În metru safic

Nu aduce anul ce aduce sarea,

nu aduce ziua ce aduce frunza,

nu aduce luna ce aduce marea

viului zbucium.

 

Nu aduce crinul ce aduce cartea,

nu aduce cerbul ce aduce verbul,

nu aduce viaţa ce aduce moartea

în lumile vii.

 

Nu aduce clipa ce-aduce aripa…

Totul e diferit şi aproape la fel

în viaţă, în moarte, în cer şi în mitul

celor veşnic vii.

 

Cînt, legăn, plîng, descînt marea, nuferii albi.

Iarba şi vîntul sînt precum iubirile

imposibile. Cînt inima, gîndul viu

al morţii mele.

 

Ca şi Sapho, parc-aş fi murit atunci cînd

descîntam şi legănam imposibilul

văzut ca o casă străină, cu uşile

deschise-n noapte.

 

Cînt mieii, în tăcere zburdînd în iesle,

printre maci, pe pajişte. Tăcerea serii,

în temple, în mine, şi liniştea vie

în lucruri, amurg,

 

în miresme şi morminte, le cînt. De cînd –

nu ştie decît umbra. Şi lumina ta,

 

iubite, brusc, iscată ca o tornadă

din mare, frunze,

 

viaţă, moarte, cer şi din iubirile mari.

Imposibilul e gură-cască la tot

ce se-ntîmplă, cînd eu cînt şi văd cum totul

arde încet, viu,

 

mocnit, pe ruguri făcute în nebunii,

divinii struguri. Lumina şi liniştea

trează le cînt, în timp ce ele se-adună

de pretutindeni

 

şi cresc iute, în rînduri – lunatice oşti

prăbuşite, ca în prăpastie, ‘n mine

şi în uriaşa amiază, căzută

veşnic pe gînduri.

 

Vioara roşie

– De-atîtea ori am spus

că nu sînt preot,

iar sacrul legămînt

moartea l-a dus în vînt,

 

în munţi, pe ape, unde

chipul soţiei mele

e desenat de îngeri

şi umbrit de stele.

 

Vîntul mi-a dus şi

fiul în cele patru zări,

spre care-ncet se scurg

tigri, şopîrle, dulci cărări.

 

Sînt cel care-a făcut…

De ce să mă ascund?

De cînd mă ştiu,

eu meşter de viori sînt.

 

Dintr-un sălbatic vişin

am făcut Vioara Roşie, plîngînd

iubirea mea cea veşnică şi

rodul pîntecului sfînt.

 

Cînd lacrimi n-am avut,

cu sîngele iubitei mele eu

am vopsit vioara şi în

trupul ei de lemn un zeu

a înviat şi-a început

să plîngă pînă tu

de nu se ştie unde

te-ai iscat şi nu

 

se ştie ce-ai făcut…

De-atunci, zeul din ea

cîntă, şi cîntă, de cîntă

totul între lut şi stea.

 

Eu te-am iubit, femeie.

Din prima clipă te-am iubit.

Ştiu că Vioara e la mijloc

şi-arcuşul ei uitat în mit,

 

 

căci la Florenţa acel arcuş

este şi azi de negăsit…

Că sînt eu preot – ţi-o fi

spus vreun înger plictisit,

 

căzut din pomul somnului…

Şi nu e de făcut nimic

decît să te iubesc. Să ne

lăsăm în voia Domnului.

 

– Să ne lăsăm în voia Domnului?

Tu, poate, iubeşti zeul care

prin mine scrie poeme

pentru tine. În fiecare

 

vers tu respirarea lui o simţi

şi aburul femeii dispărute

îl mai cauţi. – Pe tine te iubesc,

deşi vorbeşti vrute, nevrute,

 

cîte în lună, arbori, aştri…

De cînd e lumea n-am văzut

aşa ceva! Pe tine te iubesc, femeie,

şi te voi iubi pînă noi doi în lut

 

ne vom întoarce. Din acel lut

eu s-ar putea să-nvăţ ulcele

să fac iute, şi-n ele inima să legăn

şi zeul tău, şi gîndurile mele…

 

Şi zeul tău, şi cerurile mele…

 

Vraja tuturor vrăjilor

Ce-nseamnă să citeşti Cartea cărţilor

toate – viaţa – şi cartea firii altfel:

încet, tot mai încet şi să tot arzi, măcar

din cînd în cînd, să arzi frumos şi aşezat,

domol să arzi, să arzi ca-n Nietzsche…

Atenţie, nu e uşor, ca focul de lemn verde

să tot arzi! E-un foc, în care nici un inel şi

nici un abur, nimic nu e pierdut, nici nu se pierde.

