Ioan HOLBAN – Pribeag în veacul bezmetic şi bolund 

Exoticele cîmpii Okavango, în sugestia savanei africane, par a fi departele din cea mai recentă carte de poeme a lui Vasile Burlui, Cîmpiile Okavango (Editura Junimea, 2016) la fel cum, de pildă,  în poezia Constanţei Buzea, departele era fi­xat în nordicul Thule, „capătul pămîntului”, după credinţa vechilor greci; numai că în această carte, dar şi faţă de precedentele De Anima, Rendez-vous sideral, Solilocvii, Interogaţiile lui Aşur, Via Dolorosa, Concert brandenburgic, poetul aduce o sensibilă schimbare de perspectivă, astfel încît nu orizontul ghicit în ţipetele cocorilor, toamna sau acela al unei călătorii astrale întru refacerea lui Unu, pierdut dincoace, în teluric, constituie ţinta poemelor, ci lumea aceasta, aici şi acum, fiinţa părăsind spaţiul securizant al elegiei pentru a asuma, adesea, accentele satirei şi sarcasmului: „Priviţi cu luare-aminte înverzitele cîmpii Okavango,/ Unde puteţi rătăci printre baobabi şi izvoare,/ Unde viaţa şi moartea au parfumul şi gustul de mango,/ Dar, îndurerat, nimeni nu-l plînge pe cel care moare!/ În cîmpiile Okavango viaţa decurge armonios,/ Turme de elefanţi pasc în linişte frunzişul,/ Cînd leul le mănîncă puiul devenind prea curajos,/ Îl calcă maiestuos, distrugînd inclusiv ascunzişul./ În cîmpiile Okavango nimeni nu este plîngăcios –/ Turmele de antilope au iarbă din abundenţă,/ Ecologic vorbind, nimic nu pare a fi dubios/ Chiar dacă tigrii care le vînează nu manifestă clemenţă./ În cîmpiile Oka­vango viaţa este atît de minunată!/ Căprioarele zburdă prin savană şi se lasă mîncate/ De crocodilii care circulă liberi prin ape, prin iarba înaltă,/ Iar păsările se sfîşie între ele cu apreciabilă demnitate./ În cîmpiile Okavango drepturile tuturor înfloresc,/ Democra­ţia pentru fiecare se aplică destul de riguros,/ Cu toţii sunt liberi noaptea, şi ziua… dacă se mai trezesc./ Trăiesc în înţelegere şi nimeni nu este mai prejos!/ Dar pe bătrînul meu continent?! Ne stră­duim fiecare/ Să facem ca viaţa să curgă ca în cîmpiile Okavango,/ Unde principiul de bază plăcut tuturor este care pe care,/ Însă viaţa şi moartea nu au nicidecum parfumul şi gustul de mango!” (Cîmpiile Okavango); lumea e prost alcătuită, legea lui „care pe care” se transferă pe bătrînul continent, leul care mănîncă puiul de elefant, „devenit prea curajos”, tigrul care vînează, fără clemenţă, antilopele, crocodilii care sfîşie căprioarele şi păsările devorîndu-se între ele – aceasta e „viaţa minunată” unde „drepturile tuturor înfloresc”, din savana africană, „importată” de lumea de dincoace de Mare Nostrum, cum spu­neau Mediteranei latinii înfricoşaţi de cartaginezul Hannibal. E tot ce primeşte mai bun lumea „civilizată” care se consideră perfectă, unde nădejdea e o himeră şi poveştile mint, cum scrie, cu amară ironie, poetul în Perspectivă biografică cu insert poetic, Făclii de Paşti sau Misterele verii; veacul „bezmetic şi bolund”, avîndu-şi imaginea de identificare în „viaţa minunată” de pe cîmpiile Okavango, îşi (re)găseşte protagonistul în „omul politic”: iată profilul acestuia într-un portret liric memorabil, datat 2015:  „Obişnuiţii sordidelor pieţe,/ În hoarde tîrîndu-se jalnic,/ Cu zîmbete-n serbede feţe/ Prostia drapîndu-şi-o falnic./ Sîngeroşi se sfîşie-n pradă,/ Se-ntrec în arene-n cruzime,/ Dar lesne renunţă la sfadă/ Cînd partea de leu le revine./ Ascunşi după înaltele garduri,/ Îşi rîgîie-n tihnă ospăţul,/ Semidocţi, sub preascumpele falduri/ Consumîndu-şi lacomi desmăţul./ Se-adună-n tăcere prin smîrcuri/ Cu mucegaiul dospind prin unghere,/ Maeştrii ascunselor trucuri/ Fac totul s-ajungă-n putere” (Zoon politikon).

