Actorul Ion Manu – născut la Botoşani, în 12 februarie 1891, şi decedat la Bucureşti, în 12 martie 1968 –, societar la Teatrul Naţional din Iaşi, apoi angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde realizează între multe roluri şi cel mai strălucit Agamiţă Dandanache din O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale, în regia lui…., încununat cu titlul de Artist Emerit, a fost şi un veritabil poet. Îşi scria singur versurile pe care le recita în spectacole sau la emisiunile de radio şi chiar a publicat o selecţie în volumul Ora veselă 1937-1938, Bucureşti, 1938, 219 p.+1 planşă; debutase editorial prin cartea Aduse din condei, versuri, Bucureşti, 1929, 94 p., iar postum i se tipăresc Amintirile unui uituc, Cuvînt înainte de prof. dr. Ion Cantacuzino, Litera, Bucureşti, 1971, p. 127 + 13 planşe, pagini cu aspecte interesante din viaţa unor actori de pe scenele româneşti. Cu toate acestea, Ion Manu lipseşte din Dicţionarul general al literaturii române…

Ceea ce-i nedrept – versurile din placheta Aduse din condei (1929) având încă savoarea cuvenită pentru absurdul unor aspecte de drept comun din societatea românească –, măcar pentru insolita lui rugă solicitându-i divinităţii înzestrarea petentului cu cât mai multă prostie. Mare păcat, spre a ne aşeza în paradigma ritualului, că textul nu a intrat în vizorul alcătuitorilor de manuale alternative, pentru că după atâtea reforme avortate prematur în învăţământul românesc, un manual despre prostie poate ar fi dat rezultate… strigătoare la cer.

Între altele, am fost încântat de asemenea rugăciune în care poetul cere de la Dumnezeu nu altceva decât prostie, poezia fiind intitulată Despre prostie, minte şi noroc, rostită sau scrisă la 19 septembrie 1937, inclusă în cartea Ora veselă 1937-1938, 1938, p. 105-111.

Se înţelege că autorul avea un anume scenariu pentru a capta bunăvoinţa ascultătorilor, şi în acest text porneşte pe calea undelor:

 

„Vă… re-salut a nu ştiu câta oară,

Cu toată stima mea perfectă! Toată!

E-o încăpăţânare cam bizară,

Căci ştiu că nu-mi răspundeţi niciodată.

O! Nu că vreau s-aduc învinuire

Amicilor-martiri ce mă ascultă!

Dar… e-un reproche d’amour – Amor subţire –,

Cu sensibilitate foarte multă! […]

 

Cum văd, astăzi, sunt mai sobru, sunt ceva mai migălos…

Abordez aici, subiectul, poate cel mai serios.

Căci în viaţa noastră şue şi atât de caraghioasă,

Maiestatea sa prostia este cea mai serioasă!!!

Uită-te la el: la prostul enigmatic şi senin!

Grav şi hotărît şi mândru! Totu-ntr-însu-i aquilin.

Totu-i serios la dânsul! De la tălpi la cerebel!

Ia te uită şi-l admiră cât e de-ndopat de… el!

Cum şi spune zicătoarea: «Prostul, dacă nu-i fudul,

N-are haz! Adică nu e…, nu e tocmai prost destul!»

Umblă încruntat şi ţeapăn! Te-nfioară ca un gâde!

Mai întâi şi-ntâi de toate, prostul n-ai să-l prinzi că râde!

Cum să râdă? Pentru… fleacuri? Pentru lucruri de nimic?

El nu simte, el nu ştie că la creier e peltic!

Pentru dânsul în viaţă, două definiţii îs:

Seriozitatea-i lacrimi, neseriozitatea – râs!

Proştii au şi ei desigur… variaţii de teren,

Au… diviziuni pe clase, au deosebiri de gen;

N-au perfect-asemănare… deşi-s gemeni, deşi-s fraţi;

Se împart în genii, şmecheri şi deştepţi asimilaţi!

