Orare est laborare, laborare est orare

         Se cuvine să tăcem şi să ne înstrăinăm de cele lumeşti, prea multe şi ispititoare, obositoare, pînă la epuizare. Să părăsim, pentru o clipă, faţa lumii, răvăşită, pentru a ne regăsi primeniţi şi primenitori, răbdători pînă la capăt, în războirea de sine, netrîndavi şi învredniciţi, prin iubire şi prin rostire.

 

Cu teamă şi sfiiciune îndrăznesc, în faţa sufletelor subţiate pînă la străvezime, să tulbur văzduhul de taină al prea plinei de har cuminecări cu umbra unei mărturisiri.

 

Şi între noi rămînă Taina, vrednici liturghisitori!

 

         Da! E copleşitor să îndrăzneşti a clinti, fie şi cu umbra unei păreri, înţelesul prea plin, prefigurat în văzul tuturor, ocrotitor, precum e Duhul a toate izbăvitor, precum întîmpinarea,  pe calea cea strîmtă, a Sufletului nemuritor.

 

Voi căuta, pe cît e omeneşte posibil, să nu denaturez ceea ce Sandu Tudor ne oferă, cu fermitate, dar şi entuziasm, o teorie, care e tot o Rugăciune, despre Sfinţita Rugăciune, amendînd, dintru început, tot ceea ce ţine de model, tehnică, metodă, exerciţiu, întrucît nu există ceva care să dea seamă despre altceva, ci doar stadii, praguri (nu trepte!) de trecere, spre înaltul covîrşitor al Cunoaşterii de sine, ca desăvîrşire prin săvîrşire.

 

La zenit, ne va fi dăruit Harul unei Mîngîieri, ca rodnicie a lăuntricului nostru, dezvăluit în lumina Viului Adevăr, ca adeverire prin smerire şi ca vădire prin neadumbrire de sine.

 

La început am fost nedumerit, derutat, deoarece tot ce ştiam pînă acum despre Rugăciune, în viziunea lui Sandu Tudor, ne apare răsturnat, iar sufletul meu, dospit în ţarcul unei îngrădiri de sine, al unei asceze, pe care o credeam mîntuitoare, sufletul meu s-a văzut deodată răpit, din nedospita copilărie şi, răspicat, a făcut să înmugurească lamura uscăciunii abstracte, lămurindu-mă, în cele din urmă, că, Rugăciunea e ceva cu mult mai aproape de ceea ce e mai tainic în persoana umană, treimică. Dar, în mod nechibzuit, despărţită, arbitrar şi comod, în suflet şi trup, cînd, risipiţi şi ademeniţi, devenim uşor ispititori, în loc de a fi tăinuitori. Întrucît, Rugăciunea e Taina Tainei, precum în Chivot, Sfînta Sfintelor, adică, putem fi inimoşi, fără cordialitate, înflăcărăţi şi arzători, fără a fi cutezători, ci doar cuminecători, mărturisitori desăvîrşiţi.

Rugăciunea, sfinţita Rugăciune, cum o numeşte, fericit, Sandu Tudor, e o mare îndrăzneală şi e de întîlnit doar unde există un curaj duhovnicesc. A te ruga înseamnă, deopotrivă, aprindere şi cuprindere: în toate chipurile, în toate felurile, din toate pricinile, trecînd prin toată roata tuturor putinţelor, să arzi în cruce, fără să te mistui.

 

Rugăciunea nu poate fi definită, sfinţita Rugăciune nu ţine de Canon, rugăciunea adevărată presupune: a) curăţia lăuntricului; b) părăsirea duhurilor rele, a gîndurilor ademenitoare; c) unimea, adunarea în tine însuţi, lăsînd văzduhul inimii în stadiul primar, pentru ca zborul interior să fie cu putinţă, avînd ca aripi Harul şi Duhul liber, eliberîndu-ne şi pe noi de negura neîndurării, cînd ni se pare că nu suntem auziţi, văzuţi, salvaţi, implorînd doar Aminul, mîntuirea, ca vindecare miraculoasă, în loc de împăcare minunată.

 

De fiecare dată, Sandu Tudor face distincţie între putere şi putinţă, între contemplare şi asceză, între aducere aminte şi luare aminte, între Minte (Liturghisitorul) şi Inimă, care e Altarul lăuntricului nestricăcios, ca simbol al nepîngăririi; precum şi între Frunte (Sf. Ev. Matei) şi tălpi (Sf. Ev. Luca), între Porunci şi Fericiri, între Cărturari şi Închinători.

