În Humorul, Polirom, 2003, Val. Panaitescu scria: „Humorist ceva mai sumbru decît Creangă, Caragiale a fost purtătorul unui humor ce şi-a disputat întîietatea, în operele sale, cu spiritul satiric.”, p. 497, iar Şerban Cioculescu şi alţi exegeţi ai scrierilor marelui dramaturg au considerat că prima calitate a acestuia este spiritul ironic, element care serveşte deopotrivă satirei şi humorului. Prefaţatorul volumului Fabule, Satire, Parodii, Ed. Facla, Timişoara, 1952, Liviu Călin se întreba: „Caragiale poet? Riscul unui răspuns afirmativ grăbit ar putea nedumeri, chiar irita, pe cei care prin deprinderea scolastică s-au obişnuit să vorbească numai despre dramaturgia şi proza lui I.L. Caragiale. Insensibilitatea marelui scriitor la natură, faptul că descripţia pornind de la contemplarea peisajului sunt aproape absente în opera sa, constituie un adevăr uşor de observat.” „,Cuvînt înainte” p. 5, şi continuă prin a sublinia pasiunea scriitorului pentru muzică, precum şi faptul că „prin intermediul versului, de multe ori, Caragiale a înţeles să apeleze la alt veşmînt pentru atitudinea faţă de diverse aspecte social-politice.” p. 6. În acest context, ceea ce este interesant e registrul prozodic. Pastişă sau parodie, versurile dramaturgului sunt replici la creaţiile literare ale vremii şi ocazie de a combate aspectele negative ale acesteia… În acest sens, cartea Danielei Petroşel Retorica parodiei, Ed. Ideea Europeană, 2012, mi s-a părut interesantă ca instrument de analiză a volumului Fabule…. Astfel, fenomenul parodic se manifestă prin abilitatea lui de-a aduce operele serioase literare pe terenul comicului, iar clasificarea parodiilor ar consta în: parodia-pretext, parodia omagiu şi parodia critică, orientată mai ales spre contemporani şi avînd drept creatori pe G. Topîrceanu, I.L. Caragiale şi Marin Sorescu. Autoarea crede că „parodia este o formă a criticii, mai puţin înverşunată”. Caragiale şi-a publicat parodiile şi în general productele poetice în cotidienele la care colabora, ele avînd „darul unic de a oferi imediat o replică textului vizat.” Caragiale este interesat şi de formele extraliterare, precum formulele standard, din domeniul gazetăresc şi administrativ. Aspectele vizate de parodiile sale sunt „alienarea individului într-o lume mecanică şi refugierea lui într-un discurs public securizant” (aspecte care se vor regăsi şi la Urmuz). Daniela Petroşel remarcă faptul că „temele grave ale existenţei: moartea, iubirea, războiul sunt trecute prin filtru parodic, în încercarea disperată, dar camuflată sub valurile comicului, de-a oferi modele valide de fiinţare în lume”, demitizarea fiind soluţia găsită la gravitatea din literatură şi din viaţă.”

Iată pentru început o poveste despre o şarlă/ (şárlă, şarle, s. f. (reg.) javră, potaie. – din engl. [King] Charles (numele unei rase de câini)/ şi nişte ciobani, istorie întreruptă de un comentariu despre opiniile liber-cugetătorilor în ceea ce priveşte o lume ideală, utopică în care toate animalele vor convieţui în armonie. Şarla, o „javră jigărită” este linguşitoare „ca toţi cîinii nemţeşti” (aluzie la regele Carol, Charles, Şarlă?) „,jură pe lege”, deşi „şarlele n-au lege” p. 18, 19. O fabulă în care se lansează un atac la adresa ordinii sociale, a monarhiei. Sonetul de la p. 21 este o satiră acidă, un portret în aquaforte al lui Coţcar Coţcarovici (coţcár ~i m. Persoană necinstită, care înşală pe alţii, profitând de naivitatea şi credulitatea lor; potlogar; şarlatan; escroc; impostor. /coţcă + suf. ~ar), de fapt al tuturor coţcarilor…

