Odată cu lansarea acestui volum, Izvor de cer, de Constanţa Apetroaie, avem impresia că am pus mîna pe inima unui om care a vrut  să ni se dezvăluie. Avem aici o poezie a iubirii, o poezie erotică, un apel la poezia iubirii.

O chemare a iubirii este în primul rînd poezia Constanţei Apetroaie. O spune direct în diverse poezii-ale sale, şi nu întîmplător, aş putea să vă conving citind de pildă poezii ca Robie, sau Rugă, în care ea spune de la început doleanţa sa, aceea de a chema poezia în slujba iubirii. Zice, de exemplu, în poezia Rugă, la pag. 35: „Doamne, dăruieşte-mi iubirea/ (Şi ieri te-am rugat),/ Iubirea ce iartă/ Firea mea vinovată!/ Iubirea cea sacră care să-mi fie/ Loc de hrană, nu de trufie!/ Iată-mi braţele,/ Aripi (prea?) tîrziu întinse spre tine./ Ia-le, ia-le, iubire!” Sau în poezia Libertate, de asemenea, acelaşi apel deschis iubirii: „Dezleagă-mă,/ De tot ce-am fost şi sînt./ Sloboade-mă, iubire,/ Din lutul meu cel strîmt!/ Dezleagă-mă, iubire,/ În infinitul viu!/ O, clipă de lumină,/ Ce bine-i că te ştiu!”

Sînt versuri care anunţă într-un fel, şi enunţă, în principiu, setea ei de iubire…! Şi această sete vine, trebuie să-o spunem de la început, din străfunduri, care, în acelaşi timp, presupun înalturi, şi ea se soldează cu o sete de cer sau se astîmpără mai degrabă cu o sete de cer!

Zice în final, şi trebuie să admitem, iubirea însemnează un trecut parcurs, în acelaşi timp o experienţă consumată, ca în poezia Binecuvîntare (pag. 68): „Te-am aflat/ Cînd crezusem/ Pămîntul nelocuit./ Rătăceai/ Între visele lui şi fantasmele mele/ De rod./ Hohot de viaţă/ Se revarsă-n şuvoaie,/ În joc de lanuri,/ Şi chiote în binecuvîntare./ De atunci,/ De cînd te-am aflat.” Deci poeta constată, în cele din urmă, şi admite, încheie acceptînd, recunoaşterea iubirii în termeni direcţi. O poezie, din acest punct de vedere, ilustrativă şi foarte frumoasă este Cai de zăpadă. Sau o alta, dacă vreţi, Erezie, la pag. 72, de asemenea, spune: „Leagă-mă de dorul tău!/ Nu mai vreau alt Dumnezeu!/ Nu mai vreau suspin de apă,/ Nu mai vreau cîntec de piatră./ Ci vreau cerul tău aprins,/ Necuprinsul-Necuprins,/ Să mă facă cu el una/ Şi să-mi prindă-n plete luna.”

Asemenea poezii arată, de la început, legătura strînsă, între vocaţia liricii sale şi acest sentiment profund al iubirii; ca în poezia Altfel adresată direct iubirii: „Iubire,/ Vin în lumea ta/ Tiptil… !/ E tîrziu/ Şi mă strecor/ Pe furiş,/ Să nu mă simţi./ De-aici te văd icoană/ Şi mă-nchin…”. Deci o poezie în care Iubirea nu-i un simplu deziderat, ci se constată clar, o realizare, o realitate, în cele din urmă chiar, o iubire care-şi găseşte raţiunea, care-şi găseşte substanţa, care-şi află expresia, pe bună dreptate.

Ceea ce este surprinzător este că întregul său volum este străbătut de acest mesaj cald, viu, înălţător al iubirii, pe care-l descoperă şi-o acoperă în sentimentele sale. Aş vrea să subliniez în mod special diversitatea de mijloace la care poeta recurge pentru a însemna cu constanţă şi cu perseverenţă acest sentiment. Aş spune că dispune, din acest punct de vedere, de mijloace specifice ca: metafora, personificarea sau prosopopeea, antonomasia, dialogul chiar, parabola, nu mai vorbesc de sentinţa în care versurile sale se condensează uneori, şi apar într-o sinteză absolut uimitoare. Adevărate sinteze, uneori adevărate sentinţe de ordin filozofic. Iată, de pildă, metafore la care poeta, ne invită cu măiestrie personală, rar întîlnită. Zice într-un loc: „Inimă/ aur curat/ Şi regat…”. Cîtă îndrăzneală! Să compari inima nu cu aurul, că este asta un lucru obişnuit, ci cu un  Regat…! Este o problemă de excelenţă care duce, pînă la urmă, la cealaltă figură care se  numeşte hiperbolă – care presupune o exagerare. O exagerare care poate să fie în poezie şi în sens pozitiv, şi în sens negativ; adică şi în dimensiuni majore, şi în dimensiuni minore care micşorează realităţile. Iată, de pildă, din acest punct de vedere, iubirea este, metaforic vorbind, o cheie. Este cheia. Dar ceea ce este surprinzător în lirica sa, această cheie, nu este un obiect oarecare, ci unul însufleţit; ea personifică cheia şi-n acest mod metafora sa devine personificare zicînd: „..Doar ea/ suspină prin ploi armonia…”. O cheie suspinînd? Este o cheie cu suflet, care devine personală, care devine umanizată, în acelaşi timp o adevărată prosopopee. Tot aşa zice în altă parte despre Singurătate: „Singurătatea ţi-e aripă…”. Aripă…?! Dar aripa este în lirica sa „o aripă trufaşă şi bolnavă”. Ea însăşi vede şi pe această cale o fiinţă vie, personificată. Sau cînd zice: „Robită-s de-un vis/ Şi-o chemare/ Vis fără ţară/ Fără hartă/ Popas sau hotare…”.