 

Mijlocitoare, între aceste polarităţi, fiindu-ne Calea, calea cea strîmtă a răbdării; nerăbdarea zdruncină cumpătarea, aşteptarea face loc neliniştirii, iar împrăştierea duce repede şi sigur spre pribegie şi exod.

 

Buclucaş, în această stare de nehotărîre, ne este sufletul, întrucît el nu are stare, fiindu-ne avatar înşelător.

 

Sandu Tudor nu ne oferă o hermeneutică, el se dedică fără reticenţe, dar cu discreţie, Tainicului Viu, neîndemnîndu-ne sau, şi mai grav, nemoralizîndu-ne, luîndu-ne pe noi drept martori ai mărturisirii sale integre şi integrale: aceea de a fi pe cale, de a fi în lucrare, întrucît Rugăciunea nu se înscrie în Registrul oportunităţii, ci în Acum-ul clipei prezente.

 

Rugăciunea nu poate fi mediată şi nici intermediată, ea e doar imediată, aşadar, paradoxal, răsturnat, jocul secund barbian e cît se poate de primar, originar, dacă ne va fi dat să auzim ecoul lăuntric al zborului epifanic, interior.

 

         Oricînd se poate petrece minunea, şi, din preajma nestînjenitoare, în sobor, preamărind ceea ce e mai presus de Fire, să-ţi fie dat să te auzi şi pe tine, fără a te pierde între voci anonime.

 

Sandu Tudor nu numai că se dedică, dar mai întîi înfiripă o dedicaţie, atît de simplă, încît pierdem din vedere sfînta simplicitate: împresurat fiind de nimbul mîngîietor al Harului pneumofor.

Rugăciunea, sfinţita Rugăciune e necurmată, nesfîrşită, neîntreruptă şi neîntîrziată.

 

În desluşirea Tainei distingem două tainiţe, una a interiorităţii celei mai ascunse (cea mai dinăuntru), pentru care ne trebuie curaj, îndrăznire şi smerenie, pentru a o cunoaşte, iar cealaltă e tainiţa cerească: Intră întru tainiţa ta cea mai dinăuntru şi acolo vei descoperi şi tainiţa cerească. Amîndouă, una şi aceeaşi sunt şi printr-o aceeaşi poartă într-amîndouă pătrunzi. (Sf. Isaac Sirul)

 

Cel ce se roagă, Liturghisitorul, face să se adeverească Duhul viu, însufleţitor, fruntea eliberată de risipirea gîndurilor ademenitoare, iar Altarul e inima, lăuntricul lămurit, făcînd cu putinţă sălăşluirea duhului împăcării, al iubirii mîntuitoare.

 

Liturghisitorul e Mîngîietorul, Dăruitorul, Sacrificatorul, Mărturisitorul, Stăpînul, Duhovnicul, iar Altarul e Adevărul, Aminul, Mîngîierea, Mîntuirea, Împlinirea, Iubirea, Jertfa, Unimea în Treime.

        

         Rugăciunea e o putere care ipostaziază pe om în condiţia lui supremă de chip şi asemănare dumnezeiască; rugăciunea e religie în act, este ecoul Logosului în suflet, este locul sfînt al lucrării Duhului în noi, străfulgerarea dintr-o dată a Harului, e viaţa lui Dumnezeu ajunsă să ardă în inima omului, e o confirmare, o potrivire la desăvîrşire, la sfinţenie: această rugăciune totală nu mai este rugăciunea cugetului meu, nici rugăciunea inimii mele, ci este întîlnirea polară a acestor două, prin ceea ce se numeşte introducerea minţii în inimă. Această rugăciune integrală este rugăciunea duhovnicească. Nu ne mai rugăm nici cu sufletul, nici cu trupul, nu ne mai rugăm noi, ci Duhul se roagă în noi.

 

         La capătul celor mărturisite, vom avea parte de Rodnicie, rodnicia fiind darul lacrimilor, tărîmul Fericirilor, darul vederii şi al vădirii celor nevăzute.

 

Avatar Agapia. Mai întîi a fost locul şi apoi Cuvîntul. Încă nu se înfiripase Duhul vreunei prezenţe rătăcitoare, a vreunei umbre precare, şi nici Duhul Împresurării de sine. Săgetătoare era doar raza neiertătoare, cutezătoare, sabia Duhului.

