O gîndire migratoare înscrisă pe coordonatele unui spaţiu infinit, la timp predestinat, cărora li se circumscrie temporar, dar cu trăiri profunde. Cum altfel s-ar putea defini monologul liric al poetei Rodica Brad Păuna din volumul bilingv româno-italian Parabola lunii/ Parabola della luna, Editura Limes 2015, versiunea în limba italiană de Rodi Vinau, dacă nu prin prisma pornirilor instinctive de supravieţuire a naufragiatului cînd se agaţă de orice amintire vie ca de un colac de salvare, în momentele în care riscă să piardă noţiunea de a fi? Suferinţa din hotărîrea de a pleca („Şi inima fuge să prindă un avion de aer”) lasă loc neliniştii, disperării („ţine în viaţă viaţa”), pe cînd bîntuie o teamă de moarte strecurată în suflet („cineva alungă mîna să prindă înecatul în noapte”), suprapusă peste voinţa de a înfrunta destinul cu demnitate: „trezeşte-te. şi umblă. scrie”.

De altfel, poeta maramureşeană ne-a obişnuit cu o lirică gravă, profundă, expresie a unei rigori de gîndire, încă de la volumul de debut Roţi de iarbă, Ed. Macarie 1997, ca şi în celelalte care au urmat (Pisica oarbă, Ed. Scriptorium, 2005, Poezii văzute prin ochii unei păsări / Poesie viste attraverso gli occhi di un uccello, volum bilingv româno-italian, Ed. Limes 2012, Tristeţi şi alte alinturi, Ed. Singur 2013). Însă, în această recentă apariţie editorială, conjunctura în care se formulează şi accentele dramatice din reiterarea unor teme specifice fac ca rostirea să se transforme într-o tipică poezie a migraţiei, căreia încercăm să îi conturăm formele de exprimare prin prezentările din ciclul de faţă. Soarta a făcut ca însăşi lansarea cărţii să aibă loc aproape din mers, la Baia Mare, în scurtul răgaz dintre sosirea autoarei din Italia şi plecarea sa, pentru o vreme, peste ocean. Sub aceste auspicii aveam să o cunosc, să-i aflu mai îndeaproape frămîntările şi neliniştile, de care versurile sale sînt legate intrinsec.

În această peregrinare asumată, planificată dar nu premeditată, ca suspendată între lumi paralele, scrisul devine o formă de rezistenţă. În calea uitării, a singurătăţii, uneori a durerii profunde sufleteşti, „aş pune două coperţi pe ochii mei” spune poeta, regăsindu-se „singură eu peste singurătatea lumii”. Avantajul de a putea exprima în scris trăirile îi conferă acea statură alegorică în stare să o protejeze, dar să o şi identifice din mulţimea de semeni: „se îmbracă poetul în cuvinte şi crede că în hainele cele noi/ nimeni nu va vedea trupul de răni şi subtile ardori”. Chiar dacă nu poate schimba lumea, poezia rămîne ancora echilibrului în singurătate, în timp ce luna, martor de taină, îşi pune pecetea pe întîmplări: „poezia migrează/ fericirea se aruncă în mare. viaţa. poezia./ descopăr pe piele/ desene din parabola lunii”. Un spaţiu din care nu se poate ieşi decît printr-un efort prometeic, cu hotărîre şi convingerea fermă că viitorul aparţine doar celor puternici, care nu se lasă doborîţi de încercări: „trăiesc între pagini/ ştiu bine ce voi scrie/ prizonieră în cele nescrise/ pînă ce fiecare vers va fi hrana mea/ şi propriul meu exorcism”.

Plecările, despărţirile, drumurile pot apărea ca o frîngere a magiei vieţii şi tot atîtea prilejuri de încercări alienante: „cerul în alte ceruri se oglindeşte”. Ca într-o imagine răsturnată, o Penelopă ţese pînza amînării plecării sale şi nu cea a aşteptării lui Ulise: „am ţesut la pînza plecărilor am ţesut am amînat totul”. O altfel de tragedie, în cheie modernă, tot atît de impresionantă, cînd este trăită la persoana întîi, pentru fiecare mamă care ia drumul pribegiei ori care îşi vede pruncii plecînd departe „în vîntură-ţară vîntură-lemne vîntură-vorbe”. În familia Rodicăi Brad Păuna soarta pare să fi pecetluit să se întîmple şi una şi cealaltă, deopotrivă: „un drum pe sub casă aveam şi drum fără margini desenat în ferestre”. Aşa se face că fiicele şi nepoţii i-au ajuns să trăiască acolo unde „gîndul zăbreleşte depărtarea” şi ea însăşi, după ce „cu răbdare am desenat marea/ şi am întors punctele cardinale între pereţi/ înaintea tuturor deciziilor”, ajunge să se consoleze singură cu ideea, dureroasă prin rostire, dar progresistă, în fond, că „nu putem deveni alţii decît în alt loc”.

