Un volum de versuri de Dinu Flămînd în germană

„După primele două plachete (Apeiron, 1971 şi Poezii, 1974) DINU FLĂMÎND (n.1947), face figură de expresionist în descendenţă blagiană“ consideră Laurenţiu Ulici („Literatura română contemporană“, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995, p.86), iar un alt critic scrie: „…un poet manierist şi unul dintre protagoniştii aşa-numitei „promoţii `70“ din literatura noastră“ – Marian Papahagi (în „Dicţionarul scriitorilor români D-L“, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998, p.279). Echinoxistul Dinu Flămînd, deopotrivă poet, traducător şi eseist, este prezent în traducere germană cu volumul Schatten und Klippen/ Umbre şi faleze la editura KLAK din Berlin, în traducerea lui Edith Kondradt, născută în 1955 la Sighişoara, din 1977 în Germania, traducătoarea unor volume de versuri de Rodica Drăghincescu şi Aura Christi şi al unuia de proză aparţinînd lui Lucian Dan Teodorovici. Cartea apare tot de Savina Tarsitano ilustrată, precum volumul iniţial apărut la editura Brumar din Timişoara, în 2010.

Ideal ar fi fost o ediţie bilingvă, în care să se oglindească în faţa lectorului cunoscător al ambelor limbi, deopotrivă originalul, cît şi traducerea. Cum însă în cazul cărţii de faţă nu este aşa, am profitat de faptul că am găsit în internet varianta românească a primelor şase poeme din „Umbre”, spre a face o mică paralelă între original ş traducere.

Versurile „iar eu încep să miros/ a piatră plînsă…” sînt traduse „ich fange an/ nach tränennassen Stein zu riechen” (p.5), ceea ce înseamnă „eu încep să miros/ a piatră udată de lacrimi”, imagine poetică prin excelenţă.

Versurile „umbrele// devenite frig al trecutului” sînt frumos traduse „die Schatten// als kalte Schauer des Vergangenen” (p.8), ceea ce înseamnă „umbrele/ ca fior (de frig) al trecutului“.

Versul „oaia rămasă-n ploaie“ e tradus „eines in Regen vergessenen Schafs“ (p.9), „o oaie uitată în ploaie“.

Versurile „iar de crescut din suflet îţi mai creşte/ doar spaima// frica vitală” sînt traduse „und aus deine Seele wächst/ nur noch das Grauen/ Angst der Kreatur” (p.9), ceea ce înseamnă „iar din sufletul tău creşte/ doar numai fiorii/ fricii fiinţei“.

Versul „timpul se îndesa în tine“ este poetic tradus „deine Zeit fängt gerade an zu knospen“ (p.10), adică „timpul tău tocmai începu să îmbobocească“.

Cartea însumează profunde meditaţii existenţiale. Deşi cei dragi ne-au părăsit (în cazul de faţă mama), ei „ne trimit umbrele lor“.

Este amintită „die schöne Müllerin“ – aluzie la ciclul de lieduri al lui Franz Schubert, e evocată Anna Karenina. Şi totuşi „rămîne amintirea un ghimpe în carne“.

Ciclul „Lui Ulysse“ însumează cinci poeme (tot fără titlu) şi oferă deschidere spre posibile interpretări ale mitului. Nici aici nimic de prisos, se spune doar esenţialul, pe ici pe colo presărat fiind discursul liric cu o metaforă sau comparaţie insolită.

Poetul se mişcă cu dezinvoltură în mitologia greacă, apelînd adesea la adresarea directă.

Celălalt ciclu, „Faleze”,este dominat de imagini vizuale, oferă un univers mediteranean populat de cactee, cedri, pini, portocali şi păpădie , cu pescăruşi, vrăbii, fluturi.

Frumos spus „timpul/rugineşte în mine// la marginea umbrei” (p.67).

O poezie bogată în semnificaţii, cu un final plin de talc:”marea vorbeşte, ca să tacă// cerul tace, ca să vorbească// omul moare încet,/ în vreme ce cu amîndouă tace şi vorbeşte” (p.79).

Ultimul amplu poem, „Grădina tropicală”, este dedicat mamei. Aici este vorba şi despre mangrovi şi cocotieri, aflăm că se scotea sucul din cireşe precum „din feciorelnica zmeură la noi” (p.84), că se pregătea acelaşi fel de mîncare din făina de mălai „pe care şi ţăranii din Transilvania îl mănîncă seara”(p.85), ba la un moment dat i se pare că „miroase iarăşi a sat transilvan” (p. 86).

