Juan de Yepes Álvarez, care în mănăstire şi-a luat numele de Sfîntul Ioan al Crucii, s-a născut la Fontiveros, în provincia Avila din Spania, în anul 1542, într-o familie săracă. Din ce ne povesteşte el mai tîrziu aflăm că la vîrsta de cinci ani a căzut într-o fîntînă şi numai datorită Preacuratei Fecioare Maria a rămas în viaţă şi a fost scos viu de acolo.
Teolog, poet, mistic, preot şi întemeietor al Ordinului Carmeliţilor Desculţi, Sfîntul Ioan al Crucii, proclamat sfînt în 1726 de Benedict al XIII-lea şi învăţător al Bisericii de Pius al XI-lea în 1926, reprezintă una din figurile de referinţă ale culturii occidentale, considerat un maestru al misticii creştine (Sfînta Tereza de Avila îl numea „părintele sufletului meu”) şi unul dintre cei mai mari poeţi în limba spaniolă. Gîndirea sa a influenţat foarte mulţi filozofi şi teologi cum ar fi T.S. Eliot, Thomas Merton, Edith Stein, Jacques Maritain, Hans Urs von Balthasar, Ioan Paul al II-lea şi mulţi alţii.
Sfîntul Ioan al Crucii, în urcuşul lui spre desăvîrşirea spiritului deschide „două drumuri” noi pentru folosul credincioşilor, şi îndeosebi pentru cei ce vor să experimenteze concret starea de contemplare şi a iubirii lui Dumnezeu. Primul „drum” este însăşi reforma totală a Ordinului Carmelit, care începe în localitatea Duruelo, în 1958, prin restaurarea unei vechi construcţii ce devine mănăstire. Construcţia, descoperită de Tereza de Avila la 30 iunie 1568, devine un centru important al călăuzirii novicilor spre vechea şi adevărata credinţă. Reforma Sfîntului Ioan al Crucii a fost deosebit de importantă în istoria Bisericii. Într-o perioadă în care viaţa religioasă căzuse în discreditare şi sfinţenia, nu numai a laicilor, dar şi a călugărilor, era considerată o excepţie, el, prin viaţa şi cuvîntul său, a redeschis pentru mulţi o cale de sfinţenie în Biserică, începînd întîi cu călugării. Reforma, pusă în act de comun acord de aceşti doi sfinţi (Sfîntul Ioan al Crucii şi Tereza de Avila), a fost tema multor neînţelegeri înăuntru şi în afara Ordinului Carmelit, care au dus la hotărîrea autorităţilor de a-i separa pe cei doi. Ioan a fost dus la Toledo şi condamnat pentru neascultare, rebeliune şi încăpăţînare şi aruncat în închisoarea mănăstirii, unde a fost ţinut timp de nouă luni, pînă în august 1578. Aici a îndurat multe chinuri (foame, sete, frig, boală, lovituri). Al doilea „drum” începe atunci cînd în acea situaţie dificilă, insuportabilă pentru orice altă fiinţă umană, Sfîntul Ioan a compus cele mai emoţionante poezii de iubire, cu patos pentru Dumnezeu, continuu izvor de inspiraţie, care nu l-a părăsit niciodată în timpul închiderii sale şi pe care l-a simţit mereu alături în momentele cele mai dificile. Ambele căi deschise de Sfîntul Ioan al Crucii sînt reformatoare; şi Ordinul Carmeliţilor Desculţi, dar şi faptul că el aşterne toate aceste trăiri experimentate în temniţă, în poezie. Mulţi dintre Sfinţii Părinţi ai bisericii, pe parcursul vieţii lor au lăsat pilde şi cuvinte deosebit de importante în cărţi de învăţătură creştină, ca fiind învăţături folositoare, ele numindu-se cărţi spre învăţătură şi folos. Sfîntul Ioan al Crucii trece la un alt nivel şi trimite învăţătura mai departe prin harul divin care i s-a dăruit în poezie. „Dumnezeu umileşte mult sufletul pentru a-l înălţa după aceea mult”, obişnuia să spună sfîntul. Şi pentru ca acest lucru să se împlinească este necesar ca omul să dea totul din sine cu spirit de iubire, iar Sfîntul Ioan al Crucii a dăruit din sinele său versuri de o inegalabilă frumuseţe. Creaţia sa poetică, se caracterizează prin fervoare contemplativă, preferinţa pentru antiteză şi metaforă, simbol şi alegorie, muzicalitatea suavă a versului, rafinament stilistic şi nu în ultimul rînd printr-o înţelegere novatoare plină de lirism. Proza sa este alcătuită din comentarii la propriile sale poeme şi o culegere de sentinţe.
