cu buzunarele ticsite de iluzii

„sur le pont d’Avignon
L’on y danse, l’on y danse
Sur le pont d’Avignon
L’on y danse tous en rond”

graseia copilul vecinilor refrenul cu mîinile întinse spre cerul aducător de ploaie
făcea semne spre ceva numai de el ştiut

ca şi cum ar fi uitat acolo sus zîmbetul răzleţ al unei păpuşi de ceară cumpărată dintr-un talcioc
printre multe alte zîmbete aşezate cu nemiluita în dreptul ferestrei
ca şi cum şi-ar fi prelungit puţin copilăria şi aşa încercată de nenumărate boli
timiditatea-i acoperise faţa ca o botniţă cu aripi negre
în dimineaţa aceea ca o senzaţie de pasăre oarbă
pentru că rămăsese doar atît senzaţia de foame ca un gol înfipt în stomac
pasărea cu ghearele răsfirate mirosind a tristeţe
copilul răscolea haotic pămîntul din faţa casei
unde printre crengi şi cîrlige de rufe jubilau un cuplul de pisici fericite
acolo era locul zămislit într-un deşert fără formă în care mai credeau doar cei bolnavi de iubire
doar cei cu buzunarele ticsite de iluzii

cu aromă de mentă şi busuioc
şi turma de bivoli năvălind în somnul său ca o eşarfă neagră la gîtul providenţei
lăsa urme adînci pe pămîntul din faţa casei
lăsa urme adînci pe obrajii palizi ai copilului
ca nişte roiuri de viespi în călduri

„sur le pont d’Avignon
L’on y danse, l’on y danse
sur le pont d’Avignon
L’on y danse tous en rond”

ca o mînă părintească pe umăr

glasul lui mai degrabă şoptit se aşezase pe marginea paharului ca o mînă părintească pe umăr
încercînd să îmbărbăteze ultima fărîmă de viaţă din mine
s-a aşezat ca o nevăzută aripă de înger pe ţeava unui revolver de plastic

cu care se jucau copiii în hoţii şi vardiştii
hai tată îţi mai pun un pahar cu vin
e din cel de anul trecut
s-a aşezat frumos uite ce aromă ce culoare
gustă te rog ce buchet
era expert în vinuri deşi la drept vorbind nu era un somelier
faţa uşor arsă de soare îi era brăzdată de nişte cute adînci

îi plăcea să le spună riduri de expresie
iar barba grizonantă nerasă de cîteva zile dar aranjată îi dădea un aer mediteranean

de proprietar de tavernă undeva la malul mării
zîmbea dar era un zîmbet străin venit parcă din alte lumi
şi glasul lui îmi era străin
dar stăteam cu ochii pironiţi fixîndu-l cu privirea într-o admiraţie mută
nu mă săturam să-l aud vorbind
fără să mă preocupe ce spune doar să-l aud trăncănind povestind vrute şi nevrute
la cîteva minute mai articulam un „da, aşa e tata”
hai îţi mai pun un pahar cu vin
a ieşit foarte bun cel de anul trecut
am făcut totul ca la carte
i-am cules la timp nu l-am lăsat să stea prea mult pe boască
vorbeam ce altceva puteam face într-o după amiază parcă pusă la naftalină
deasupra noastră se făcea că plutea ca prin vis o scară de lemn cu numele prietenilor
scrijelite pe fiecare fuştei

iar din palmele-i mari şi noduroase îi ţîşneau flori de salcîm
uite tată uite-i şi pe vaniuşa pe vasica pe misa
te cheamă tată
mergem mergem dar mai încolo
mai lasă-i să aştepte

de acum încolo vom avea mult prea mult timp de omorît

mult prea mult timp, tată
hai îţi mai pun un pahar cu vin
a ieşit foarte bun cel de anul trecut

am băut am povestit şi iar am băut
pînă ni s-au umezit ochii pînă ni s-au înroşit urechile
pînă ne-au luat dracii
apoi am intrat tîrîş în visul acela numit cîndva fericire

în nimicul meu sălăşluieşte inima unui ornitorinc de piatră

un mic paradis de catifea neagră şi-ar găsi cu uşurinţă loc în imaginaţia mercantilă a femeilor

ca un accesoriu fără vină

aruncat dintr-o parte în alta a pantalonilor colanţi

trecutul prezentul şi viitorul speciei umane amestecate într-o sticlă de bourbon

ar îndulci pînă şi sufletul deshidratat de îndoieli al unui sceptic

nu stau la masă cu olimpicii angoaselor nocturne

nici nu împart camera garsonierei cu predicatorii deşertului necuprins

nu critic nu laud nu iubesc nu urăsc

mă las purtat de valul memoriei colective spre o destinaţie cu iz de melodramă

fiecare zi este o încercare nereuşită de a trece dincolo de limitele imaginarului

în nimicul meu clandestin sălăşluieşte inima unui ornitorinc de piatră