Antonino CAPONNETO – ȘI TĂCEREA ESTE LOGOS (Cîteva note despre poezia Elenei Liliana Popescu)

După cum putem vedea clar în diferite zone ale operei poetice a Elenei Liliana Popescu, şi aici, în fiecare cuvînt, în fiecare vers din acest Cînt de Iubire[1], poezia sa este un discurs deschis către existenţă, către a fi, către schimbarea eternă a lucrurilor, a lumii, a omului, acolo unde „a nu fi”, de fapt, nu există. Astfel, în acest discurs, orice mod, orice încercare de a de a exprima lumea însăşi, prin intermediul cuvîntului este aspiraţie şi tendinţă neîntreruptă spre Cuvînt, cu majusculă. Să luăm, în acest sens, un exemplu: din poemul popescianLuzcalladaLucenascosta (o taciuta)[2](care poate fi citit online în limba spaniolă), să considerăm şi distihul intitulat Aici şi acum: „Cuvîntul naşte lumea / Tăcerea o menţine”, ecou evident al primului vers al Evangheliei după Ioan, potrivit căreia „la început era Cuvîntul”, „Ἐνἀρχῇἦν ὁ λόγος”, veşnicia imperturbabilă – şi totuşi cu multiple faţete – putere iubitoare a lui Dumnezeu. Dar, conştientizînd rolul fundamental al tăcerii, care, în cuvîntul făcut trup, ar fi avut ca rezultat, într-un mod nou, ca o esenţă intrinsecă a Cuvîntului însuşi ca logos, care domină şi pătrunde totul şi îndrumă în curgerea sa veşnică şi neostoită, iar acest logos, cum spuneam, este ţinta înspre care se îndreaptă orice Artă, orice experienţă de viaţă omenească, inspirată a Spiritului şi a inimii.

Acest Cînt de iubire, un dialog continuu şi dens (care se impregnează pe pagina goală, dîndu-i valoare) între Autoare şi Celălalt, iubitul Nicolae, între ea însăşi şi Unicul care este Dumnezeu, dialog ce străbate şi este străbătut de tăcere, de lumină şi de absenţa sa, de durerea distanţei care-i desparte pe cei doi soţi, de disperarea – trăită şi apoi depăşită datorită credinţei, speranţei, forţei raţiunii, înţelegerii filosofiei –. Un dialog independent de discursul poetic, care străbătînd Cuvîntul făcut trup în Hristos, sau întorcîndu-se spre Fecioara Maria, ne este dezvăluit în mod continuu (şi revelat) ca un dar plin de posibilităţi extraordinare. Astfel, a citi aceste versuri remarcabile ale Elenei Liliana Popescu, înseamnă a avea certitudinea neîndoielnică de a se îmbogăţi în adîncul sufletului, atît în modul nostru de a suporta toate greutăţile zilnice, cît şi pentru a depăşi banalităţile înşelătoare.

Ceea ce observăm în această carte este o constantă lucrare de sondare a regiunilor sufletului, o căutare continuă în cele mai profunde izvoare, de multe ori inexprimabile ale simţirii, încercarea constantă şi omenesc inacceptabilă (şi totuşi inevitabilă) de a „spune totul”, dincolo de limitele cuvîntului, retrăind în sine experienţa durerii, care domină fiecare fibră, care este, de asemenea, durerea celuilalt şi pentru celălalt, durerea intens trăită, şi împărtăşită dincolo de limitele ce ţin de omenesc.

Limbajul, în acelaşi timp simplu şi multiform, stilul fluid, luminos şi esenţial, împreună cu intensitatea pe cît de profundă, pe atît de înalt nivel a conţinutului ne permite să afirmăm că arta poetică a Elenei Liliana Popescu poate şi trebuie, pe bună dreptate, să fie considerată continuarea perfectă în stil contemporan a marii tradiţii romantice româneşti, care, după părerea mea, nu poate fi separată de acea călăuză care a fost Mihai Eminescu, pentru întregul său popor, chiar şi dincolo de epoca în care a trăit. Vreau să citez cîteva versuri din Cînt de iubire: în care printr-un dublu înţeles (doar datorită viziunii omeneşti, limitate şi greşite) iubirea poate însemna şi Bine şi Rău; aceste versuri îmi amintesc tocmai de Mihai Eminescu şide Luceafărul său. Mă refer la versurile poeziei Te-ntrebi:

„Din cer, un înger / cu chip de demon / se arată şi-ţi spune:/ Iubeşte! // Din iad, un demon / cu chip de înger, / spre tine strigă: / Iubeşte! // în tine, glasul lor /se împleteşte/ şi răsună: / Iubeşte// Și în adîncul / ieri întunecat, / azi luminat de soare, / al inimii, / un glas se-aude: / Iubeşte! // Da. îl auzi şi tu acum / şi te întrebi: / Iubesc?”

Ce aş putea să adaug pentru a sublinia meritele unei astfel de opere poetice care a fost deja tradusă în mai multe limbi şi care, prin intermediul traducerii propuse aici, apare pentru prima dată în Italia? Ne vom limita la cîteva rînduri, care să sintetizeze bine atît valoarea Autoarei cît şi semnificaţia profundă pe care Opera aici publicată o are, şi pe care cred că va continua să o aibă în viitor.

Acest Cînt de iubire al Elenei Liliana Popescu, în ale cărui limpezi versuri cititorul nu poate să nu se scufunde, ca în apele unui rîu a cărui destinaţie este Marea Veşniciei, este, în sine, un exemplu unic, un poem în care fiecare poezie face parte dintr-un dialog complex şi captivant pe două voci, una a celei care scrie şi cealaltă a soţului ei, Nicolae, care îi vorbeşte de dincolo, dintr-un loc ce se află în inima ei. Este un dialog despre iubire şi cu Iubirea, acolo unde cuvîntul este un cuvînt de iubire. Acesta aspiră în mod constant la transcendere, să curgă spre ceea ce nu are sfîrşit. Doar astfel, cei doi soţi se vor regăsi împreună, în Viziunea Eternă a Iubirii Divine.

 

Traducere din limba italiană de Claudia V. Hângu şi Elena L. Popescu

[1]Volumul de poezie Cînt de iubire – Canto d’amore, de Elena Liliana Popescu Canto a apărut recent la Editura Pellicano din Roma. Traducerea în limba italiană este realizată de poetul italian Stefano Strazza Bosco, pornind de la ediția bilingvă, româno-spaniolă: Elena Liliana Popescu. ‘Cînt de Iubire – Canto de Amor’. Traducción: Joaquín Garrigós y Moisés Castillo. Ilustraciones: Miguel Elías. Trilce Ediciones, Salamanca (ESP) 2014.

[2]Lumină tainică – Lumină ascunsă (sau tăcută); titlul în original: Tăcuta Lumină