S-a vorbit despre ea cu o deosebită frumuseţe şi multe dintre popoare au zeificat-o. Cultul zeilor soare este esenţial în viaţa popoarelor antice orientale. Zeul egiptean Ra, semiticul Bel, iranianul Ahura-Mazda, Zeus, zeiţa Isis sau dacicul Zalmoxe – sînt doar zeităţile principale din panteonul bogat al cultului solar antic. Platon scria că binele suprem ar fi lumina, iar în textele gnostice ea simbolizează sferele cosmice superioare. Lumina este cea mai subtilă dintre substanţe şi se uneşte atît de intim cu celelalte elemente ale lumii, încît prezenţa ei este evidentă pretutindeni. Pentru lumea fizică lumina este condiţia vieţii, în literatura religioasă simbolismul luminii formează unul din capitolele mari şi este tratat cu inegalabilă frumuseţe. Universul apare şi se organizează în lumină. Structurile lumii, la chemarea lui Dumnezeu, îşi iau rînd pe rînd locul în univers, conform planului creaţiei expus în cartea Facerii. Lumina iniţială, după concepţia creştină, este un reflex al energiilor divine necreate, un semn al prezenţei şi al plinătăţii harului divin creator. Diferenţa între lumina primei zile şi cea a zilei a IV-a, zice Sfîntul Vasile Cel Mare este aceasta: prima era esenţă însăşi a luminii a doua, cea purtată de corpurile astrale. Dar altceva este lumina şi altceva luminătorii; pe aceştia Creatorul „îi umple de lumină şi îi suspendă în vecinătatea lumii”. Ca element primordial în creaţie lumina este cea dintîi care „s-a învrednicit de lauda Creatorului Însuşi”, „şi a văzut Dumnezeu că lumina este frumoasă foarte” (Facere 1,4).

Multe din neînţelegerile dintre spiritualitatea ortodoxă răsăriteană şi teologia occidentală sunt pe tema luminii create şi necreate, adică a energiilor (lucrări, har). Ele au provenit şi din faptul că nici în Răsărit şi nici în Apus nu s-a dezvoltat conceptul de ipostas. „Este lumina necreată”, spune Sfîntul Grigorie Palama, „neapusă şi neînvinsă şi transcende orice timp şi veac şi aceasta este, socotesc, moştenirea celor mîntuiţi”. El pune accent şi pe menţinerea în prim plan a ipostasurilor, interpretînd că lucrarea, harul şi lumina dumnezeiască sînt neidentice cu esenţa dumnezeiască, iar viziunea esenţialistă despre Dumnezeu a îm­piedicat teologia occidentală să înţeleagă lucrarea, harul şi lumina dum­nezeiască ca manifestări libere şi variate ale lui Dumnezeu, neidentice cu fiinţa lui Dumnezeu – considerată ca supusă static unei legi a simpli­tăţii şi monotoniei. Tot el spune că perspectiva dezvoltării viziunii personaliste a lui Dumnezeu va ajuta în viitor întreaga teologie creştină să înţeleagă tema manifestării Lui ca lumină necreată, tema varietăţii lucrărilor Lui li­bere sau tema unei întîlniri reale cu Dumnezeu, venit în întîmpinarea noas­tră în mod real prin har şi prin orice lucrare dumnezeiască necreată.

