Esenţa lirismului din volumul de de­but al lui Cornelius Drăgan, Muşcătura fluturelui japonez (Editura Junimea, 2016), se regăseşte într-un motto din Neville Goddard pe ca­re autorul îl invocă, lîngă Plotin, în deschiderea cărţii sale: „Ori­ce schimbare în comportamentul sinelui interior va rezulta în schim­bări exterioare corespunzătoare”. Din acest joc al sinelui interior cu preajma sa creşte o poezie care testează limitele tragicului, căutînd mereu formula în (sau ne)-fiinţării, fie că reperul e fiinţa interioară a personajului liric din veşmîntul nopţii („cad tacit/ liniştea unei ierni care/ apasă atît de tare/ pe piept/ respirare/ şi oase/ noaptea e un veşmînt/ timid pentru ceea ce/ sunt”), fie că aceasta se regăseşte în de-acum clasica prezenţă în absenţă din zgomotul dezarticulat al telefoanelor: „mama îmi cere/ telepatic inima/ nu răspund la telefoane/ foarte multe telefoane/ „vîna tîmplei/ se zbate/ trec trecători timpurii/ ai di­mineţii în care ea/ nu va mai fi”. Chiar dacă multe poeme din Muşcătu­ra fluturelui japonez transcriu, în buna tradiţie a liricii optzeciştilor, biografia fracturată a unui „neabsent absent”, în volumul debu­tului lui Cornelius Drăgan se produce o ciudată, frapantă, însă, resurecţie a paradigmei de sensibilitate care definea „poeţii blestemaţi” din alt veac, înlocuind, iată, în deriziune, absintul acelora din ca­feneaua pariziană cu berea „care curge la Phoenix”; „şchiop de inimă”, trezit din adormirea „cu paharu’ gol pe jumate” de „bling bling”-ul telefonului, poetul îşi surpă fiinţa interioară în pustietatea secolu­lui: „am 33 de ani/ cele mai multe femei/ sunt de plastic/ mă silesc să nu adorm/ taică-miu proroceşte/ sfîrşitul unui regim/ plouă mărunt/ cerul pare uneori parşiv/ am condamnări/ definitive pe trup/ operaţii pe coapse/ cicatrici/ dovezi clare/ că încă/ nu m-am pierdut/ în atîta pustietate”. Nu întîmplător floarea acestei poezii e cicoarea, simbol al dragostei neîmpărtăşite, al visului, frînt, pentru că fiinţa îşi năruie în pustia „regimului” şi erosul, închizînd astfel cercul unei existenţe care îşi asumă tragicul ca mod de a-fi-în-lume: căderea sinelui interior se identifică în soarta păpuşii „cu gust de cicoa­re” din poemul tîrfei notabile şi al prinţesei devenite tîrfă (sau poemul dualităţii fiinţei): în cîntecul trist al (pe)trecerii prinţe­sei într-o tîrfă notabilă scrie Cornelius Drăgan poemul căderii în pustie, dar şi al zborului retezat spre înalt: „tu eşti o tîrfă nota­bilă/ dorită de toţi bărbaţii notabili/ de la mîna ta albă pînă la bolta divină/ nu mai e decît un strop/ toţi bărbaţii vin cu funii/ să arunce laţul spre Cer/ să se prindă să se desprindă/ de pămînt/ dar nu fac decît să te lege mai tare/ mică păpuşe cu gust de cicoare/ mi-e milă de tine/ aş vrea să te eliberez/ funia cu care eşti strînsă doare din ce în ce mai tare/ funia e verde s-a lipit de tine/ atît de strîns încît a devenit trup cu tine/ eu nu pot face nimic/ mă uit doar cum/ oameni notabili urcă spre Cer/ prin tine”.

Sinele interior din Muşcătura flu­turelui japonez caută mereu un antidot al căderii în depresie: „discuţiile se surpă/ în după-amiezi cu bere/ noi suntem mulţi/ cerşim asiduu/ antidotul căderii în depresie/ de pe vîrf de hotel/ o pasăre valsează zbor/ în plină vară”. Numai că zborul păsării, simbol ascen­sional consacrat, se leagă, în poezia lui Cornelius Drăgan, de jert­fă şi suferinţă; zborul, scrie poetul, „are neputinţele sale”, soarta fiinţei este menită de „zburătoarea cea rea”, orizontul lumii e funebru, iar aripa e, în fapt, „un ciot ruşinos de aripă”: zborul visat se prăbuşeşte în simbolul christic al mîinilor goale întin­se ca nişte „lumînări arzînde”, iar salvarea vine, iată, în moarte: „timp de rămas bun/ Eli, Eli, Lama Sabactani/ degete devenite aspre/ cenuşă & vînt/ sunt singur, oamenii pleacă/ unul cîte unul/ cea mai grea bătălie -/ inamicul nevăzut/ moartea o cale de/ scăpare uşoară”; pînă şi fluturele e, în poezia lui Cornelius Drăgan, striga, flutu­rele de noapte, semnul rău, asociat gustului amărui al cicoarei, rîsului isteric al unei fiinţe prăbuşite în scîncet („nu mai sunt co­pil/ nu-mi pasă de dragostea/ pe care n-o am/ am prins-o în fluturi singuratici/ coroniţe amărui am făcut/ din cicoare/ scrijelesc scau­nul gol/ sunetul scos/ devine un scâncet/ pe care îl suprim aproape/ instant/ prin rîs isteric”), dar şi deochiului dintr-un april bolnav de plictiseală: „muşcătura fluturelui japonez/ pe rînd mă calcă solda­ţii/ care mai verde/ care mai albastru/ pe rînd mă strivesc/ în surdi­nă/ april bolnav de plictiseală/ simfonia fluturelui japonez/ zborul în spirală/ pupila/ pupilele/ deocheate/ toată/ toate”.

Debutul în poezie al lui Cornelius Drăgan este cu totul remarcabil, fără ezitări stilistice, structurând teme şi motive lirice care se adună în orizontul tragicului; ca în această profeţie: „mă voi irosi/ alături de tine/ timpul meu se va nu­mi timp mort/ toată această zbatere va fi în zadar/ mă voi irosi/ iar tu vei deveni spinul durerii/ vara din ochiul meu se va duce subit/ lumina va fi înlocuită cu noapte/ voi fi uscat/ şi mă voi zbate/ căci nu ştiu unde am greşit/ şi voi regreta că te-am întîlnit”. După Ion Iancu Lefter şi Ion Enache, Cornelius Drăgan pune Vasluiul pe harta poeziei noastre de azi.