Elegia, p.22, este scrisă în maniera poeţilor văcăreşti: „lacrimi amare” „,durere(a-mi este) mare”, iubire imposibil de împlinit, deci singurul final fiind moartea „voi să mor”, în acelaşi registru lacrimogen propriu Vetei sau Zoei din comedii… Versurile dedicate amicului… p.24, scrise în stil şi motiv eminescian, reflectează la condiţia poetului şi a poeziei „acea chimeră tristă” într-o lume în care intelectualul ar fi mai apreciat dacă ar descoperi „o monstruoasă, teribilă machină”… Omer ar fi considerat smintit într-o societate caracterizată prin invidie şi ignoranţă. Cugetări ca ale Sărmanului Dionis… Jalba veselă, chiar sau mai ales fiind scrisă de hoţii din închisori (aminteşte prin stilul declamator de „discursurile” Chiriţei) care constată cu indignare că nu există egalitate (de şanse) între ei şi hoţii trăitori în libertate. Tocmai aici e prezent humorul, care ne aminteşte şi de o altă inegalitate, precum cea din fabula lui Grigore Alexandrescu, Câinele şi căţelul, căci dulăul vrea egalitate „,dar nu pentru căţei”. O altă „jalbă” se adresează guvernului în favoarea slujbaşilor modeşti pentru a nu fi „suprimaţi”, petiţionarul sugerînd în schimb suprimarea apei „vil lichid”, a soacrelor, a creditorilor, şi pentru un final mai vesel: „Suprimă pe orice păgîn/ Ce n-a citit Moftul român/ Şi n-a fost atît de levent/ S-achite un abonament!” – p. 108. În Iarna, p. 31, humorul constă în două situaţii: a lui Dumnezeu care se-ncălzeşte de la soare, fără cheltuieli şi cea a pămîntenilor care deşi plătesc „Lemne şi cărbuni mereu”, tot rabdă frigul iernii, drept pentru care-i cer Tatălui să oprească „crivăţul aspru”. Caragiale rîde, cum altfel? de cochetăria bărbaţilor care e şi mai deranjantă decît a femeilor, cu care aceştia completează categoria „fiinţelor uşoare” – p. 34. Precum în teatru (Alecsandri, Caragiale), Parol doner, p. 39, este un exemplu de adaptare a expresiilor franţuzeşti. Tot despre ţărani şi boieri este vorba şi în Ion prostul (vorba vine, dacă ne gîndim la finalul dialogului dintre ordonanţă şi „don’ coronel”, p. 42) care „putea fi orişice (…) şi doic-ar fi putut/ Dar moaşa casei l-a aflat/ că are laptele bătut./” Trebuie să menţionăm în acest context şi pamfletul „1907, din primăvară pînă’n toamnă” (oct. 1907) prin care – scrie L.Călin – Caragiale pleda „pentru ridicarea ţăranului român din mizeria cutremurătoare, zugrăvită în pastă grea pe enorme pînze de O. Băncilă.” Fabule…, p 11.

