Să strig îmi vine, mamă, dar nu pot… pentru că aici în Ceruri, strigătul nu zăboveşte în văzduh, ci se transformă în cîntec suav de Îngeri şi nu ajunge pe Pămînt. Aş vrea să strig cînd văd ce se întîmplă, măcar că nu mi-a mai rămas nimic în rest să apăr!

Cînd mîna Lui Dumnezeu mi te-a încredinţat, mie, o femeie ca toate celelalte, am jurat că am să-ţi port grija pînă ce Pămîntul se va fi sfîrşit. Că şoapta pîntecului meu să te apere va sta în faţa oricărui braţ ce se va ridica deasupra frunţii tale. Că durerea mea va fi atotcuprinzătoare şi-o va putea culege şi pe cea care din tine se va naşte, fir cu fir, pînă ce sufletul tulburat n-are să-ţi fie, aşa, la fel ca-n primii ani din scurta-ţi viaţă. Dar destinul ce-ai avut m-a contrazis.

Am vrut şi am sperat că tot chinul tău, născut doar din candoare, va sparge crusta searbădă a lumii ce a fost şi cea care va fi să fie, şi va lăsa dreaptă cutremurare de suflet în cei ce-n urma ta vor fi venit. Dar privesc în jos, spre lume, şi nimic din toate astea nu s-au împlinit.

N-am ochi să văd, nici vreun alt simţ de care să m-agăţ, dar inima mi-e frîntă în bucăţi că nu ai nici măcar un colţ de lume pe care să pui capul în odihnă, chiar şi acum, cînd nu mai eşti demult!

Le-ai dat lor tot! Tu viaţă n-ai avut decît să dai, să dai tot ce-ai primit, tot ce-ai trăit, să nu păstrezi nimic doar pentru tine, ci să le suferi toate cît pentru tot neamul din care-ai venit!

Ei habar n-au! Habar nu au că dacă doar o clipă la tine te-ai fi gîndit, n-ai mai fi fost vreodată plămînul limpede din care glasul unui neam a izbucnit, şi viaţa ţi-ar fi fost mai simplă, suferinţa mai uşoară… Și-apoi, ce ai făcut? Tu doar ai scris, nimic mai mult! Ce rău să fii făcut prin asta? Ce lucru să fii vătămat? Ce crimă absolută, ca să plăteşti cu propria-ţi viaţă, copilul meu??? De unde atîta ură pe un om ce-a izbutit, cu-a lui durere-n suflet, Porţile Cerului să le deschidă, ca de acolo să coboare printre oameni, încă şi mai mult miracol şi sublim? De unde??? Ai strecurat simţiri ce nu pot fi ghicite în astă lume, pentru ca tot omul să le vadă, dar omul nu vede, copilul meu! Nu vede că-n poezia, în teatrul, în toate filele umplute de sudoarea ta, e atît de mult iubire, încît suferinţa Adevăr devine. Dar ei nu văd!

Pe Pămînt să fii fost, poate nu te-aş fi putut scăpa de mizera zvîrcolire a celor înlănţuiţi în ucigătorul mediocru. Însă pe-aceşti oameni nici din Cer să-i îmblînzesc nu pot! Nici de aici nu pot să apăr ce-am jurat odată să nu las Pămîntului să-şi bată joc! O lume te-a frînt atunci, cu deznădejdea limitei şi cu forţa invidiei ei, dar una şi mai grea îţi frînge acum necontenit chiar moartea!

Copile, să nu-ntorci capul niciodată către lumea care a rămas în urmă! Te roagă mama ta! Ai să vezi boala cruntă a unor orbi care prin simpla trecere a lor prin lume, calcă şi sfîşie, la fel de simplu, tot binele pe care nu-s în stare să îl vadă! O simplă trecere, fără pretenţii, fără vocaţia de a fi, dar cu întreaga forţă de a nimici tot ce nu-i simplu şi nu trece!

Nu trebuie tu să vezi aşa ceva! Nu ţi-ar ajunge poezia toată să verşi acum în ea ce poate astă lume! E plină doar de-aceste simple treceri, sub al căror călcîi, copile al meu, tu nici n-ai existat cîndva… O, Doamne, şi pentru ce le-ai dăruit în versuri fiecare tresărire a fiinţei tale, pentru ce ai crescut totul în jur către o nouă limbă românească, către un neam reînnoit… nimic nu ţi-ai îngăduit să ţii în suflet, să iei cu tine, iar ei acum îţi socotesc şi iambii şi troheii, şi vor să-ţi pună reguli şi-n menire! Nu eu te-am vrut să ai în tine absolutul, nu mi-am închipuit să nasc vreodat-un geniu, zbătîndu-se-ntre Dumnezeu şi propria minte, dar cu suflet de mamă strig că-n lume, om n-are să rămînă cel ce surpă tot ce suferinţa şi durerea ta a înălţat! …

Ai fost atît de trist, copile… numai sublim din tine-ai dat…

În lume să nu te uiţi, Mihai, n-am să mă uit nici eu, căci somnul trebuie să îţi fie lin, după ce viaţa toată ţi-a fost numai chin şi dăruire. Acum ne odihnim, dar din odihna mea nu am să tac, ci am să spun neîncetat pînă ce lumea n-are să mai aibă suflu:

„A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată……..”