O clepsidră imaginară reflectă pe luciul ei depărtarea de cei dragi, de dimensiuni planetare, sub percepţia trecerii necruţătoare a timpului, proiectate la scară pe suprafaţa minusculă a bobului de nisip: „dacă există nisipul/ celelalte toate le pot imagina/ în cutia aceasta mare a vieţilor noastre legate/ serile curg pe apa înserării”. Iar disperarea lasă loc simţului răspunderii, mai ales cînd este vorba de soarta propriilor copii, ca într-o întruchipare a Geei, în ipostază de zeiţă protectoare a noului val de emigranţi: „sînt mama copiilor mei/ sînt mama unei lumi noi/ Doamne al peregrinărilor ajută copiilor mei!”.

Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de constatarea cu iz de sentinţă asupra atotputerniciei clipei trăite, într-un ocean de incertitudini: „prezentul are dreptate:/ ceva înaintea lui ceva după”. E doar un mod subtil de a pune în evidenţă povara deciziilor asumate care pot să nimicească trecutul şi viitorul sub tăvălugul prezentului. Un subterfugiu pentru a putea înfrunta mai uşor inevitabilele plecări în care tot ce nu se ia cu sine e sortit să se năruie în uitare: „casa îşi clatină pereţii şi o tragi după tine/ acolo unde anotimpul te ajunge”. Trecutul îşi păstrează orice ar fi locul nealterat de trecerea timpului, prefigurat mereu, ca un leit-motiv al iluzoriilor aspiraţii, în nisipul clepsidrei: „porţi cu tine un pumn de nisip/ să-ţi faci o insulă de gînduri pe undeva”.

Există şi o parte solară în tot acest univers copleşitor. Şi, pentru a ne convinge, e suficient să ne gîndim la simple sentimente care pot să aducă o lumină lăuntrică (speranţa, solidaritatea, prietenia, autostima) ori la gesturi de afecţiune venite dinafară: „nu mi-e milă de mine./ pe dinăuntrul meu e un fel de îmbrăţişare dar atît de subtilă/ încît alunec. O mînă să mă ia de mînă.” Şi iarăşi scrisul, ca refugiu şi completare a trăitului: „ceea ce nu scriem sîntem/ şi în aceeaşi măsură ceea ce scriem”. Ori ca percepţie sensibilă asupra realităţii şi, deseori, leac vindecător: „a fi e mai mult decît a spune/ a fi se aruncă asupra timpului care îi aparţine/ pînă dincolo de trezire/ printre clipe cicatrizate de verbe”.

Fragmentele citate, precum şi poeziile pe care le redăm integral în continuare, conturează un profil liric despre care putem afirma că poate fi considerat de referinţă pentru studiul poeziei emigraţiei româneşti şi că doar modestia autoarei şi lipsa de vizibilitate au făcut să nu fie recunoscut ca atare pînă acum.

poezia migratoare

cum aş începe călătoria cu raţele psihedelice

adesea mă pierd pe o stradă cu mulţi eoni jucăuşi

în muşchiul verde al himerei

şi atunci de ce nu mă opreşti

de ce nu tai în fîşii mătasea oarbă

viaţa se colorează fără de noi raţele sălbatice

pentru o zi

mai mult decît o zi

o adevărată împărăţie a zilei

poezia migrează

fericirea se aruncă în mare. viaţa. poezia.

descopăr pe piele

desene din parabola lunii

cu viaţa ta să mă cauţi

lumea se schimbă oamenii îşi poartă casa în buzunar

durerea nu doare decît pe unul singur

cîteva ore lipsesc din iubire

timpul dispare uneori cu anii

cîteva ore şi acum sînt în migraţie timpul se ascunde

luna îşi întoarce chipul. poezia. viaţa.

&&&

o zi postmodernă s-a lăsat peste casă. neprietenoasă.

împotriva timpului ei. ar fi vrut să fie ziua de

mîine. cu zeci de kilometri mai lungă.

&&&

sărutul de apă al înecatului.

părerile de rău.

genunchii care cad.

viitorul care invidiază mereu ceva

din urmă. relicve din fereastră. ploile.

pentru a cîştiga tăcerea

cu coatele pe genunchi să îţi prinzi capul în palme

să împături nişte

gînduri