Se pare că nu au fost incluse „Cele trei poeme braziliene”, în schimb sub titlul „Poezia, această enigmatic condensare”apare un amplu şi interesant interviu (pp. 93-112) al Rodicăi Drăghincescu pe care aceasta i-l ia lui Dinu Flămînd pentru nr. 10 al revistei „Levure littéraire” (Drojdia literară), tradus în germană de editorul cărţii, Jörg Becken.

Interviul, apărut iniţial în franceză, ar merita tradus şi publicat în ţară.

Dacă ne-am obişnuit ca traducerile din limba română să fie finanţate de Institutul Cultural Român, de data aceasta o excepţie: cartea apare cu sprijinul financiar pentru traducere şi tipărire al Reginei Waldeck din SUA.

Se cuvine amintit că volumul de versuri „Umbre şi faleze” a apărut în 2016, în traducere în limba spaniolă, în Mexic, iar anul acesta în portugheză, cu o prefaţă semnată de António Lobo Antunes.

Un roman despre azilanţi

Despre azilanţii din Europa de Răsărit şi viaţa acestora în lagăr, precum şi despre documentele necesare în vederea obţinerii aprobării pentru a emigra într-o ţară din Vest (America, Australia sau Canada) scrie Zoltăn Böszörmenyi în romanul său „Regăl“, apărut în 2011 la Budapesta. Zoltăn Böszörmenyi s-a născut în 1951 în Arad, unde a fost corector la ziarul „Vörös lobogo“.El este autorul mai multor volume de versuri (dintre care primele două apar în regie proprie, la editura Litera din Bucureşti), dar şi de proză scurtă şi romane, toate în limba maghiară. În 2012 i se acordă în Ungaria premiul literar Attila József. Romanul său din 2011 este tradus în germană cu titlul In den Furchen des Lichts (În fîşiile luminii) de către Hans-Henning Paetzke şi apare în 2016 la Mitteldeutsche Verlag din Halle (Saale) în cadrul seriei „Biblioteca descoperirilor“. În această serie au mai apărut cărţi de cinci autori din Vietnam, unul din Rusia, altul din India etc. Böszörmenyi scrie secvenţial, în virtutea rememorării, abstracţie făcînd de cronologie. Cartea prezintă cele petrecute din momentul plecării spre graniţă pentru a trece ilegal frontiera şi pînă în momentul în care urcă în autobuz spre a fi dus la aeroport pentru zborul spre Canada. Romanul este scris la persoana întîi, personajul povestitor fiind Tamăs, al cărui nume apare însă doar în ultimul aliniat din carte: „De acolo îmi strigă: Tamăs, eu te iubesc” (p. 238). Intrat în vizorul securităţii, Tamăs, căsătorit, tată a doi copii, fusese bătut în beciurile acesteia, este dat afară din servici pe motive fictive, nu mai are linişte şi se decide să fugă. Este o decizie pe care o luaseră mulţi în perioada comunistă. Doar că modul de evadare din lagărul comunist depinde de posibilităţile financiare ale emigrantului. În timp ce unul călătoreşte cu trenul la clasa întîi, după care ia un taxi spre a ajunge în lagăr, altul, fost cioban şi puşcăriaş, trece peste o frontieră minată. Viaţa în lagăr este amplu prezentată. Certurile şi bătăile între emigranţi erau aproape la ordinea zilei. Un tip mai în vîrstă, Creţul, beţiv şi recalcitrant, care nu se putea împăca cu faptul că unul sau altul primeşte viza de intrare, pînă la urmă este închis într-un dulap şi aruncat pe fereastră de la etajul doi. Omoruri au loc şi în urma unei bătăi de pomină cu măciucile. Pe de altă parte, se leagă prietenii, o azilantă rîmîne gravidă şi se încăpăţînează să nască copilul, deşi ea înseşi este orfană şi a fost crescută la casa copilului. Deşi azilanţii nu aveau voie să lucreze, povestitorul cu prietenul său Chelul reuşesc să o facă şi îşi mai îmbunătăţesc astfel puţin condiţiile de viaţă. Şanse nule de plecare aveau aşa-zişii „azilanţi economici”, precum şi cei care fuseseră închişi, ca tănărul cioban. Un telefon acasă, în ţară, era imposibil de dat. Tamăs aşteaptă zadarnic la poştă ore în şir legătura telefonică cu familia. Azilanţii dispuşi să lucreze la negru erau exploataţi la sînge şi li se plătea puţin sau nu primeau nimic, cum a fost cazul cu renovarea unui apartament. Şi totuşi, ici şi colo, se găsea cîte o familie miloasă şi înţelegătoare, cum sînt pensionarii Walter şi Helga, la care Tamăs lucrează la crăpat şi stivuit lemne de foc în pivniţă. Lagărul era obligatoriu. Acolo se primea legitimaţia de lagăr. Dacă se dădea curs cererii de emigrare, atunci intrai într-un cerc restrîns şi erai programat la interviu. Dacă acesta decurgea bine, puteai emigra, conform programării. Totul dura cîteva săptămîni bune. Tamăs are ghinionul de a i se fi descoperit două caverne mai vechi la plămăni, suspectat fiind de tuberculoză, şi numai după ce Central de sănătate dă asigurare că nu e nimic grav, i se dă aprobarea de plecare în Canada . Realitatea şi coşmarul, pe alocuri, se împletesc. Cartea este alert şi bine scrisă. Reţinem cîteva secvenţe: „Noaptea e ascuţită ca un cuţit. Ai putea tăia cu ea munţii în felii.” (p.9). Despre un gardian, se afirmă: „Nu vede, ce vedem noi. Nu simte, ce simţim noi. Nu gîndeşte ce gîndim noi. El reprezintă puterea”.(p. 49), ori, în altă parte: „Peste mine se roteşte neagra pasăre frica. Visez că am adormit şi am fost înţepat” (p.33). În concluzie, cartea aceasta este un document pentru posteritate şi merită pe deplin să fie tradusă şi în ţară.