 

Strecurată, pînă la rădăcina eternă a tărîmului originar, Agapia nu ajunsese încă la liman. Era aşa ca o închipuire neîntreruptă, iar cine ar fi încercat să o ispitească, din pură curiozitate, s-ar fi întors de acolo doar jumătate.

 

Agapia e şi ţinut, conţinut neîmpărţit, împărtăşire de Duh Sfînt, dar şi conţinător cuminecător, avînd înscrisă pe o aripă Verbul nestător, iar pe cealaltă Duhul mai înainte văzător, întrucît, văzduhul e la îndemîna fiecăruia şi, tuturor, iertător.

Agapia, de-apoi, suntem noi, închinători, prevăzători, prudenţi pînă la moarte, de a nu greşi calea strîmtorării şi de a nu fi surprinşi de pînditorul adulmecător, fost informator, iar acum, denunţător.

 

Agapia de acum, în faţa căreia mă închin, e prea departele la care rîvnim, făcînd să ni se descopere Adevărul, din aproape în aproape, furişîndu-ne şi prefăcîndu-ne că,  din grabă şi nerăbdare, ne-a scăpat, nesmintit şi nevătămat.

 

         Pacea firii neîntrerupte, susurul tăcerii abrupte şi fîlfîitul clipelor frînte, toate, întregite şi integratoare, prin rugăciunea minţii şi a inimii, închipuie făptura transfigurării,  în sufletele obosite, ameninţate de ofilire şi de adumbrire.

 

Nimic nu poate exprima mai bine temeiul unei aşezări decît contemplarea luminii, cînd, adăstînd pentru o clipă, uitarea de sine ne apropie de veşnicia senină, necoruptă de împrejurare sau de inevitabila conjectură.

 

La Agapia, Nicolae Grigorescu a făcut să se întrupeze duhul împăcării ca pe o bună mireasmă împresurînd văzduhul nemuririi.

 

Trist, dar adevărat, se spune, cînd nu te mai aştepţi la nimic să se întîmple, să se schimbe, să te îndemne. Şi nici nu ar fi posibil să evităm, deviind sau dizolvînd, nimicurile ucigătoare ale clipei, urzitoare, aceasta, de ascunse dorinţe, nemărturisite, de nerostit nici în gînd. Mai curînd, ispitiţi,  să risipim ceea ce ne trece prin faţa ochilor, splendoarea nimicului, şi ne ia vederea.

 

Tot ce e abstract e “un fel de a nu mai putea să respiri cu sufletul”, iar misterul nu face decît să ne înspăimînte şi mai mult sufletul, cînd adevărul ni se relevă “în faţa noastră”, fără,  însă, a-l vedea, alteori “îndărătul nostru vizibil doar în clipele cînd nu ne întoarcem ochii să-l zărim (…) undeva dincolo de Dumnezeu”.

 

Disperarea e conştienţa în expansiune, explorînd profunzimea unui suflet, ale cărui taine, cunoscîndu-le, devin inconsistente, şi, cu atît mai mult, vulnerabile.

 

Incomozi devenim, faţă de propriul suflet, în stagnare şi în interval, inoportuni, faţă de prezenţa şi urgenţa celuilalt, chiar de s-ar întîmpla să fie o “convergenţă întîmplătoare”, încît orice provocare, din exterior, e ca o ameninţare faţă de interioritatea cuprinsă de acedie.

         

         A trăi, adică, în aşa fel,  (“pe dunga plictisului”), imperceptibil, aproape de starea de absenţă, de pustiire de sine, şi nu de abstragere din real, încît orice vibraţie a sufletului să se petreacă în cea mai pură stare, astfel, ca să ajungi sau să găseşti, relevîndu-ţi-se secretul sufletului.

 

Sufletul, în viziunea lui Pessoa, nu poate fi în lucrare,  decît în secret, în ascuns, cu atît mai la vedere, prin romantism, “relevînd adevărul interior al naturii umane, (…), figurarea exterioară a celei mai interioare şi mai concrete realităţi sufleteşti atît cît este posibil.”

