CÂINII

 

Mă urmăresc amarnic câini galactici

Prea doritori să-mi sfâșie veșmântul.

Mă latră la răspântii ca lunateci,

Îmbăloșaţi să-mi mestece cuvântul.

 

Mă tot așteaptă în răspântii la răscruce

Când caut drumul, în urcușul drept,

În noaptea când încearcă să se culce

Angoasa zvârcolirilor din piept.

 

În frământări nocturne fără vise

Mai rup din carnea sufletului meu

Și mă scufundă-n temeri necuprinse

Și mă înalţă-n pacea unui zeu.

 

În nopţile prea lungi cu lună nouă

Îmi urlă sub fereastră în pridvor,

Când lacrima din ceruri stă să plouă

Iar rănile mai sângeră și dor.

 

Îmi scheaună întruna la ureche

Și se reped să muște din zăplaz

Atunci când umbra celor fără de pereche

Mă bântuie călcând peste pervaz.

 

Ca niște câini galactici, gândurile mele

Mă-ngenunchează la sfârșit de veac,

Stăpâni pe cerul smălţuit cu stele,

Tulburători de liniști fără leac.

 

PRIMĂVARĂ

 

Ce-a mai rămas din zborul de cocori

Ce despicase cu-ndrăzneală cerul

Purtând cu ei speranţa până-n zori

Când peste suflet îngheţase gerul?

 

Ce-a mai rămas din jocul de copil

Nevinovat și alergând prin iarbă,

Din florile deschise în luna lui april

Și risipite cu cruzime de furtuna oarbă?

 

Ce-a mai rămas din cântul de fecioară

Călătorind melodios, vibrat în univers,

Ce-a mai rămas din șoaptele de seară

Ce le-ncrustasem pentru tine într-un vers?

 

Ce-a mai rămas din flacăra iubirii

Când focul s-a topit sub strat de zgură,

Ce-a mai rămas din nouri când zefirii

Înseninară bolta, ce-a mai rămas din ură?

 

Ce-a mai rămas din ploaia cea de lacrimi

Când cerul’nalt se despicase cu cruzime

Ce-a mai rămas din secolul de patimi

Și din amarul bucuriilor infime?

 

Ce-a mai rămas din ce a mai rămas

Când dorul de plecare vine iară,

Iar noi prezenţi pentru un scurt popas

Ne risipim în aerul de primăvară?

 

                                               Iași, după miezul nopţii

Din volumul în curs de apariţie Via Dolorosa