Celălalt etaj al poeziei lui Vasile Burlui din Cîmpiile Okavango, cel metafizic este structurat, ca în întreaga sa lirică, în sugestiile mitologiei Egiptului (Osiris şi Nefertiti sînt „figurile” invocate aici, în poeme precum Lamentaţiile faraonului sau Amici,’sto di perdetti!), între fiordurile Nordului şi în povestea Sodomei şi Gomorei, a lui Loth din Vechiul Testament: călător spre galaxii îndepărtate, părăsind pămîntul Apocalipsei şi ieşind din „blestemul” lui Cain de a rătăci în pustie, fiinţa pleacă spre alt zenit, după ce „protonii” săi se vor fi împrăştiat în unda letală pentru seminţia lui Loth: urmaş al lui Cain în Solilocvii, Via Dolorosa, Interogaţiile lui Aşur ori Concert brandenburgic şi al lui Loth în Cîmpiile Okavango, poetul rămîne călătorul în timp, înspre lumina focului magic din înalt: „Sunt călător spre galaxii îndepărtate/ Şi doar dintr-o-ntîmplare sunt cu voi./ Pe umăr port desaga visurilor sparte/ Şi-n suflet curgerea de lacrime şuvoi./ Sunt călător în timp, dar timpul meu/ În curgerea de veacuri încă n-a sosit./ M-oi odihni la noapte-n Elizeu,/ Dar voi pleca în zori spre alt zenit./ Atunci voi încălţa din nou sandaua/ Şi, primenit în stra­iele de tort,/ Voi lepăda pe ceruri iar mantaua/ De suferinţi ce-n inimă le port./ În veacuri mă va răsfăţa secunda/ Purificat din nou în arderea de tot,/ Protonii mei împrăştiaţi în unda/ Ce-a mistuit semínţia lui Loth./ Şi risipiţi în stelele bolnave/ Sau adormite-n haosul letargic,/ Vor reaprinde flăcările-n slave/ Recuperaţi pe firma­ment în focul magic” (Timpul meu). Pribeagul (pelerinul, călătorul, argonautul) rămîne figura dominantă şi în această carte, cum, la fel, lăuntrul său se constituie în orizontul unei trăiri erotice de dinco­lo de fire, proiectată într-o constelaţie, într-o stea „fără pereche” spre care se grăbeşte sau în iubirea,rătăcită „la margine de veac”, pentru misterioasa Eola; poezia din Cîmpiile Okavango, însă, introdu­ce,  în această ecuaţie a trăirii erotice, o subtilă deplasare de sens, un semn nou; textul e alternativa letală a vieţii, cu fiecare poem, fiinţa moare pentru că, iată, erosul e în viaţă, moartea,  în textul ei: „Cu fiece poem pe care-1 scriu,/ Îmi pare că mă părăseşte o iubi­tă,/ Lăsîndu-mă cu suflet gol şi prea pustiu/ Şi suferind de-o boală neîntîlnită./ Cu fiece poem pe care-l scriu,/ Mă risipesc ca roua-n miezul verii,/ Ca razele-n amurgul vioriu,/ Ca flacăra ivită din to­pirea cerii./ Cu fiece poem pe care-1 scriu,/ Ascund sub pleoape-o lacrimă-n surdină,/ Mă ispitesc cărări pe care nu le ştiu,/ Cu inima de suferinţă plină./ Cu fiece poem pe care-1 scriu,/ Mai rup din mine, sfîntă, o bucată,/ Grăbindu-mă spre constelaţia din care viu/ Şi-n care ştiu, ajunge-voi vreodată” (Cu fiece poem).

Mai mult încă, fiinţa trăieşte ase­meni efemeridei: noaptea e a pasiunii, a prezenţei din absenţă, ziua este a pierderii, a risipirii în pustia negurii, a pîclei. În reclu­ziune, trecînd proba labirintului prin „jilave unghere”, pribeagul, între argonauţi cu nava sfărîmată, alege calea fără sfîrşit din adînc spre adînc; expresia lirică aminteşte procedeul căruia A. Gide i-a spus „la mise en abyme”: pictorul care pictează un pictor pictînd e, aici, poetul care pătrunde în visul „ei” pentru a visa că o visează pe însăşi Eola:  „În visul tău visam că te visez pe tine,/ În visul meu visai că mă visezi,/ Balanţele iubirii aveau ca să se-ncline,/ Iar cumpăna din suflet să o pierzi./ Cînd visurile sfinte-n calendar/ Au fost strivit planetele în goluri,/ Lumea povîrnită ca să piară iar,/ Îşi mai ascunde azi povestea în simboluri./ Trăind în visul tău mă ştiu prea bine/ Şi-mi amintesc că niciodată altfel n-o fi fost./ Pa­riul pentru timpul care vine,/ Cînd visul se sfîrşeşte, nu mai are rost./ Şi dacă cercul magic sfărîmat/ Atîrnă inutil pe colţ de conste­laţii,/ Din spaţii mai pătrunde cîntul perimat/ Cu scîncetul vestalei în libaţii” (Cercul magic). Poet al veacului bezmetic şi bolund, deopotrivă, orfic în elegiile pribeagului rătăcitor prin constelaţii, Vasile Burlui dă şi în Cîmpiile Okavango măsura deplinei sale înzes­trări artistice.