 

Ispitirea unui suflet (“ceva de felul veninului, al neliniştirilor şi al spaimelor”) înseamnă, pentru Pessoa, inocularea sau inducerea unei neliniştiri, sub forma alienată şi alienantă a înstrăinării (“Cel din aceste pagini e un altul”), prin numire, ca exerciţiu de transfer, pornind de la ceva cu totul minor, aproape inexistent (“ceasuri sărace, scurte răgazuri şi iluzii, uriaşe speranţe deviate spre peisaj, tristeţi, anumite voci, o imensă oboseală, evanghelia care urmează să fie scrisă”), dar, neglijîndu-l, acel ceva devine cu atît mai impertinent.

 

A te face că nu vezi e la fel de periculos cu a nu vedea moartea. Perfecţiunea înseamnă însăşi Moartea, iar neputinţa pămînteanului se adevereşte prin lacrimile sufletului: “Sufletul plînge, şi este uman. Dumnezeu tace. Iată de ce îl putem iubi pe sfînt, dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu.” Şi aceasta e regalia sufletului, identificat în peisaj sau în lucruri: “Sufletul, din exterior, e raza de soare ce străluceşte şi scoate în relief această grămadă de gunoi care e trupul nostru”

 

Ioan al Crucii şi cele Cinci stricăciuni, despre care ne avertiza ca întinăciuni ale sufletului, căci sufletul este o scrisoare pecetluită: 1. neliniştea; 2. tulburarea; 3. întinarea; 4. slăbirea; 5. întunecarea.

 

De la îndrăznirea Ilenei Mălăncioiu de a privi Moartea în faţă şi de a-i converti orbirea ei fatală, implacabilă, în făptura vie a poeziei, e o cale de făgăduinţă şi de contemplare, ascetică, epifanică.

 

Şi pînă la seducătoarea Moarte, din poezia Angelei Marinescu, relevînd un Adevăr, ale cărui ferocitate şi veracitate, de o cruzime stranie, îi face pe cei bicisnici alcătuitori de cuvinte, onanişti neonirici, să tremure, ca în faţa unei vestale, tocmai prin inocenţa actului de a face din clipa virtuală o întruchipare şi o întrupare a Duhului, de a cărui sabie scapă doar cei care nu-şi fac din viclenie o profeţie în pustie.

 

Ecou de eternitate, Hesperion-ul lui Cantemir, în interpretarea lui Jordi Savall. O muzică asociată neaşteptării, făcînd să survină, parcă din surdină, tăcerea, însingurarea fericită, solitudinea divină, şi, deloc, învăluirea sau învolburarea benignă. Dumnezeu, fiind nevăzut, nu ar putea fi cunoscut decît prin Tăcere: “Undeva există, probabil, un subterfugiu transcendent, o divinitate fluidă şi doar auzită”.(Pessoa).

 

Armonia, împăcarea de sine, trezvia, fiind şi “Semnele unui suflet recules, trei la număr: mai întîi, sufletului nu-i plac lucrurile trecătoare; el preţuieşte singurătatea, liniştea şi cele cu adevărat desăvîrşite; gîndurile, lucrările şi cugetările – care-l ajutau odinioară – îl smintesc acum, pentru că sufletul nu-şi însoţeşte rugăciunea decît cu speranţa, credinţa şi iubirea.” (Sf.Ioan al Crucii)

 

          Mănăstirea Agapia      

 

Înclin să cred că în cazul poetului Gheorghe Simon, care stă la Agapia liniştit şi frumos, scriindu-şi negrăbit poezia, meditînd la mulţimea şi la singurătatea lumii din ce în ce mai tulburate şi chinuite de marile ei slăbiciuni, dîndu-ne la cîţiva ani buni prilejul întemeiat de a-i citi versurile şi a ne bucura că izolarea sa rodeşte acolo, ca-n Rai, atît de spectaculos în simplitate, om bun, exemplar, uimitor, imposibil sau foarte greu de urmat de cei mai mulţi dintre noi.

         Gheorghe Simon este un poet autentic. După obicei, lasă să treacă ani pînă să ne trimită din ce a scris între timp, poeme, texte, meditaţii de o profunzime şi o frumuseţe care respiră oarecum ciudat în contextul actual dificil. Nu intră în concurenţă cu nimeni, şi nimeni dintre colegi poate că nu-l consideră periculos pentru sine. Stă la Agapia, predă franceza, crede în Dumnezeu, este de o desăvîrşită cuviinţă, şi-şi face lucrul său cît mai bine cu putinţă, cum ar lucra pentru Creatorul a toate şi nu pentru oameni.

                                                   Constanţa Buzea