Ce frumos! Ce dispunere de mijloace! Din acest punct de vedere foarte complicate şi, uneori, foarte largi, foarte complexe, să faci din acest sentiment, din această iubire o chemare, un vis fără ţară, fără hartă, popas sau hotare! Vedeţi…?! Ce dimensiuni îi dă. Ce acorduri. Ce subtexte, în cele din urmă! „Şi Răspunsul tău am rămas/ Drumeţ fără zare…!”

Hiperbola sa cunoaşte de asemenea forme cuceritoare, zicînd de pildă despre silabe, în mai multe locuri: „Silabele cresc/ Şi zvîcnesc/ Şi destramă/ Hotare de timp…!”

Silabele acestea simple cresc, din punct de vedere gramatical au o forţă lirică, un conţinut ascuns, atîta timp cît ele cresc şi zvîcnesc, sau, mai mult, destramă hotare de timp, nu numai că ele cuceresc spaţiul. Dar altădată le spune: „Silabele învie/ Temple de foc/ Şi tămîie.“ Superbă această hiperbolă care dă silabelor viaţă, atribuindu-le viaţă, o viaţă puternică sau  o personifică zicînd astfel, repet „Silabele învie/ Temple de foc/ Şi tămîie…!”

Are căldură, în acelaşi timp are vibraţie, are spontaneitate dar are şi creaţie. Singurătatea, de asemenea, cunoaşte o expresie foarte plastică. Şi din acest punct de vedere foarte reuşită: „Singurul meu loc/ De întîlnire în stea”, spune poeta-ntr-un loc, ..E singurătatea din inima ta…!”. Ce frumoasă hiperbolă! Ce frumoasă expresie! A făcut din singurătatea, din inima iubitului, locul de întîlnire în stea. În acest timp, acordînd iubirii şi sentimentului inimii omului o coloratură, o dimensiune  astrală, ceea ce însemnează extrem de mult aici. Într-adevăr este vorba de-un decor aici, de-un izvor de cer.

Poezia sa, devine o chemare, un produs, o sursă a cerului, o sursă cerească; exagerare consumată în exces cu accente care diversifică, intensifică şi consolidează în cele din urmă emoţia.

Personificarea cunoaşte de asemenea forme cuceritoare: „Acum-zice-, cînd vîntul s-a-ndurat/ Şi s-a descătuşat,/ Se bucură, în adînc, rădăcinile/ Şi pomii iubesc.”

Iată, arborii primesc viaţă  ca persoane umane, iubesc. Mai departe: „Doar ea suspină/ prin ploi,/ armonia”. Deci acest suspin care personalizează, o personificare admirabilă la un nivel superior, armonia, ca un produs al liricii sale din cele mai spectaculoase şi din cele mai frumoase.

„Zările fac din doruri,/ Sete adîncă…”. Zările, devin persoană umană, fac din doruri sete adîncă. Le acordă viaţă, le acordă umanitate. De asemenea, şi poate şi mai mult, poezia devine o strecurare în mit, în Semne şi mit: „Clipa de-atunci e mit./ Mă cîntă florile/ Dar şi spinii…”. Aceeaşi forţă de personificare o acordă florilor, o acordă spinilor, o acordă naturii, dar, în acelaşi timp, o însufleţeşte, o personifică pe această cale.

În Leac pentru Pămînt, în aceeaşi dimensiune morală şi spirituală zice: „Printr-o fisură de zîmbet/ Pămîntul întinde mîna spre cer.” Ce legătură profundă, înaltă, înălţătoare, între Pămînt şi Cer, între elementele terestre şi elementele celeste. Legătură organică, legătură puternică între elemente, ceea ce acordă viziunii sale asupra Universului un sens de armonie cuceritoare! Şi zice mai departe: „Înduioşat priveşte la noi cerul (…)/ Îmi dăruieşte lacrimi şi tărie…”. Pămîntul are viaţă, pămîntul are suflet.