Poezia ca mod de exprimare

Născută în 1981 în România, Lavinia Munteanu studiază arhitectura la Universitatea din Stuttgart şi din 2010 este membră a asociaţiei de artă din landul Baden-Württemberg. Cu scrisul se ocupă încă din copilărie. Ea a debutat recent cu un volum de versuri sugestiv intitulat Im Himmel weit und breit kein Vogel , ceea ce înseamnă „Pe cer în lung şi în lat nici o pasăre”, carte apărută în regie proprie la editura Karin Fischer din Aachen, în seria „edition anthrazit im detuschen lyrik verlag”. Apărut în 2017, volumaşul însumează 35 de poezii, divizate după cum urmează: „Eu” (17 poezii), „Tu” (9 poezii) şi „Noi” (9 poezii).

Cartea este dedicată fiicei poetei şi are drept motto un citat semnificativ din Octavio Paz din „Flacăra dublă – dragoste şi erotică”.

În primul ciclu scrie despre modul cum pot fi depăşite teama, tristeţea şi confuzia. În altă parte afirmă: „Îmi caut eul şi nu-l pot găsi” (p. 13)

Sufletul ocupă un loc important în aceste creaţii.

Am reda integral un poem pentru ingeniozitatea cu care este construit: „Te poţi îneca în secundă/ sau să rămîi de ea strivit/ de greutatea ei desăvîrşită/ ca un melc nepriceput/ sub roţile maşinii// Te poţi îneca în secundă/ sau să rămîi de ea strivit/ de greutatea ei desăvîrşită/ ca un melc nepriceput// Te poţi îneca în secundă/ sau să rămîi de ea strivit/ de greutatea ei desăvîrşită// Te poţi îneca în secundă/ sau să rămîi de ea strivit// Te poţi îneca în secundă” (p. 8). Poeta, după cum se poate observa, alege un mod degresiv de construcţie lirică.

În celălalt grupaj, „Tu”, apar adesea interogaţii, poeta i se adresează iubitului şi consideră că fericirea poate creşte hrănită cu sărutări şi udată cu iubire (p. 32). Aflăm că: „Pe cer/ în lung şi în lat/nici o pasăre” (p. 29), versuri care dau şi titlul cărţii. Aici întîlnim şi cel mai scurt poem din carte:”Tu eşti în fiecare strop de ploaie/ şi eu te beau/ tu nu cazi pe pămînt/ tu ploaie inversă/ care spre cer zboară” (p. 31).

Concluzia poetei: „O fiinţă enigmatică eşti tu/ şi eu trebuie uimită ca un copil/ în fiecare zi/ din nou să te privesc” (p. 39).

În ultimul grupaj, „Noi”, este în mod repetat exprimată dorinţa de a merge mînă în mînă cu fiinţa iubită. Tăcerea este atotcuprinzătoare şi apar sintagme precum „copacii”, „iarba”, „soarele”, „cerul”, „fluturii”, „păsările”.

Poeta se confesează: „Pe cîmpia mea verde/ este mereu vară/ şi în iarnă/ şi iarba este/ caldă şi moale/ ca o burtă de mamă/ înlăuntru” (p. 47).

În concluzie, o nouă poetă româncă care scrie poezie în limba germană. Poeziile ei se înscriu într-un univers propriu, casnic şi paşnic, bivalent, oscilînd între năzuinţă şi împlinire.

Oricum, despre această tînără poetă cu siguranţă că vom mai auzi…