MARIA IEVA

Maria Ieva ne trimite din Timișoara versuri clasice, care trezesc nostalgia pentru o lume definitiv pierdută, plină de romantism și gînduri senine. O astfel de atitudine, pe cît de discretă pe atît de obstinată, taie elanul critic deoarece versurile vorbesc de la sine și orice explicitare, interpretare sau reluare ar fi de prisos. Este de admirat curajul autoarei de a scris într-o astfel de formulă, considerată de mulți desuetă, dar pe care Maria Ieva și-o asumă, sfidînd normele estetice actuale. Întrucît autoarea prezintă un CV impresionant, cu multe cărți publicate, inclusiv romane, înțelegem că publicarea unei poezii este lucrul cel mai înțelept cu putință.

 

Faţă în faţă

Tu îmi citeşti în suflet ca pe buze

Şi inima mi-o ştii chiar pe de rost,

A fost o vreme când au fost confuze

Cuvintele ce le-am ţinut în post.

 

Că te iubesc ştiai dintotdeauna,

Mult înainte să ne fi născut,

Ne botezase soarele şi luna,

Când îngerii pe braţe ne-au crescut.

 

Ne-am regăsit la mii de ani-lumină,

Ca doi vecini în zodiacul vechi

Şi-am fost o vreme copleşiţi de vină,

Căci viaţa se trăieşte în perechi.

 

Ca doi atomi, visând noi orizonturi,

Ne-am contopit în ochiul lumii noi

Şi navele au ancorat în porturi

Să dezrobească viaţa de apoi.

 

Şi te cunosc, şi mă cunoşti, ştiu bine,

Căci gasul tău în mine îl auzi,

Dar vina morţii nu ne aparţine,

Chiar de lumină ochii ne sunt uzi.

ANGELA-LARISA STĂNILĂ

Este o poetă a cărei vîrstă e greu de ghicit pentru că pare suspendată în timp, exact așa cum îi stă bine unui poet. Uneori autoarea se declară pierdută în meandrele de neînțeles ale realului, alteori ea pornește cu hotărîre în căutarea timpului pierdut. Ne amintim spusa lui Arghezi: ”Poezia este copilul care rămîne în sufletul adolescentului, al omului matur și al bătrînilor, peste durere, dezamăgire și suferință”. Angela-Larisa vrea să tragă timpul de urechi și să-l pună la punct. La punctul final al versului, însă în egală măsură la unison cu timpul interior. Expresia poetică aleasă mi se pare riscantă prin simplitatea ei, dar cel mai bine este să dăm cuvîntul autoarei:

Plimbare în timp

Mă plimb…

Mă plimb pe aleea întortocheată a timpului

Mă reîntorc în trecut,

Pe urma mare, apoi mică a pasului

Rămasă imprimată în timp ce am crescut.

Și…caut ceva…un nu știu ce..

Ba știu! Mă uit după ceva ce am pierdut:

Îmi vreau seninătatea înapoi,

Îmi vreau și puritatea de copil,

Îmi vreau pofta de viață și apoi…

Încă ceva:vreau zâmbetul senin,

Curat, candid, timid,

Un zâmbet neatins de rictusuri amare..

Aș vrea atât de mult să le găsesc…!

Dar, de-a lungul potecii zăresc mici grăuncioare

Sunt mici fărâmituri din sufletul rănit,

Din ce-am trăit, gustat, zâmbit..

Aș vrea să le adun…

Și-apoi, cu ceară de lipit,

Cu Super Glue sau Poxipol,

(amar știu să glumesc)

Cu lacrimi înapoi să le-alipesc…

Însă, e ca și cum

Aș vrea să prind în mână umbra,

Să prind în mână gândul, unda…

Știu…știu că nu se poate și din nefericire,

În ele-mi văd candoarea, seninătatea, pacea,

Găsit-am ce căutam dar nu-mi stă în putere

Să le-alipesc cu grijă la locul lor…

Durere… durere și tristețe se scurg încet din suflet

Și se prefac în lacrimi ce picură-n tăcere

Și lacrimile zboară, sus… dincolo de stele…

ADELA…

Nu cunoaștem decît prenumele autoarei, dar nu-i bai. Noi să fim sănătoși. Constat doar cu umor că există, din ce se vede, o rezonanță a sonorităților care se cheamă unele pe altele, astfel încît în această rubrică ne dedăm la clasicism, romantism, baroc și nu numai. Adela ne trimite, de asemenea, versuri în formă clasică, pline de filozofeme care mi-au amintit butada lui Eugen Ionescu: ”O poezie este culminația unui mers lăuntric – mers în străchini sau mers astral”.

Spre edificare, redau doar un fragment dintr-un text foarte amplu.

 

BUSOLA VIETII, SIMFONIA UNOR TRAIRI

Simfonia vieții are o gamă variată,

De umbre şi lumini, culori şi sentimente,

Notele muzicale duc o încărcătură ciudată,

Amestec de neîmpliniri, bucurii şi secrete.

 

DO vine cu durere, disperare, sau dăruire,

RE aduce regrete, relații ori risipire,

MI e numele ce poartă a noastră misiune,

FA o continua în familie sau cu frică, în lume,

SOL se refera la solitudinea eternității,

LA descrie lamentarea, lacrima tristeții,

SI apasă pe singurătate sau pe sentimente,

DO revine iar, cu dor şi dorinţe indecente.

 

O gama întreagă de gânduri şi emoții

Ne cutreieră zilnic şi ne încarcă

Cu tot felul de energii şi senzaţii,

Ce ne cutremură, precum valul o barca.

 

Cum aş putea alunga durerea, când mereu mă însoţeşte?

Cum să-mi îndeplinesc misiunea, când ea mă-ncolțește?

Cum să-i spun sufletului meu să nu mai plângă?

Cum să opresc dorul, dorinţa s-o stingă?

 

Aş vrea să cânt, pe clapele vieţii, cu dăruire,

Să-mpart bucurii, să-mpărtășesc amintiri,

Solfegiul singurătății, neîmplinite cu iubire,

Aria duhurilor istovite, ce bântuie prin clădiri.

 

Frenetic îmi alunecă degetele tremurânde

Şi parcă se-mpotmolesc şi cad, neputincioase;

Se zvârcolesc corzile, ca flăcări plăpânde,

Ce stau să se stingă, peste mormane de oase.

 

Se-aude un scrâșnet sinistru, o durere mă-ncearcă,

Trântesc capacul şi fug, suferința mă-neacă,

Simt ca mă sufoc, sufletu-mi se stinge

Şi cad, privind în gol, cum o lacrimă se frânge.

 

Simfonia vieții voiam să o cânt, voioasă,

Însă regrete şi amintiri dureroase nu mă lasă

Să-i înalţ iubirii o odă de curcubeu multicolor,

În tóate nuanţele să-mi îmbrac eternul dor.

 

Dar sentimentele se rostogolesc în singurătate

Şi durerea îmi încovoie trupul obosit;

Inima bate, disperată, să se elibereze de păcate,

Dar porţile sunt închise şi chiar nu poate

Face nimic, se va-ntoarce în pustiul de unde-a venit.