Unul tace, altul ţipă, altul te dispreţuieşte,

Altul se încruntă, altul simulează că gândeşte…

De o vorbă mai hazlie se fereşte ca de ploaie,

Nu-ţi dă vreme să faci glumă! Cum faci gluma, cum ţi-o taie.

El îşi dă oleacă seama, se fereşte pe ascuns:

Dacă ţi-o primi o glumă, gluma cere şi răspuns!?

Vezi aicea pare parc-o fi deştept…, ceva distinct!

Aş! Dar nu-i inteligenţă…, asta nu-i decât instinct!

Prostu-i serios!… Nu râde chiar cu ceară de-i picat!

Căci când râde nu-nsemnează că e râs! E nechezat!

Râde unde nu-i nevoie! Unde altu-ar suspina…

Hohoteşte de leşină când aude «vax», «dambla»,

«Hai noroc pe chestia asta», «aoleo, nu-i da, că-l bea!»

«Banc», «aiurea», «tiribombă», «quesque vous parlé fransea!»

Face-un zgomot şi nechează cât mai tare şi mai des!

Nu se lasă! Subliniază! Vrea s-arate c-a-nţeles!

Socoteşte el, în fine, că e foarte necesar

Să se afle tot ce face şi ce spune cât mai clar!

Umblă să se manifeste într-un mod cât mai rebel…

Treaba asta-l satisface! Cel puţin pe el!

Dacă lui îi place, bine! Asta e minunăţia!…

Asta-i toată fericirea! Moşteneşte-mpărăţia!

 

Ce te lupţi atât cu tine? Te consumi ca un chibrit!

Ba nu-i bună, ba nu-i bine… Niciodată mulţumit!

Ba că aia nu-i cum trebuie, ba că aia nu e drept!…

Dac-ai suferit în viaţă, ce folos c-ai fost deştept?

Şi ia stai să stăm de vorbă, parcă mi se pare rău…

Că la masa vieţii noastre… mai deştept e-un tăntălău!

Ce te crezi… c-un ochi în frunte? Păi, din tine ce s-alege?

Unde ţi-e inteligenţa? Tu nu ştii că este-o lege?

Legea care cârmuieşte… rea de mama focului,

Legea cea mai sfântă-n lume e legea norocului!

Faci întruna pe mintosul! Zici că prostul e-un pitic.

Cum pitic? Când el e mare şi mata… nu eşti nimic!?

Mi te are el la mână? Este plin de bogăţie?

Zvârle piatra în fântână? Te-a-ncurcat în sforărie?

Păi, atunci? Cum vine asta? Cum e cazul? Cum explici?

Dacă-nşiri la rând pe oameni, care-s mari şi care-s mici?

Ia te uită-aşa la… oameni: sunt ca cifrele, la fel;

1 poate fi mai mare, iar 2 mai mititel…

Căci depinde unde şade…, înainte stă sau după…

Ţifra-şi capătă valoarea după locul ce-l ocupă…

Unitate sau zecime, sau sutime sau… cum vrei.

Nu există-n lume oameni; deci nici mari, nici mititei!

Totu-i locul ce-l ocupă! Omu-i cifră, la noroc!

Deci adio teoria cu… deştept şi dobitoc!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Foaie verde păpădie,

Doamne, Doamne, dă-mi prostie!!!

Poate că mi-ai dat şi mie…,

Dar mai multă-aş vrea să fie!

Dă-mi destulă! Dă-mi să am..

S-o transmit din neam în neam!

Dă-mi să treacă! Dă-mi în plus!

Până când şi Tu, de sus,

Să te-nduioşezi aşa…

Pân-mi-i lua în paza Ta!

S-am atâta nesimţire

Pân-mi-i lua sub ocrotire!

Să fiu gol, să fiu pustiu!

Sub tutela Ta să fiu!

