Am citit prima dată nişte poeme ale Danielei Varvara printre manuscrisele ajunse la concursul de la Botoşani – Ipoteşti, „Porni Luceafărul”, apoi i-am regăsit numele legat de diverse activităţi cu caracter literar-cultural din Constanţa. Acum am în faţă acest volum pe care la o primă lectură pe drumul dinspre Constanţa spre Iaşi l-am perceput ca un „triptic”, o manieră personală de a re-scrie lumea şi de se re-aşeza pe sine în această lume de cuvinte, trăiri, (re)definiri. Şi, nu în ultimul rînd, un concept mai altfel despre cum pot toate acestea să se îmbrace în hainele poeziei pentru a ieşi „înaintea” cititorului. Cele trei secvenţe ale „tripticului”: A- (versuri), cu două „porţi” (I. Căderea din vis, II. Lodebar (Casa uitării)) care dau, laolaltă, spre 12 „încăperi” ale poeziei, apoi Cenuşa de pe cruci, cu alte 12 „încăperi” (care poartă „nume” ca: Afonie, Asonanţă, Afazie, Afotice ş.a., pînă la, în final, Apatridă), şi, în final, A- (versouri), cu o altfel de privire asupra primelor 12, una „însoţită/ înlocuită/ re-„desenată” prin desen şi imagine/ colaj/ „joc” de litere.

De multe ori citind o carte îmi vine în minte zicerea lui Tzvetan Todorov despre modul în care un cititor vede/ „reconstruieşte”, în felul lui, cartea pe care o citeşte cu ochii propriului suflet, cu propriile trăiri. „Re-construind” cartea Danielei Varvara am plecat de la o strofă din a 9-a „începere” a primei „secţiuni”, Agnozie: „mai întîi/ sufletul/ ia act de cuvînt/ de păsările prădătoare de cer/ el însuşi animal hăituit de toate ştiinţele lumii/ ţinut strîns sub pielea păpuşilor cu sîngele scară/ pe care îngerii au încetat să coboare”, faţă către faţă, de pildă, cu a 6-a „încăpere” din Cenuşa de pe cruci: „Sufelt/ pe crucea/ timpului/ dilatat/ între două bătăi de ciocan/ cu zgomot de ceas învechit din/ inimă/ spre hăul/ care se iveşte la/ deschiderea/ ochiului –/ izgonire/ din sine”. Şi între acestea toată lumea de cuvinte prin care repovesteşte lumea, îngerii, cerul şi pămîntul autoarea redescoperindu-se pe sine prin cuvinte. Aceleaşi cuvinte care pot „naşte”, cumva, sub pleoape sau în inimă… sau într-un fel de aievea totul, de la rugăciuni la „căruţe/ huruind/ grăbite” ori la… Căci ele, cuvintele, „ar putea lumina toate ungherele” dar ar putea şi „murdări” îngerii, şi… te-ar putea mîntui… Iar noi poate (ne) înţelegem ori poate nu, căci nu de puţine ori aidoma unor „soldaţi/ neinstruiţi/ străbatem pe sărite/ timpul care ne ţese –/ noduri/ pe viaţa din ramă”, iar timpul „coboară cu o lumînare în mîini/peste prăpastia dintre îngeri şi umbrele lor”.

Sînt doar cîteva gînduri la o primă lectură a versurilor unei autoare care urzit o cale a ei de a păşi în lumea poeziei. (Este primul volum al ei, de această dată de versuri, pe care îl citesc, după ce am discutat cu ea cîte ceva despre Mituri şi simboluri biblice în poezia românească neomodernistă, Editura Eikon, Bucureşti, 2016, carte fundamentată pe teza sa de doctorat) Fără a ocoli metafora, dar şi fără a o cultiva în exces, folosindu-se de un vocabular nesofisticat dar nu simplist, uneori aplecîndu-se spre simbol ori teme mitologice/ care ţin de credinţă, Daniela Varvara o autoare care are de acum drumul ei, şi pe care o aştept cu un eventual viitor volum, în care să văd cum şi-a urmat calea.

Daniela Varvara, A –, cuvînt înainte (Căderea din vis) de Ioan Florin Stanciu, Editura Sfîntul Ierarh Nicolae, Brăila, 2012, 82 p.