„O serie de parodii se succed nervos în paginile „Moftului român” şi „Calendarul moftului român” – scrie L. Călin – subintitulate cînd Fragmente dintr-o poemă apocaliptică-simbolistă – profetistă (16 mai 1893) cînd Sonet colorist (1902), cu precizări de felul „În 14 versuri… etc., Fabule…, p. 49, toate cu intenţia de ridiculizare a poemelor lui Alexandru Macedonski. Dacă în Cameleon-femeie abundă cuvintele sumbre: sur-galben, sumbru, păliţi. chlorotici, vineţi, spectru, negru etc…, în Erato, scapă-mă! (patroana poeziei erotice) întîlnim un exerciţiu de rime în termeni specifici („terzine acrobatiste-simboliste”, precizează autorul): cheamă/ ia-mă// bine mi-i! la tine mi-i/dorul inemii…// dor/odor/ o, dor!… Preocupări de versificaţie, aspect inedit la Caragiale, întîlnim şi… Pe oceanul vremii (rime de lux,) p.46, precum şi în „fragmente selecte”, p. 71: „O, rimă, Muza mea! o, rimă!/A! Pentru-o rimă-aş face-o crimă:/ De fac crima,/ Eu fac rima!” De reţinut că „exerciţiul” este luat Din carnetul unui poet simbolist!!!, p. 71, iar cîteva pagini mai departe ceva în stilul „Şi de-o fi şi-o fi să mor/ Nici la vară nu mă-nsor” este mesajul Declaraţie(i) simboliste, p. 73. În fine, la p. 55, în Criticilor mei, o „explicaţie”: „Eu cînt! Ce-mi pasă mie! Nu ştiu de unde vin,/ Nici unde merg: traduc doar-un cîntec din senin/ În rime simboliste şi abracadabrante!” O „satiră democratică”, p. 47, ne aminteşte de povestirile lui A. Pann. Humorul constă în opoziţia dintre democraţie şi linguşirea suveranului de către curtezan: „Da, însă, sire, ori să strănuţi, ori ce să faci/ La toţi, măria-ta, ca mie la toţi miroase-a odagaci!” Satirizat este şi politicianul Take Ionescu într-o litanie, un fel de blestem, fără valoare literară şi fără humor. Pentru portretul ciocoiului nici „un semn”, poate sugestia de-a le căuta în „semnele” celorlalţi sau în opusul lor…

Moartea (presupusă) a protestantului este tratată cu tot dichisul literaturii romantice, de la nume la decor, sentimente manifestate teatral, cum şi comentariile care le-nsoţesc da capo al fine, cînd trezit de îndurerata Cunigundă „mortul Eginhardt cel elegant” strigă: „Umpleţi-mi din nou clondiru’/ Nu cu bere Bragadiru/ Luther!!…Eu sunt protestant!” (trad. noastră) Finalul cu atît mai vesel, cu cît „mortul” înviat pretinde o bere străină, el fiind neamţ! Se întrevede şi o aluzie la desconsiderarea produselor româneşti de către (in)amicii autorului… Ca orice faun, autorul se adresează astfel nimfei: „Eşti o nimfă, sunt un faun; (…) Pentru ce te uiţi sub scaun?/ N-ai să poţi vedea nimic.” Glic!, p. 68. Pentru pastelistul optimist, primăvara „,Natura toată-i un pupat” p.76, iar pentru fabulist, promisiunile stăpînirii nu sunt credibile, astfel că viţelul se bucură degeaba de viitorul „luminos”, nesesizînd finalul discursului unchiului său, boul: „Drepturile noastre sfinte triumfară:/ O s-avem islazuri, dacă ni le-or da…”, p. 137.

Balada simbolistă macabră este un discurs imaginar/imaginat al lui Al. Macedoski, à propos de pretenţiile literare ale poetului: „Dar veni-va însă timpul/Gropii mele să se-nchine: Ţara va deschide-olimpul/ Ca să intru eu cu mine!” – p. 82. Şedinţa de la Junimea permite cunoaşterea unor personaje precum Jak Negruzzi, Marghiloman şi alţii; chiar şi notele de subsol sunt humoristice… Ca şi la Eminescu, poezie rimează cu… sărăcie. Pînă şi tentativa de sinucidere a „prea sărac(ului) eşuează, dar chiar şi mort deranjează prin sărăcia lui, deci e nevoit să reînvie şi… „Ca mai-nainte strofe fac…”. Humor adevărat prin multitudinea de situaţii/aspecte care amestecă rîsul cu plînsul… Un alt portret este cel al „comediantelui”: stăpîn de vreo 40 de ani datorită dibăciei sale de a-şi ascunde „sub latele-i fireturi” talentul îngust „,drapîndu-şi nula”, vorba lui Eminescu, jucând o „farsă de prost-gust”… Este consecvent, răbdător şi trece peste ofensele celor din jur, jucîndu-şi rolul, pînă cînd reuşeşte să-i convingă pe „gogomani” că defectele sale sunt de fapt calităţi. Semn al „slavei” în care-mbătrîneşte este casca de oţel pe care „comediantele” o poartă. Calamburul din ultima strofă are desigur dublul rol de-a face à propos la rolul personajului, dar şi la numele lui…