 

Ce-nseamnă să înveţi să cînte

lemnul aşa cum trebuie, aşa cum

iarba numai, şi cerul, şi mierlele cîntă:

fără măsură… Lipsită de măsură,

neruşinat de liberă şi dezarmant de vie,

inima mea, nebuna, n-a învăţat un singur

lucru, şi anume: să tacă acum şi pururea,

şi-n vecii vecilor, din gură.

 

Şi cîntă şi tot cîntă, de iureşul

farmecului prinsă şi de o vîltoare

de nedescris, de nemaipovestit.

E tot ce am făcut, iubite, da, e tot ce

ţi-am făcut. Ah, da, cred că la mijloc

mai e ceva… E vraja tuturor vrăjilor,

de Sfîntul Augustin citită în inima fiinţei:

iubeşte şi vei fi iubit, iubeşte şi vei fi iubit…

 

Mai e ceva… Da, încă ceva, încă ceva…

E lucrul cel mai greu din lume… La fel

de greu e să faci munţii, omul, marea!

 

Orfeu

– În cele două femei din viaţa mea

pe tine te-am căutat, femeie…

– Două? – Taci, femeie! Te-am aşteptat

şi te-am iubit de cînd, o, cerule,

de cînd… Numele tău l-am auzit!…

De obicei, de cînd mă ştiu, oamenii

toţi… nu se numesc aşa.

 

Numele tău e straniu şi oriîncotro

mă îndreptam, el nu se ştie cum

mă ajungea din urmă, mă răscolea,

mă tulbura şi eu fugeam, şi aş fugi şi-acum,

dar el, numele tău, ştiu, va veni de pretutindeni:

din brazi, amieze mari, delfini şi dealuri,

din mările închise între maluri

 

şi zboruri de-albatroşi lunatici,

din coama munţilor, grei ca misterul,

şi de oriunde mă mai poartă cerul

pe drumurile-i vii, prea luminate,

ce nouă ni se-ascund la început… Şi-apoi,

cînd vine timpul, vai, de peste tot,

ca dintr-o ceaţă uriaşă, ni se arată

 

dintr-odată, aşa cum tu mie te-ai arătat

acum. Unde ai fost de veacuri, ce ai fost,

cu cine te-ai văzut, în ce mireasmă

ai dormit? Braţele cui te-au legănat

în paltini şi în roua uitată-n trandafiri,

rouă adusă de năstruşnici îngeri –

aburi iscaţi din veşnica agheasmă?…

 

Euridice

 

De cele mai multe ori

dimineţile mă trezesc

în pietre şi de îndată

zbor prin lăstunii

care sufletu-şi trag

în prunii tineri

sau în vîrful celui

mai apropiat catarg.

 

De cele mai multe ori

serile în pragul casei

întîrzii, în mine cobor

după urma lăsată de melci

sau condori. Să fie azi

vineri? Strînse una în alta,

ca oile-n turmă, umbrele

au început sublimul sobor.

 

Cînd vei ajunge la mine

şi mă vei căuta, să fii liniştit,

în urmă să te uiţi orice

s-ar întîmpla. Te rog şi îţi cer

să nu întorci capul la umbre.

Printre ele, uneori, mă amestec,

 

să nu mă recunoască nici unul dintre

îngerii şi demonii scăpaţi din cer.

 

Pînă şi florile

 

Pînă şi îngerii – demoni căzuţi

pe gînduri – fac ce fac şi, din cînd

în cînd măcar, calcă în străchini.

 

Pînă şi florile, pe timp de furtună,

luptă cu morile de vînt!!

 

Pînă şi florile… Pînă şi zeii

îi ocolesc pe cei fericiţi

şi în ultimii oameni coboară,

alegîndu-i pe cei locuiţi de

îngeri negri, de iubire ori boală.

 

Pînă şi zeii, da, pînă şi zeii

stau în aceia care, după ce nu mai e

de făcut nimic, printre ultimii zboară.

Pînă şi soarele, de dimineaţă, cade

pe gînduri şi ezită s-apară.

 

Pînă şi arborii se golesc de-aşteptare

şi-abia apoi, punctual, vin ninsorile…

Pînă şi tu întîrzii să apari din cetini.

Pînă şi toamna se strînge-n ea însăşi:

să răsară din mine, să nu răsară?

Pînă şi culorile, pînă şi culorile raiului

de aici în mine se sting, se aprind… Şi-atunci…

De ce nu m-ai căutat? De ce nu mi-ai vorbit? De ce

l-a uşa mea n-ai bătut?! Bate şi ţi se va deschide,

scrie în Carte. Tu n-ai bătut… Tu n-ai venit…

 

Tornada de graţie

 

Am aşteptat tornada, tornada de graţie

am aşteptat! Ea aduce, aici, totul şi amestecă

lucrurile, apoi pe toate, la timp, le limpezeşte…

M-ai aşteptat? Asta e totul!! Să aştepţi,

să fii tu însuţi, să fii, să aştepţi, cînd lumina

dă buzna din anii pierduţi, din anii drepţi!

