Despre simbolistica poemelor lui Dumitru Tâlvescu

După Stăpân peste iluzii (2010), Observator nedumerit (2012) şi Altfel, poemele (2014), Dumitru Tâlvescu publică volumul de versuri Alb (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015), confirmând astfel parcursul său de poet (alături de cel de eseist, nuvelist şi romancier). Recenta carte de poeme are darul de a sintetiza predilecţiile sale ideatice, nelipsindu-i nota de inedit, privind mai cu seamă experimentarea unor noi mijloace stilistice.

Poetul este departe de a fi un trubadur al iubirii, un cântăreţ al dragostei de viaţă, exuberanţei ori extazului în faţa spectacolului în devenire al anotimpurilor ori al lumii. Simbolică pentru demersul său liric este acea imagine a pietrei zăcând în ziduri, „neagră şi tristă”, într-o tăcere de moarte, ca metaforă a înstrăinării, a izolării şi a lipsei oricărui orizont; poemul Piatra, care deschide (nu întâmplător) volumul, este relevant în acest sens.

„Îmi dau seama că scriind – îmi mărturisea recent poetul într-o filă de corespondenţă – pătrund într-o realitatea aparte, în care adevărul este solid, iar lumea de afară doar o iluzie pe care încerc s-o domin. Versurile îmi rezervă trăiri complexe şi complete, de neegalat, făcându-mă să cred că visele noastre, ale poeţilor şi artiştilor în general, se împlinesc pentru ca lumea din afară să devină mai bună.”

Deşi în cazul său totul se înscrie, nepremeditat, într-o fază existenţială pe care încearcă s-o depăşească scriind, există o ruptură iremediabilă între el şi semeni (e multă absenţă în lumea aceasta tăcută şi gri, pe cale de a se adumbri asemenea unui peisaj încremenit, surprins de cele dintâi ninsori). Iubirea e absentă, lipseşte sângerarea vie, totul fiind estompat, dincolo de încremenire şi indiferenţă mai rămânând doar o amintire vagă a durerii, precum o rană tăinuită pe suflet, o vagă nostalgie a putinţei de odinioară de a visa, de a spera. De a trăi, la urmai urmei. Poeme ale aşteptării şi ale reculegerii, aşadar, ale divorţului de realitate şi ale încremenirii existenţiale, poeme de impas între o viaţă trăită (prea curând riscând să devină amintire) şi amurgirea care, inevitabil, îşi proiectează, în chip fatalist, apropierea. Numeroase poeme devin astfel (chiar prin titlu) embleme ale incertitudinii şi renunţării, ale suspendării sinelui în cotloanele dezarmante ale abandonului şi, inevitabil, ale nostalgiei (Incertitudini, Incertitudinea timpului, Nostalgie, Nostalgii inutile, Amintire, Nostalgii etc.).

Poate că din această pricină semnul sub care se înscrie această lucrare a poetului este, prin excelenţă, albul, poate de aceea iarna este anotimpul care, chiar nenumit, se pregăteşte să-şi instaureze regatul, dizolvând şi în cele din urmă sufocând tomnaticele culori ale universului, când „e linişte şi rece vânt alături” iar din tandreţea şi splendorile sângerânde ale toamnei „n-a rămas nimic” („stele cu nemiluita” – spune poetul într-un vers – „şi o linişte/ de auzi timpul cum trece”). În cele din urmă, încremenirea, amorţirea a însăşi vieţii, se răsfrânge asupra poemului, aproape copleşindu-l, căci „poezia ce aproape se naşte/ are roba tivită cu iernile vaste/ pieptar din cochilii de melci albăstrui” şi care, „bătând aritmic din aripi firave” îşi schimbă mireasma ”în sunete grave (Dor de a rescrie). Versul ritmat şi scurt, rima jucăuşă nu pot ascunde senzaţia de pustiire, de gol existenţial ce preface griul în alb, undeva pe ascuns, fără să aibă puterea s-o recunoască, poetul tânjind către această tihnă a tăcerii totale, a nevieţii, la urma urmei, ca o ultimă soluţie, o dimensiune a despovărării.

Dincolo de acest impas existenţial, repulsia în faţa realităţii (insuportabile) nu doar că devine o constantă a poemelor, dar se şi acutizează, ca în aceste versuri întunecate: „Realitatea nu mai naşte alb/ se zbate în somnul sorţii, ca o caracatiţă/ Cerneala amintirilor învăluie ziua şi arde./ Drumurile mi s-au stafidit în rugăciuni” (Despărţire) sau „Această realitate nescursă în haznale/ Ca ciuma se agită pe lângă toţi şi-n toate/ Îşi târâie osânza pe străzi şi în canale/ Umbrindu-mi viaţa şi prefăcând-o-n noapte” (Realitate).

Curioasă este, în cazul lui Dumitru Tâlvescu, perseverenţa în a vizualiza, materializa şi însufleţi concepte abstracte, pentru poet himera, iluzia, dorul, gândul însuşi ori versul funcţionând ca nişte entităţi vii care se nasc, jelesc, îşi rătăcesc calea, mor şi, dacă nu accepţi această convenţie, acest mijloc personalizat şi mereu la îndemână pentru poet, îţi va fi dificil să treci dincolo de zidul semnificaţiilor poemelor sale: „Printre tristeţi, mai zboară un dor/ Şăgalnic şi uitat de griji, zorind pe-un nor” (Printre tristeţi) sau, precum în aceste versuri din poemul Aşteptare: „Doar gândul de mai bine, pitit între iluzii/ stă nemişcat la pândă, prilej pentru concluzii/ doar-doar va-ncepe un anotimp mai bun/ spre care dorul şi speranţele revin şi-apoi apun.”

