gemînd adînc din răsputeri
Plopul mi-a răspuns atuncea: „Pieptul
Mi l-a ros chiar viermele ce ieri
L-am hrănit la sîn, să-i dau puteri
Iar acum, ca omul, mor cu-ncetul!”
ALEARGĂ IAR TU, CALUL MEU !
Grumazul tău fierbinte-i, ca de foc,
Opreşte-te tu, calul meu, în loc,
Vreau să mă uit la vara ce se pierde.
Aleargă iar tu, calule, de-acum,
Mă du spre munţi, poate-oi afla în drum
Din nou un anotimp la fel de verde.
E luna clară, noaptea-i cu noroc,
Opreşte-te tu, calule, în loc, –
Nu mi-a ieşit din suflet o femeie.
Aleargă iar tu, calule, mă du
Să văd cum curge aprigul Koisu,
Femei destule-n cale or să-mi steie.
Nu te grăbi-nainte de soroc,
Opreşte-te tu, calule, în loc; –
În urmă au rămas ca o părere
Şi susurul izvorului curat,
Şi cîntecul de grauri îngînat
Pe-a’piersicilor crengi de roade grele.
Aleargă iar cît poţi tu, calul meu,
Ştiu că-nainte voi vedea mereu
Alţi grauri ce-or să-mi cînte pe-nserate.
Şi apă din izvor de multe ori
Voi bea, ajuns pe lîngă albii nori,
La piersicii cu crengi 1e-ncărcate.
Opreşte-te tu, calul meu, în loc,
De frîu ascultă, uită de galop, –
Căci Tinereţea-i dusă, nu mai vine.
Aleargă iar tu, Calul meu hoinar,
Cît vezi cu ochii noi n-avem Hotar –
Doar ştii că tinereţea e cu mine!
CEASUL DE CARE N-AVEM PARTE
Muhammed-proorocul, cum se spune,
A avut noroc cu-adevărat:
Dăruit i-a fost un ceas anume
Cînd Allah cu el a stat la sfat.
Eu un ceas aş vrea s-avem cu toţii,
Nu pe-Allah ca să-l putem vedea, –
Ci un ceas să stăm la sfat cu morţii,
Cu acei ce ne-au iubit cîndva.
Tare-aş vrea ca într-un ceas de taină
Lîngă foc să-l văd pe tata stînd,
Cum demult în nopţile de iarnă
Se lăsa ades furat de-un gînd.
Tare-aş vrea s-o văd din nou pe mama,
Un cuvînt aş vrea să-i spun măcar,
Pînă cînd ea şi-ar lua marama
Şi s-ar duce-n pîcla nopţii iar.
Dar de-un ceas aşa noi n-avem parte,
Cît de mult o fi ca să-l dorim, –
Toţi cei dragi de mult sînt duşi departe,
Noi mereu în viaţă ne grăbim,
Nu aflăm decît nemulţumire,
N-ascultăm decît de-al nostru glas.
Însă cum ne-am umple de iubire,
Dac-ar fi s-avem aşa un ceas!
Traduceri de Emil IORDACHE