Una din aceste interpretări occidentale mai noi, care pe de o parte trădează o neînţelegere a acestei lumini, pe de alta o explică într-un mod nou, apropiat de înţelegerea ei în spiritualitatea şi cultul Bisericii Ortodoxe, este cea a cardinalului J. Daniélou (Jean-Guénolé-Marie Daniélou, istoric, teolog, cardinal sub Papa Paul al VI-lea), în cartea sa asupra Sfîntului Grigore de Nisa: „Platonisme et théologie mystique”. După părerea lui, spiritualitatea creştină a primit o formulare teo­logică prima dată prin Sfîntul Grigorie de Nisa. El explică urcuşul lui Moise pe Sinai. Tipul urcuşului sufletului credincios, care pe măsură ce urcă în cunoaşterea lui Dumnezeu urcă în a şti că nu-L cunoaşte, pînă ajunge în deplinul întuneric al neştiinţei de pe vîrful muntelui sau al înălţimii unde se află Dumnezeu. Această cunoaştere a lui Dumnezeu în necunoaştere, sau în întunericul de pe muntele Sinai a fost formulată şi de Dionisie Areopagitul. Această spiritualitate deplin apofatică a fost păstrată de teologia negativă occidentală, pe cînd cea răsăriteană a că­zut, cum dă Daniélou să se înţeleagă, în platonismul inferior al „vederii lui Dumnezeu în lumină”, iniţiată în creştinism de Origen şi dezvoltată de Sfîntul Simeon şi Sfîntul Grigorie Palama, potrivit căruia e posibilă o cunoaştere luminoasă sau chiar o vedere a lui Dumnezeu.

O altă interpretare a luminii dumnezeieşti din spiritualitatea Bisericii Ortodoxe este cea a lui Marie J. Le Guillou (Marie-Joseph Le Guillou teolog dominican), în articolul: „Lumiere et charite dans la doctrine palamite de la divinisation”, publicat în revista dominicană “Istina”, nr. 3, din 1974. Le Guillou admite că vocabularul acestei lumini ar putea primi am­prenta unei explicări neoplatonice. Dar el recunoaşte că la Palama ea e înţeleasă mai degrabă ca o ţîşnire din dinamismul iubirii unei per­soane orientate spre o alta. „Această experienţă de iluminare trans­formatoare este experienţa unei atracţii a întregii fiinţe prin misterul lui Dumnezeu, într-o întîlnire personală cu iubirea de Dumnezeu cel personal, cu Dumnezeu-Treime”.

Propriu-zis, în această lumină se manifestă însăşi iubirea lui Dum­nezeu cel personal. Le Guillou citează pentru această înţelegere a lu­minii un text din Sfîntul Ioan Scărarul: „Dacă faţa cuiva care ne iubeşte ne preschimbă activ în întregime, ne face veseli, senini, neîntristaţi, ce trebuie să însemne faţa Mîntuitorului cînd ajunge, în chip nevăzut, în sufletul curat?”. Iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, ce ira­diază din Persoana lui ca lumină, ne umple şi pe noi de iubire, iar aceasta se manifestă şi din noi ca lumină îndreptată spre Dumnezeu şi spre semeni, zice Le Guillou.

Dar Le Guillou rămîne totuşi în cadrul doctrinar al teologiei catolice care consideră că nu ni se face proprie însăşi lucrarea şi lu­mina dumnezeiască necreată, ci numai o deprindere creată de ea în noi, numită de teologia catolică habit, iar aceasta e identificată cu graţia.

O rugăciune din Evhologiu (carte bisericească veche de rînduieli şi rugăciuni), la sfinţirea apei celei mari, vede Sfînta Treime ca lumina şi izvorul luminii tuturor făpturilor: „Treime mai presus de fire, prea bună, întru tot dumnezeiască, făcătoarea fiinţelor înţelegătoare (îngereşti) şi a celor cuvîntătoare (omeneşti), bunătatea prin fire (prin natura), lumina neapropiată, care luminezi pe tot omul care vine în lume străluceşte şi în mine, nevrednicul robul Tău”. De vederea luminii întregi se împărtăşesc credincioşii cu deosebire la Paşti, la sărbătoarea învierii. „Veniţi de luaţi lumină”. Căci abia acum s-a descoperit sensul adevărat al existenţei omeneşti şi în legătură cu el sensul tuturor. „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pămîntul”, cîntă Biserica în catavasiile  Paştilor.

