Zeu miop
Vezi în microscop îngîndurarea?
Timpul se dilată-n dioptrii …
Cine-ar fi crezut că depărtarea
ta, iubită, e să nu mai fii?
Decît cercul braţelor pe Zarea
văduvită calm în microscop
Să mă uit şi să mă cheme marea
cu tridentul meu de zeu miop.
Decît fluxul mult al unor line
scoici pierdute, oarbe, de la vad …
Oare umbra ta de ce nu vine
să mă-ntrebe către unde cad?
Să mă uit şi să mă cheme Zarea
un fuior de fum şi fără scop
să-ţi păzesc pe mări îmbrăşiţarea
cu tridentul meu de zeu miop.
Pianissimo
Blînd cimitir duios de mierle
ivit din mare alteori,
încep visările să nşele
vederea morţilor prin flori.
S-adună ele înde ele
foi de lipan, la cîntători
şi roua picură să spele
auzul morţilor prin flori.
Ramură tristă
Mărì, ce voii,
ce voii din vii?
numai nori mării,
vino iar în vii,
piatră sacră piatră,
sparge-te o dată,
sparge norii meri
pentru nicăieri
Salcia cea dulce
Funia s-o culce
Sabia e-n cruce,
Sabia nu-i cruce?
Cine s-o apuce?
Cine s-o apuce?
Mărì, ce miori
subţiori uşori
dormi pe subţiori
dormi să nu mai mori
că nici nu există
ramura cea tristă
peste trupul meu
omorît de greu
pentru ce voii
ca să întîrzii
şi să-mi înlumine
sîngele-n ruşine! …
Statuie de vis
Într-o seară, sînt sigur acum, într-o seară,
la ora de poezii, tutelară,
Eminescu se va scula, neştiut, din mormînt
şi va începe să umble aievea prin ţară!
Nu-i vor trebui, pentru ochi, decît rouă,
pentru sînge, prin vine, miresme de tei –
Va ajunge la Blaj, la Văratec, la Iaşi,
murmurînd Ipoteştiul în muguri holtei.
Dar cînd va auzi buciumul ca o rază lungit,
cînd îşi va găsi sufletul în teiul de-acasă
şi pe toţi ai săi aşezaţi în tăceri
aşteptîndu-l de-un veac să le vină la masă,
Într-o seară, sînt sigur acum, într-o seară,
la ora de poezii, tutelară,
Eminescu va rămîne între lună şi vînt
O STATUIE DE VIS, milenară!
Ciudată lyră
De-ar creşte iarba pînă după cer
şi de-ar lua şi soarele întrî-nsa
şi noi ne-am căţăra către eter
şi legănat şi legănînd pe dînsa,
De-ar lumina pînă la miez uşor
cuvintele să le vedem aieve
trezite stins de-un alburiu fior
în ameţeala norilor prin seve,
De-ar fi atunci tîrzii să ne-ntîlnim
la vîrful sideral al unor fire,
Aş vrea deodată să ne prăbuşim
în clinchetul acestei stranii lyre!
Fluture de orb
Simt cum Asii iar încep a plînge
tot imperiul scurs la mine-n sînge.
Fluture de orb şi o pădure
care creşte-n zbor ca să aiure.
Şi-mi adie venele-n abisuri
Guşteri sterpi cu nările-n prundişuri
Rîul tras de duhuri împreună
mîţa minţii părul îşi adună
Pe un fir de la icoană multă
cu orbirea căruia m-ascultă …