Cele mai cunoscute sînt poemele numite „majore”: Noche oscura del alma (Noaptea întunecată a sufletului), Cántico espiritual (Cîntare spirituală) şi Llama de amor viva (Văpaia vie a iubirii), scrise în metrică renascentistă. Strofa folosită în multe din poeme este numită „liră” – o strofă de cinci versuri, în care primul, al treilea şi al patrulea sînt de şapte silabe, iar al doilea şi al cincilea sînt de unsprezece silabe; primul vers rimează cu al treilea, iar al doilea cu ultimele două. Acest tip de strofă este utilizat în poemele Cîntare spirituală şi Noaptea întunecată a sufletului. Văpaia vie a iubirii foloseşte o strofă de şase versuri. Poemul Cîntarea Spirituală a fost comparat cu Cîntarea Cîntărilor, mai ales că strofa a patra este văzută de sfînt ca o logodnă mistică. „Ci fereşte-ţi-i, Iubite,/ căci vin în zbor!/ Te-ntoarce, porumbea,/ că din crînguri înverzite/ urma prin văzduh ţi-o ia/ rănitul cerb, şi cu nesaţ o bea!”[1]. Juan Luis Alborg (1914-2010, critic literar şi istoric al literaturii spaniole), scrie în Historia de la literatura española, I. Edad Media y Renacimiento, segunda edición ampliada, Madrid, Gredos, 1992, p. 912 că: „Sfîntul Ioan posedă o profundă cunoaştere a misticii istorice şi teoretice; în abordarea celor „trei căi”: purgativă, iluminativă, unitivă, el urmează ideile celei mai străvechi tradiţii creştine, şi în special pe Sfîntul Bernard; de la acesta împrumută şi utilizarea Cîntării Cîntărilor pentru a simboliza viaţa mistică, dar, mai cu seamă, particularitatea de a vedea în Mireasă nu Biserica sau pe Maica lui Dumnezeu – conform normei tradiţionale a interpreţilor – ci şi sufletul omenesc”. Sfîntul Ioan al Crucii este cu adevărat un reformator, mai ales în ceea ce priveşte scrierile sale. Dacă învăţătura orală a sfîntului, adresată călugărilor, călugăriţelor, clerului diecezan şi simplilor credincioşi a început o dată cu consacrarea sa preoţească şi nu s-a mai întrerupt niciodată pînă la moarte, învăţătura sa scrisă, în schimb, îşi are originea în anii de maturitate spirituală. Scrierile sale sunt rodul experienţei personale, regîndite în lumina teologică şi a Sfintei Scripturi pe care o cunoştea aproape din memorie.