Timpul, în poemele lui Tâlvescu, este unul îmbătrânit, îngroşat, aproape static. Este un prelung răgaz de incertitudine şi aşteptare în care se concretizează jocul abstract al conceptelor, departe parcă de lumea reală, pipăibilă, vie. Timpul nu este unul al trăirii şi nici măcar al simţirii, ci un interval întrerupt al dinamicii gândului, al universului însufleţit din jur. Uneori poemul se îndepărtează de omenesc, plăsmuindu-şi o nouă dimensiune, precum cea a ideilor despre care ne vorbea Platon, suficientă sieşi, poetul jonglând cu elementele ei, tâlcuind prin versurile sale tablouri suspendate în vid, golite de sânge şi viaţă. Astfel, într-un poem intitulat Anotimpuri, „avocaţii timpului împart zilele în ore” rezervând anotimpurilor clipe mai lungi (primăverii, de pildă) sau mai scurte: „Vara aşteaptă la rând căldura tăcerii/ Iar toamna mai roade agale un gând,/ Doar iarna-i cuminte, acolo în spate,/ Minutele ei de lumină să le-asculte/ Iar noaptea cea lungă ce-o ţine departe/ O face sălaşul de vise şi şoapte.”

Imaginea lui Adonis, îmbătrânit, devine emblematică pentru simbolistica impasului existenţial (spre deosebire de cunoscutul mit în care, rănit de Ares, acesta moare în ciuda eforturilor Afroditei de a-l salva): „Adonis, hoinar între păduri/ Cu faţa-i arsă de asfinţituri/ Nu-şi ţine calea din priviri/ el vede doar dalbe amintiri.// E-un biet moşneag şi singur,/ Ce-şi duce traiul pe poteci, nesigur/ Caută izvoare, fruntea să-şi răsfeţe/ Dar dintre ape nimeni nu-i dă bineţe” (Bătrân Adonis). Într-un poem intitulat Spre sfârşit, poetul nu se sfieşte să-i spună morţii pe nume: „Amintirile se-ntorc în nisip, pustii/ Trecută-i viaţa lor, ca şi a mea, doar ştii/ Din cele ce au fost, câte-or rămâne/ pe-un drum comun, uitate în suspine?// Din ani trecuţi uitarăm doar durerea/ şi neputinţa de-a mai fi ce-am fost/ când vezi puterile că nu-şi fac vrerea/ şi te întrebi, sihastru, de mai ai vreun rost./…/ Acum senin în preajma morţii/ Cu mintea de copil ce-am fost odat’/ îi mulţumesc din inimă doar sorţii/ pentru iubirile şi drumul ce mi-a dat”.

Un alt doilea nivel al poemelor din recentul volum ţine de creaţie, numeroase lucrări vorbindu-ne despre poezie şi poeţi (Despre taina poeţilor, Despre poeţi, Poetul, Poeţii sunt carnea cuvintelor etc.). Dincolo de definiţiile simbolice (poeţii culeg din cer culori pentru a le încrucişa în cuvinte, în urma lor crescând „coloane de lumină”, cuvintele lor îmblânzind anotimpurile), pentru Dumitru Tâlvescu creaţia presupune detaşarea de lumea reală (care va trece astfel, inevitabil, pe un plan secund).

Se spune deseori că poemul e omul. Versul lui Dumitru Tâlvescu e aşezat, timid, sfătos, o piedică în receptarea liricii sale ţinând de alcătuirea în sine a poemului, în această privinţă poetul fiind, din start, un simbolist, parcă în contra tendinţelor postmoderniste ale vremii. Modernă este, în schimb, simţirea, fineţea detaliilor, nuanţele delicate ale trăirii timpului lăuntric, ceea ce îl face singular şi, desigur, necesar. În acest context trebuie receptate poemele din volumul Alb, când poetul ne vorbeşte despre „vise aurite” şi „făţarnice dorinţe”, despre „suspinul iernii”, „buze prea sărate/ de lacrimi udate”, „seri serafice”, „cer de plânset de ploaie” ori „ecouri amare”. Se desluşesc, pe alocuri, mărunte parabole în economia poemelor, inspirate din lumea micilor vieţuitoare pentru a proiecta acelaşi aer de crepuscul al destinului (o furnică rămasă fără ac şi fără rost bocindu-şi propria moarte, un greier „uitat şi nenuntit” murind în singurătatea deznădejdii sale). Într-o Stare de fapt, notaţia e simplificată, autorul debarasând-se de veşminte inutile, scrisul şi spectacolul ninsorii fuzionând, la un nivel superior, într-o metafizică a devenirii: „Cureaua norilor înghite cerul/ Pustiul e mai adânc în jur/ De sus cad litere ca fulgii/ Zăpada încet învaţă alfabetul.”

Închei cu poemul Alb, cel care a dat şi titlul recentului său volum, relevant pentru această nouă treaptă a creaţiei lui Dumitru Tâlvescu: „Alb uitat între coline/ Pe-un tomnatic loc restrâns/ Între zile nu mai vine/ Dor purtat de zeu spre plâns.// Va ieşi cândva, spre seară/ Obosit şi-nsingurat/ Luminat, în călimară/ Punând vise, neîncetat.// Ca s-adape zi şi noapte/ Suflete uitate-n şoapte/ Peste pagini cu rugină/ Să traseze sensuri noi/ Literelor ce îmbină/ Gânduri noi cu vechi nevoi”.