În Noul Testament găsim pasaje întregi despre lumina dumnezeiască. „Dumnezeu este lumină” şi „Părintele Luminii” (I Ioan 1, 5 ; Iacov 1; 16-17). Cele mai dese referiri la lumină, sub toate aspectele ei, şi expresia cea mai directă ce caracterizează pe Dumnezeu ca lumină le găsim la Sfîntul Evanghelist Ioan, care, la rîndul său, le-a auzit de la Mîntuitorul însuşi : „Şi aceasta este solia pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El” (Ioan 1, 5).

Mărturia deplină despre lumină se dezvăluie în momentul celor două mari teofanii ale Noului Testament – cea de la Botez şi cea de la Schimbarea la Faţă, cînd cele trei Persoane ale Sfintei Treimi se arată în strălucirea egală a dumnezeirii şi adevărului (Matei 3; 13-16; Marcu 1, 10; Luca 9; 29-36; Fapte 3; 22-23).  Lumina şi slava arătate la botez şi la schimbarea la faţă aveau să călăuzească pe Apostoli prin noaptea adîncă şi plină de agonie a Ghetsimanilor către „ziua Domnului” (Apoc. 1, 10) în care a strălucit lumina în întuneric, s-a deschis veacul învierii şi porţile împărăţiei cerurilor.

Să ne amintim de imnul Lumină Lină, unul dintre cele mai vechi imnuri creştine, intrate în cultul liturgic. „Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc/, Celui fără de moarte/, a Sfîntului, Fericitului/, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui/, văzînd lumina cea de seară/, lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu;/ vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase/, Fiul lui Dumnezeu, Cel de dai viaţă/, pentru aceasta lumea Te slăveşte”. Din punct de vedere al cuprinsului, imnul Lumina lină are un caracter hristologic şi totodată trinitar. Este adresat lui Hristos, Care este „lumina cea lină (aducătoare de bucurie) a slavei Tatălui ceresc”. În perioada timpurie a Bisericii, imnul se cînta în momentul cînd pe cer se ivea luceafărul de seară iar în biserici sfeşnicul cu lumina se scotea din altar. Această lumină avea scopul să risipească întunericul serii, sfeşnic a cărui amintire clară o păstrează, de altfel şi textul imnului „…văzînd lumina cea de seară”. Lumina care apărea în mijlocul credincioşilor adunaţi pentru rugăciunea de seară era ca o prezenţă simbolică a Mîntuitorului, Care S-a numit pe Sine Lumina lumii: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan. 8, 12). Cîntarea imnului sublinia că în haosul şi întunericul în care se zbătea omenirea din perioada Legii Vechi, aşteptarea şi venirea lui Mesia era ca luceafărul de seară, ca o stea călăuzitoare, dătătoare de încredere şi de nădejde.

Preocuparea de lumina spiritualităţii şi cultului Bisericii Ortodoxe constituie un mesaj de mare actualitate pentru credincioşi. Acest mesaj e un îndemn pe care ea li-l dă ca să se întîmpine unii pe alţii cu feţe luminoase manifestîndu-şi iubirea reciprocă. Deschizînd perspectiva împărăţiei luminii, Biserica Ortodoxă arată că toţi sînt chemaţi să înainteze spre acea ţintă în care îşi vor fi unii altora numai lumină şi bucurie, ca manifestare a iubirii reciproce.

Note

Évangile et Révolution – au cœur de notre crise spirituelle, Marie J. Le Guillou, Olivier Clément, Jean Bosc, Editions Du Centurion, Paris 1968

Platonisme et théologie mystique. Essai sur la doctrine spirituelle de Saint Grégoire de Nysse, J. Daniélou, Paris, Aubier, 1944. (Théologie, II)

Înviere şi viaţă. Eshatologia în învăţătura Sf. Grigorie Palama – Pr. Porphyrios Georgi, Editura Andreiana, Sibiu, 2015

Biblia, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2009

Sfîntul Grigorie de Nyssa – Scrieri, Partea Întîi, Traducere de Preot Prof. D. Stăniloae, Preot Ioan Buga, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1982