Şi din acest punct de vedere confirmă ceea ce spune Cicero despre ceea ce cultivă personificarea… că impune îndrăzneală este şi talent.

Este cert că poeta dovedeşte, din acest punct de vedere, deopotrivă îndrăzneală şi talent.

În fine aş mai surprinde elemente mai puţin observabile în lirica noastră, este vorba de dialogism şi alegorie. Dialogismul apare în Profil: „Dar îmbrăţişez doar în gînd,/ Şi sărut aerul ce-l respiri./ Cine pe cine-a trădat/ Cînd iubirea a numit-o păcat?” Deci acest procedeu al interogaţiei, care strecoară în poezie dialogul, este unul care îi aparţine şi care se întîlneşte adesea în poezia sa, îi dă viaţă, îi dă articulaţie. „Despre tine iubire/ Pe cine să-ntreb?”, scrie-n altă parte poeta), „Pietrele,/ Malurile/ Sau oamenii?!/ Cine despre tine/ Ar putea să-mi vorbească/ Cu un cuvînt/ Să mă liniştească/ Să ştiu că ţi-e bine?!” (Menire) Observaţi cum stă de vorbă cu elementele, cu abstracţiunile, cu ideile şi din acest punct de vedere continuă o poezie de conţinut, o poezie de vibraţie superioară.

Alegoria are de asemenea în lirica sa, o cuceritoare impresie. De exemplu alegoria care constă, în mod normal, în alcătuirea de imagini cu metafore sau comparaţii şi personificări, care reflectă şi susţin o idee generală, sau se prind într-o secvenţă relativă: „Încă nu-l ştiu/ Dar neastîmpărată/ Sete/ Mi-e de cer”, continuînd: „Te uită:/ Floarea de iubire-i ofilită/ De-atîta larg şi sfînt şi greu mister.” (Aspiraţii)

Ajunge, uneori, din acest punct de vedere la sentinţă. La generalizări de ordin moral. La maxime. La sentinţe care se raportează la un context avînd un substrat filozofic, cu un scop moral, c-o aluzie socială. Din acest punct de vedere ea, aşa cum arăta Tudor Vianu în Problemele metaforei, într-unul din cursurile pe care am avut bucuria să-l audiez ca student, este, zicea Vianu însuşi, că metafora sau alegoria se produce fie prin personificarea unui concept abstract, fie prin conceptualizarea şi personificarea unei expresii concrete. Iar Pierre Fontanier, în lucrarea Figurile limbajului, considera alegoria figura de expunere care constă într-o propoziţie cu dublul sens: un sens literal şi unul figurat, aflate împreună prin care se exprimă o idee capabilă s-o facă mai sensibilă şi mai izbitoare decît dacă ar fi fost exprimată direct fără nici o disimulare; poeta reuşeşte această figură de stil, nu numai o figură de expunere, ci o figură de gîndire de înaltă cotă.

În sfîrşit, are ceea ce mai rar se întîlneşte în poezia noastră şi elemente de parabolă, dacă-mi daţi voie să închei cu-aceasta.

Parabola, o vorbire alegorică, o figură de gîndire, în care prin intermediul unei scurte naraţiuni, cu subînţeles univoc, se confirmă validitatea unei iubiri. Din acest punct de vedere mi-aş permite să citesc o parabolă de la pag. 83, care ilustrează minunat opera sa zicînd: „Iubire,/ Vin în lumea ta/ Tiptil…!/ E tîrziu/ Şi mă strecor/ Pe furiş,/ Să nu mă simţi./ De-aici, te văd icoană/ Şi mă-nchin… (Altfel)

Sau în acelaşi timp şi cu aceasta aş dori să încheiem în parabolă, avem la pag 68 o altă foarte frumoasă poezie intitulată Cai de zăpadă, în care poeta spune: „Cai! Cai de zăpadă!/ Uriaşii cai,/ Dinspre cer/ Coborau…!/ În urma lor,/ În loc de colb,/ Din copite/ Lumini răsăreau…!/ Ca de pe-o colină,/ De pe-un povîrniş,/ Cai, în albă lumină/ Din cerul-deschis,/ Au făcut din mine/ Un norod alb şi pur./ Cu un vis de lumină,/ Aievea să luminez împrejur!” (Cai de zăpadă)

Este o alegorie, o parabolă în care poeta se prezintă pe sine ca şi în toată poezia ei, poeta se prezintă în esenţă, îşi prezintă mesajul ei, însăşi vocaţia ei, însăşi esenţa ei.

(Discurs la lansarea cărţii, 5 nov 2007, Casa cărţii din Iaşi, orele 17)