Spre finele volumului avem un  „mănunchi” de poezii cu tentă istorică, prima fiind Crucea şi semiluna pe care autorul A. Museus, ori mai degrabă Amuseus o scrie după modelul cunoscutei legende istorice  „Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare” (Dimitrie Bolintineanu). Cadrul e cam acelaşi, o tabără de soldaţi, noapte, doar că aici luna nu mai străluceşte „ca un glob de aur”, ci ca „o lampă (destul de) mare”, p. 150, de vreme ce luminează, ,pînă-n depărtare” . Dacă la Bolintineanu „oştile dormea”, la Caragiale, cum e şi normal „,Toţi vorbesc în parte, nimenea n-ascultă”, pînă cînd nu Mihai, ci Mircea însuşi… „se scoală deodată-n picere (…) şi strigă: Tăcere!”, după care începe discursul de îmbărbătare în vederea confruntării cu sultanul, căruia voievodu-i va demonstra că „nu-i un invalid” şi că nu se teme de „cruntul Baiazet/ Fluturînd şalvarul marelui profet” . Nu-i este frică nici de oastea otomană „cît frunză şi iarbă”, ca dovadă că el „ridică din umeri şi îşi rîde-n barbă”… Se împrumută năframa şi băţul din Scrisoarea a III-a, şi tot ca acolo, după încheierea soliei „,Ce mai freamăt, ce mai zbucium!” (Eminescu, Scrisoarea,…p. 110, Poezii, 1978) „Se închin vitejii; caii lor nechez/ Cu arme sfinţite toţi se înarmez” (Caragiale, Fabule…, p. 152) Învins în ambele poeme, Ilderim „Vede că nu merge nazuri a mai face,/Armele depune, solicită pace”. (Iar spre alinare,/ Erdoğan ridică o moschee mare!… comentăm noi…) Acest echilibru instabil…

Nu putem omite epigramele din volum, ele fiind, prin scurtimea/ concentrarea lor, cele mai la-ndemînă „arme” ale scriitorului, atacînd cu ele diverse aspecte: politice – un amic este mîncat de datorii precum „lemnul vechi de cari/ Şi ţara de prinţi coţcari!…, p. 20; talent, inteligenţă: un „poetastru” cunoaşte doar abecedarul, un senator se-ngrijeşte doar de aspectul fizic, un filozof pleşuv (ce ne aminteşte de epigrama lui Cincinat…), un clubman priceput doar la jocul de cărţi, o copilă „tobă de carte”, al cărei toboşar s-ar vrea poetul!… De menţionat cîteva replici suculente din Cazu-Cuza, p. 99. „I.L. Caragiale a excelat – remarcă acelaşi prefaţator la volumul de poezii – în epigrama acceptată tot ca desfătare, un fel de epicureism literar. Umorul şi ironia, aluzia minuţioasă pe spatele unei „ilustrate” (…) erau la Caragiale cele mai inocente delectări.” Fabule…, p. 9-10.

E o delectare, un joc, poezia lui I.L. Caragiale, indiferent sub ce formă se prezintă, un moment de respiro al penei dramaturgului, dar nu un moft, deoarece aceste creaţiuni sunt nişte replici/întrebări versificate adresate sur place unor poeţi, oameni politici, poezii etc. şi permit un dialog permanent al scriitorului cu lumea, fără a avea scena ca intermediar…

__________

Ion L. Caragiale, Fabule, Satire, Parodii, Ed. Facla, Timişoara; 1952; M. Eminescu, Poezii, 1978; C. Pavelescu, Epigrame, 1966; Daniela Petroşel, Retorica parodiei, 2012; Val. Panaitescu, Humorul, 2003, etc.