Nichifor Crainic (pseudonimul lui Ion Dobre, 1889-1972, teolog, scriitor, poet, ziarist, editor, filosof, politician), în celebrul său Curs de teologie mistică, scrie despre Sfîntul Ioan al Crucii: „Adevăratul său profil spiritual ar putea fi reconstituit numai pe baza operei, cu precădere, a poemelor mistice, admirabilă reflecţie artistică a unei viziuni trăite. Tema fundamentală a întregii sale opere o constituie iubirea lui Dumnezeu. De fapt despre Ioan al Crucii se poate spune că a fost, este şi va rămâne omul şi poetul unei singure mari iubiri aceea a Creatorului lumii, al universului, în toată măreţia lui. Mistic elevat, Ioan aprecia drept cea mai înaltă virtute iubirea lui Dumnezeu, la care se ajunge prin contemplare, iar întreaga lui viaţă atît de zbuciumată e străbătută de o experienţă lăuntrică, ce atinge apogeul unirii mistice”. Raportîndu-l pe Ioan al Crucii („Le Docteur de la Nuit”) la Toma de Aquino („Le Docteur de la Lumière”), Jacques Maritain scria: „Mais à coté de ce savoir communicable, qui a lieu par les idées, il y a un autre savoir, qui porte sur le concret comme tel et qui a lieu par voie expérimentale: un savoir incommunicable… […] Nous tenons saint Jean de la Croix pour le grand Docteur de ce suprême savoir incommunicable, comme saint Thomas d’Aquin pour le grand Docteur du suprême savoir communicable” (Distinguer pour unir ou Les Degrés du savoir, Paris, Desclée de Brouwer, 1932, p. 616). Două voci dar una mai presus decît cealaltă, distinsă prin înţelegerea cea mai presus de fire, a comunicării de pe calea neştiută, ca şi în poemul Noaptea întunecată a sufletului: „În noaptea dulce-lină,/ umblînd furiş, de nimenea văzută,/ o singură lumină/ pe calea neştiută/ îmi licărea, din inimă născută” – o taină ce nu se poate comunica prin cuvinte.
Referitor la reforma sa, în 1580, carmeliţii desculţi au obţinut recunoaşterea pontificală de provincie autonomă şi Ioan a putut să-şi exercite în mod liber influenţa reformatoare asupra tuturor celor care alegeau noua formă de viaţă. În această perioadă a primit diferite însărcinări, chiar şi aceea de ajutor al generalului ordinului. În 1591, fiindcă s-a opus introducerii în reformă a unor norme extremiste, a căzut în dizgraţie în faţa superiorilor aceluiaşi ordin pe care îl reformase. A fost o perioadă foarte dureroasă, pe care sfîntul o va suporta fără să se lamenteze pînă la moartea care a survenit la 14 decembrie 1591. Avea doar 49 de ani.
Aşa cum şi Sfînta Tereza de Avila, pentru statura lui mică îi spunea în glumă „jumătate de om”, dar în acelaşi timp îl numea „micul Seneca”; tot ea mărturiseşte că nu era posibil să înceapă a vorbi cu dînsul despre Dumnezeu fără a-l vedea imediat răpit în extaz. Sf. Ioan al Crucii rămîne unul dintre cei mai desăvîrşiţi poeţi lirici spanioli şi, fără îndoială, în opinia mea, cel mai mare poet mistic al Occidentului creştin.
Note:
Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu fragmente din comentariile teologice în proză, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Anca Crivăţ, versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2003
Sfântul Ioan al Crucii în Vieţile Sfinţilor, B. Sese, P. Aymard, P. Riche ,M. Feuillet, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992
Vieţile Sfinţilor, I, Arhiepiscopia Romano-Catolică Bucureşti, Editura Bucureşti, 1992
Sfinţenia – împlinirea umanului (Curs de teologie mistică, 1935-1936), Teodosie Paraschiv: Nichifor Crainic, Editura Trinitas, Iaşi, 1993
Îndumnezeire şi etică a iubirii în opera părintelui Dumitru Stăniloae, traducere diacon Ioan I. Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2003
Cursurile demistică, I – Teologie mistică, II – Mistică germană, (Purificările mistice în opera Sfîntului Ioan al Crucii), Studiu introductiv si ediţie: diacon Ioan I. Ica jr, Editura Deisis, Sibiu, 2010
[1] Citatele din poezia Sfîntului Ioan al Crucii, în versiunea română: din ediţia de Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu, citată la bibliografie.