 

Asta e totul, totul, crede-mă! Acum iubesc,

înţeleg. Te iubesc cu ochii dintr-un salcîm;

da, te iubesc. Şi ca un demon, ca un heruvim

cu ochii de catifea (ochii Tatălui meu),

ca un heruvim – uriaş cît un continent –

mă simt. Da, da, da, ca un heruvim,

 

din care toate fluviile temeinic s-au scurs,

oho, cum s-au scurs! Şi la tine, ca o tornadă,

cerule, cît ai închide pleoapa, s-au dus…

Mă simt ca un delfin încă viu, aruncat

de ape pe ţărm, ba nu, într-un tărîm de vis.

Nu rîde!… Şi-aici am găsit… peste tot, sus

 

şi jos…, în ochi, între coaste, totul, după ce

moarteaviaţa m-a împuns cu botul…

Sînt locuit de necunoscutul cel mai deplin,

care mă goleşte de mine văzînd cu ochii…

Nu-mi rămîne decît… să te iubesc… Vocile

ni se-amestecă… Nu înţeleg… Iubesc în dropii,

 

în flori, în miresme, în lut… În zori de zi iubim…

Şi era… aşa pustiu aici, pe vremuri! Dar pustiul

de mult – vezi?, simţi? – ca un mormînt s-a închis.

Necunoscutul se va umple ca o amforă,

se va îmbogăţi peste noapte – vei vedea – ca pinii

şi florile… Vei vedea, da, totul… şi-o va lua din loc…

Noi vom fi ca delfinii vii încă, aruncaţi

de ape nebune pe ţărm. Noi vom fi

ca delfinii din marea halucinant de vie,

scursă, cît ai rupe un ram de măslin, în Calea Lactee.

Noi vom fi ca delfinii lui Apolo… Ca delfinii… Şi…

Şi… ca zariştea străvezie…

 

…vom fi… Şi tornada?! Şi cu tornada

cum rămîne?! O, cerule, cerule, catastrofa

vieţii mele, tu nu eşti nici un fel de… fee…

Eşti o pacoste…, da-da, o pacoste, şi faptul că eşti

o năpastă… scumpă nu schimbă datele problemei.

Dar nu asta voiam să zic… Taci din gură, femeie!!

 

…Şi tornada? Şi cu tornada-minune, cu

tornada noastră, iubite, cum rămîne, totuşi?!

Pe drumurile care duc la ea, ieri seara

– orice ar fi, îţi spun – destul de tîrziu,

au înflorit planete întregi de lotuşi!

Of, Doamne, cu tine, oricît de viu

 

aş fi – şi, slavă Domnului, sînt! – mi-e teamă

că n-aş rezista! Oricît de vii, şi îngerii, şi

demonii bezmetici ar ceda, ar învia din nou şi…

Nu mai ştiu ce să zic… Şi ei ar fi cu nervii la pămînt.

Cu tine, iubito, şi morţii, şi viii, şi zeii, şi faraonii,

şi titanii, şi titanidele s-ar ridica din mormînt.

 

Dimineaţă de dimineaţă

 

Tu eşti ceva…, ceva imposibil

de definit, care pune întrebări

imposibile. Tu eşti patina unei

suflări, eşti aburul unei feţe de

nevăzut, făcute din cele patru zări.

 

Tu eşti ca marea, care dimineaţa

devreme, cîteodată, e purtată

pe aripi smintite de albatroşi

şi titani. Tu eşti ca cei doi fraţi,

de cînd lumea, printre coloşi

 

risipiţi, aducîndu-i, cînd

vine timpul, faţă în faţă,

aşa cum tu aduci sufletul meu

şi sufletul tău geamăn alături,

dimineaţă de dimineaţă.

 

Tu… eşti sufletul meu,

sufletul meu geamăn eşti,

şi pasărea care taie în zbor

razant livada şi începutul

celei mai frumoase poveşti.

Semeni puţin cu Peciorin

şi, sigur, ai ceva din Ivan

şi, totodată, nu te mira!, din Alioşa.

Dar şi prinţul Mîşkin ţi-e rudă

de sînge spiritual, eucharistic…

Exact ca rozele din acest an.

 

Exact ca rozele dintr-un poem

al lui Rainer cel atroce iubit,

eşti plin de contradicţii, renunţare,

plăcere, în somnul nimănui,

sub pleoapa unui zeu fugit

 

de pe muntele lui, de-acasă,

ca să nu mai fie nicăieri găsit.

Oare ce voi face cu mixtura

asta savantă şi vie de eroi?

S-aştept, s-ascult cu ochiul la mit.

Din romanul în versuri Geniul inimii, în lucru