SONET PENTRU FORMĂ

Există legături subtile, poruncitoare,

Între conturul şi parfumul florilor :

Astfel, briliantul  se vede arareori,

Pînă ce, de sub margini, nu învie în diamante clare.

 

Astfel chipul fanteziilor schimbătoare,

Alergînd ca norii sus pe ceruri,

Împietrind, trăiesc apoi în veacuri,

În fraze şlefuite, pline de-ncîntare.

 

Vreau şi eu ca visele mele toate,
Ajunse la cuvînt şi lumină în secret,

Să-şi afle trăsăturile dorite.

 

Fie ca prietenul meu, despicînd tomul acelui poet,

Să se desfete cu armonia unui sonet

Şi cu literele frumuseţii liniştite.

 

CLIPELE

Există clipe de meditaţie apăsătoare,

Cînd sufletul plînge, epuizat;

În tainele cărţilor, în zgomote acuzatoare,

De noutăţi se simte apărat.

 

Se pare că am băut pînă la fund

Întreaga cupă a fericirii,  de amar şi nebunie,

Dar, precum Egeria, s-a ivit şi Nume în fanie,

Cu nimfa limpede în ape mă scufund.

 

Creaţie a visului meu, în aceste clipe

Ea este mai vie, decît cărţile şi  oamenii cu aripe,

Iar cuvintele  sale răzbat de dinafară, prin mulţime.

 

Ea îmi şopteşte : „Să cîrteşti e ruşinos.

Fie ca viaţa, cu al ei trai întunecos,

Să fie alta în veşnica înălţime.

 

HAINELE PRIMĂVERII
An după an, şiruri de milenii, –

Nu ! Ani – nenumărate milioane,

Maiul, înviind luncile acestea cu ciulinii,

Le strînge în ierburi sub nouă culoare.

 

Iscoditorii văd de pe altă planetă

Că globul pămîntesc e îmbrăcat în verde lucire –

Probabil acolo poetul cîntă imnuri subtile:

„Cît de minunată e viaţa în culoare de smarald, discretă !”

 

Doar privirea noastră obişnuită, posomorîtă şi tîmpă,

Ocoleşte nepăsătoare verdele din cupă

Şi prospeţimea ogoarelor  din ţarini renăscute;

 

Hainele primăverii, ne-am obişnuit cu ele-n lume,

Şi smaraldul ierburilor noi  e plin de spume,

În numele fantasmei, cu sîngele fierbinte !

 

LA HALTĂ

Bubuind, a trecut expresul. La ferestrele luminate

Au mijit fulare, pleduri, pijamale,

Acolo – lucire acută de pince-nez, dincolo – bucle negre aranjate,

Dincolo – un chip de femeie, delicat, surîde agale !

 

Doar fumul rămas după tren  a purtat în zăpezi

Lumini şi chipuri ; jur-împrejur – întuneric ;

Lucind în ceaţa îngheţată, e departe, nu-l mai vezi;

Iar aici – goliciune, frig, noapte – feeric.

 

Doar o singură umbră umple halta

Sub felinar ; probabil are fixată privirea

În întuneric, doar tristeţea învie ţinuta !

 

Să trăiască ? Pentru ce ? – Să-ntîmpine, la marfă, înşiruirea,
Să citească un roman, unde Agnessa vieţuieşte ,

S-aştepte iar expresul cu

 

LUI MAXIM GORKI, ÎN IULIE 1917
În *** au dărîmat statuia lui Puşkin;
În *** actorii au refuzat să joace”Azilul de noapte”       (Anunţ în ziar, 1917)
Nu-i prima dată cînd vedem destul:

În mulţime, strigăte nebune apar în dangăt,

Iat-o cum, ridicînd nebunatic strigăt,

Abate mîna pe statuia idolului – poetul.

 

Dar, neschimbat, de noile furtuni nu e pătruns,

Chipul său liniştit, minunat, cu semeţie,

La urletul copiilor nu dă răspuns,

Rămîne gînditor şi divin în măreţie.
Şi-aceeaşi larmă loveşte creaţiile tale,

Din mulţimea ce a uitat aplauzele abisale

Cu care a legănat „Azilul de noapte”.

La fel şi chipurile dramei îndrăgite,

Nemuritoare , măreţe, drepte,

Stau peste noi, sus de tot, înţelepte.

 

FUGARII
Un geamăt fatidic trece prin Roma: „Cannae!”

Acolo a căzut Consulul şi a trupelor frumoasă floare

S-a vestejit; în mîna duşmanului – întregul sud se-ndoaie;

Să meargă asupra Oraşului – nu-i nici o limitare.

 

La corăbii, sub apăsarea amarelor necazuri,

În disperare, necrezînd în succes, cel înjurat,

Poporul glăsuieşte: să căutăm ce-a fost anunţat,

Ţinutul dincolo de mare – sîntem gata soartei cu răspunsuri.
Dar Publius Scipion şi Appius Claudiu – văr,

Răsar în faţă, vorbesc despre supremul adevăr,

Despre slava celor  căzuţi pentru patrie.

 

Tulburaţi, fugarii ascultă reproşurile

Şi coboară de pe punţi – ora la care încep atacurile

De-l înfrîng pe Hannibal cu furie.

 

AMINTEŞTE-ŢI CĂ VEI MURI
Improvizaţie la cafeneaua „A zecea muză.”
14 mai 1918
Căutînd distracţii, poate că  Satana

Apare uneori la noi în capitală,

Îmbrăcat rafinat, floare la butonieră,

Un rubin la cravată şi freza parfumată.

Strada forfoteşte dinainte-i, beată;

Tramvaie se succed în şir cu disciplină…

Pe şiruri citeşte el ca într-o pagină

De carte deschisă că-ntreaga viaţă e abjectă.

 

Dar se-ntîlneşte el, în gloata zgomotos îndesată,

Cu o fată naivă, frumoasă-minunată.

În ai cărei ochi sclipeşte clar iubirea…

 

Mînia izbucneşte la diavol în priviri,

Şi, dispărînd din capitală, pe aiurea,

Şopteşte-un singur lucru: memento mori!

 

Versiunea în limba română: Alexandru Şerban