Tu, ca cel mai bun Părinte,

Ţii cu ăia fără minte…

Tu mereu l-ai apărat

P-ăl mai slab, mai dezarmat!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pentru-o boabă de noroc,

Îţi dau capul meu în loc.

Ia-l încununat cu mirt!

Ia-l şi pune-mi-l în spirt!

Ia-l, poftim, ţi-l dau în mână!

Fă-mi-l borş de căpăţână!

Cu mărar, cu pătrunjel…

N-am ce să mai fac cu el!

Că de când îl am pe mine…,

Nu mai văd un pic de bine!

M-opintesc şi trag în ham!

Ce scofală dacă-l am?!

N-am cu el nici un folos!…

Recuzită de prisos…

Ia… o biată gămălie…

Şi-i mai iau şi pălărie

Şi mai intru-n cheltuială…

Ce folos şi ce scofală?

Ac cu gămălie! N-are

Nici un pic de căutare!

Acul acela găurit

Este azi mai preţuit.

El e găurit la cap,

Însă… coase la ciorap!

Şi ciorapu-i mai de preţ

În decursul astei vieţi!

Dar un cap? O gămălie?

Ce să coase? Poezie?!

Să cârpeşti… filozofie?!

Dă-mi în loc de scăfârlie,

Dă-mi o sondă de… prostie!!!

Fă-mă, Doamne, dobitoc…,

Dă-mi o mină de noroc!

Dă-mi spinare-ncovoiată

Să mă plec la lumea toată!

Dă-mi o gură de trei coţi,

Să pup mâinile la toţi!

Dă-mi o minte mai uşoară

Să mă mir cum zboar-o cioară!

Dă-i o minte idioată…

Să mă ierte lumea toată!

Să mă ia în băşcălie,

Dar să-mi fie bine mie!

Fă-mă – nu ştiu cum să spun –

Gol ca spuma de săpun,

Un nărod, un căpcăun…

Toţi să-mi zic: Băiat bun!

Şi să nu-i mai indispun!

Prea o duc în chin şi jale!

Prea la mulţi le stau în cale!

Şi, încalte, de le-aş sta,

Să m-aleg cu vreun ceva,

Dar le stau aşa… hoinar,

Le slujesc de trotuar!

Mulţi mă calcă ca pe-un bleg

De necaz că-i… înţeleg!

 

Asta cred că-i rugăciunea care trebuieşte, -mi pare,

S-o repete omul, bietul, când se duce la culcare!

Să-ngenunche, să se roage câte mai mult şi mai fierbinte:

Doamne! Apără-mă, Doamne, mai întâi şi-ntâi de minte!

Nu-mi da gânduri şi simţire! Auzi acolo: Cerebral!

Lasă-mă lângă natură! Apropiat de animal!

Să nu ştiu, să nu m-apese sentimentul suferinţii!

Lasă-mă să trec prin lume fără ochelarii minţii!

 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Bine-ar fi să se-mplinească ruga asta-aşa pioasă

Mai ales că, mi se pare, nu-i aşa pretenţioasă!

Chiar se pare, providenţa, că deloc nu se opune…

Multora o-ndeplineşte chiar şi fără rugăciune!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ei, dar tot n-am lămurit-o, prin discursul meu anost,

Care, care dintre oameni e deştept şi care-i prost?

Bănuim unii pe alţii de zevzeci şi de netoţi,

Însă Dumnezeu, îmi pare, că ne bănuie pe toţi!

Noi ne cântărim întruna… Dar o fi cântarul drept?

Sau te pomeneşti că poate… iese prostul mai deştept?

 

În trei sferturi de veac de la scrierea şi rostirea acestui psalm insolit (19 sept. 1937), ruga poetului român Ion Manu încă nu şi-a pierdut nici amplitudinea şi nici actualitatea. Precum se vede, Dumnezeu l-a ascultat şi în acest răstimp a fost darnic „cu asupra de măsură” pentru îmbelşugarea… neantului valah…