Noua carte de versuri semnată de Aurelian Sîrbu (Orologiu împietrit, Editura Emia, Deva, 2016) continuă un parcurs liric început în urmă cu patru decenii şi materializat, de-a lungul anilor, în nu mai puţin de treisprezece volume. Remarcat pentru truda migăloasă a şlefuirii versului, poetul îşi probează, acum, o dată în plus, în cele şaizeci şi trei de poeme ale noului volum, vocația esenţializării: „la somnul zorilor/ mă voi iubi pătimaş/ cu moartea uitucă// veghez de mult la mal/ fantasma unei corăbii//”(Naiadă); „nu te mai ştiu/ abia te recompun din fragmente/ şi din albul aşezat pe ferestre” (Pîclă); „e greu/ să mă reinventez/ să mă recompun/ din fragmente// ce cuvinte s-ar da noii mele fiinţe?” (Metamorfoză).

Versul este robust, de impact, prin excelenţă personalizat. Poemul, redus la cîteva  notații, devine o interfaţă, ochean întors între noi şi încărcătura unui întreg destin, condensată în secvenţe minime, riguros delimitate. În fapt, după ce şi-a mistuit viaţa („lumînarea mea creşte/ arzînd”), simţindu-se sufocat de timp, poetul ne grăieşte în cel mai simplu mod cu putință (prin prisma durerii asumate) despre dubla sa condiţie de Odiseu, respectiv, de Crist (cu accent pe cea din urmă în noul său volum). De altfel, cele două motive, alături, poate, de cel al lui Sisif, erau deja prezente în volumele publicate din 2009 încoace, precum Albedo (2009), Interiorul umbrei (2009), Seducţia undei (2010), Limes (2011), Peisaj remanent (2012), Neguţătorul de lut (2013), Arhipelag stingher (2013, Labirint (2014). Din simbolistica mitului cristic, autorul reţine dimensiunea umană a suferinţei, a golgotei: „cad şi mă ridic/ gata să-mi port mai departe/ alcătuirile” (Derivă); „duc singur crucea mortului/ îngemănat cu numele meu împietrit” (Portret incolor); „mă sufocă/ lanţul cuvintelor/ şi mîinile sfîrtecate/ de piroanele repetatelor răstigniri” (Elegia fiului întîmplător); „precum iedera/ mă potrivesc pe crucea/ celui din urmă cristos” (Palimpsest).  La acestea se adaugă alte simboluri relevante pentru acest răstimp al amurgirii: „mă întorc întregit/ în sîmbure” (Senectute), „mă prăbuşesc în propriul nume” (Ceas troienit), „nu păstoresc turmele altora –/ ale mele urcă/ poteci pe sub piscuri” (Campestră). Chiar şi în ceasul din urmă, poetul mai rîvnește la o posibilă evadare (finală) în sus: „stau cu luntrea lîngă mal// pîndesc dezgheţul/ să vîslesc în susul rîului” (Crepusculară).  Timpul este împietrit ori suspendat: „tot mai aproape/ în turn/ orologiul bate înalt –/ un fel de răgaz/ între două iubiri” (Amurg); „ceasornicul de buzunar/ atîrnă ruginit/ la uscat/ pe-o ramură bolnavă/ o trecere suspendată” (Ornic încremenit); „orologiul mi-a rămas fără secundar –/ molima uitării pîndeşte flămîndă” (Poarta zăvorîtă).

Tot mai pregnant, poetul are senzaţia că sfîrşeşte prin a juca un rol singular într-un act regizat de un necunoscut: „nu mă adaug nimănui/ eu sînt actorul singuratic/ într-un spectacol fără autor/ regizat din sală” (Impromptu); „tac hamletian/ şi privesc cupa cu somn” (Lîngă Stix); „sînt unicul meu spectator” (Yorik). În răstimpul încremenit al declinului, ecouri vagi şi disparate ale dragostei mai răzbat prin frînturi de aducere-aminte: „lasă umbra luminii mele/ să ardă încă o dată laolaltă/ în noi” (Impromptu).  Într-un poem intitulat Eşuat inert, în numai douăzeci şi cinci de silabe, poetul concentrează această certitudine a îndepărtării (în timp și spațiu) a iubitei, dar şi a propriei izolări: „te-am rîvnit prin absenţe –/ un semn ticluit// nu mă privi/ în frica mea/ de ou părăsit”, mărturisind învins: „nu-ţi mai simt catedrala/ las rănile drumului gravate/ lîngă fîntîna ochilor tăi” (Remember).

______

Aurelian Sîrbu, Orologiu împietrit, Editura Emia, Deva, 2016