Sens interzis
Existenţa este drum aiurea,
cu severe legi de circulaţie
şi mirări ce ard la orice staţie:
de copaci nu-ntrezărim pădurea.
Deşi-i amiază, e-ntuneric dens
şi-orbecăim cu soarele-n spinare,
rătăcitori în marea căutare
a ceea ce nici nu există: SENS.
Ultimul discurs al lui Arthur Rimbaud
Schilod de un picior, şui şi proclet,
abia de-mi amintesc c-am fost poet:
Pistolul lui Verlaine de l-aş avea,
în cerul gurii mi l-aş descărca.
Olé!
Sculaţi din ciumăfaie şi bureţi –
gata de-acum cu demenţa, băieţi!
Spălaţi-vă bine pe rît
de puroaie, zoi şi urît
şi, spărgînd de podea damigeana
lepădaţi-vă-n cor de Satana!
Sus frunţile, sus, în azur,
în aerul tare şi pur!
Hai, prindeţi ultimul tren
pentru Line Saison en Eden!
Puah!
Unde-mi e paleta cu vocale
să mă pictez pe-argila unei oale?
Scris pe corăbii bete şi simbol
şi sufletul mi-arunc, de viu, în gol.