Umberto Piersanti s-a născut la Urbino în 1941 şi este una dintre figurile majore ale literaturii italiene contemporane. A debutat în 1967 cu volumul de versuri La breve stagione. Opera sa literară conţine poezii, eseuri şi proză şi a fost încununată cu premii prestigioase. Printre volumele de poezie publicate se numără I luoghi persi, 1994, Nel tempo che precede, 2002 şi L’albero di nebbie, 2008, toate trei publicate de Einaudi. Poeziile sale au fost traduse în diverse limbi şi au fost publicate în volum sau în antologii în mai multe ţări. În anul 2005 Umberto Piersanti a fost unul dintre candidaţii la Premiul Nobel pentru Literatură. Poemele traduse în română fac parte din cel mai recent volum al autorului, Nel folto dei sentieri, Marcos Y Marcos, Milano, 2015.

 

Lîngă un edificiu din vremurile noi

şi forma aceea imensă

de metal brun sau de-altceva

materie care pătrunde nori

şi cer, către cadranul

întunecat unde se-opreşte aerul

şi-orice lumină ia sfîrşit,

ca suspendaţi copacii

opriţi în zborul lung,

dar sînt reale ierburi

în scuaruri fără de cusur

pe care compasul le trasează

fără pămînt şi rădăcini,

fără de limfă sau de sînge

 

vin de peste tot

din orice istorie, ameţite

în înfăţişări şi limbi,

nu ştiu ce va urma

şi ceea ce a fost,

batalioanele de oameni nesfîrşite,

vîntul le-mprăştie

ca fire de nisip

tu mergi în mijloc

nu-i cunoşti

monade zice filosoful

fără de uşi şi geamuri,

în visul său orbită

orice monadă trăieşte-nghesuită

dar înăuntru-şi are povestea

desenată,

uneori te străfulgeră

pe bucăţi

 

ca la Risciolo,

era o baltă mare

femeile spălau

rufele albe

apoi urcau străduţa cu panere

în spuma albă

de săpun

iar noi intram voioşi

printre

clăbuci

 

un cuib îmi amintesc

atît de-ndepărtat,

ascuns în joase crengi,

plăpînd, cu frunze

şi cald ca viaţa

 

clipa care te fulgeră

e cea mai rătăcită

orice-amintire e mereu

cea mai îndepărtată,

Raiul ce ne-nsoţeşte

aşa de vag,

ecoul său e melancolic

şi încăpăţînat

 

şi era mierea care curge

din stejari,

murele umflate şi negre,

smochinul violet şi dulce

între frunze,

şi oile care coboară

rîpele,

o fetişcană luminoasă ca aerul

întră în apa care miroase a verde

 

poate că fiecare duce-n gînd

grădina sa de linişte şi de lumină

poate că sînt şi cei care se pot lipsi de ea

pe drum

 

mai dese şi numeroase

ca-n poeme,

mai dese decît boabele

de struguri în panere,

decît toate seminţele şi ierburile

împrăştiate pe cîmpii,

trec feţele

pe sub clădirea impozantă,

nu ştii de unde vin,

unde se duc,

dar tu eşti chiar acolo între ei

şi mergi,

destinu-i mai fratern

şi mai distant

 

Jurnal de bord

lîngă frunza udă

de tei şi-n ierburile –

aproape albite

în rozul ei tot mai palid

şi căpos, o tufă de ciclame

se-nghesuie, fragile şi umile

şi curbate, muiate de ape,

dar pînă cînd arde

în bruma deasă,

ceaţa cea neagră,

rozul acela pe septembrie

l-a aprins cu un vînt de-al său

moale şi celest?

 

nu, chiciura nu-l nimiceşte

şi nu îl rupe vîntul,

poate eternul stă în palida

culoare ce nu se stinge niciodată

şi de pămîntul infinit

se-nnoadă şi cu el se contopeşte,

dar decembrie soseşte

şi cu ger îl rupe

 

era acolo în grădină

o lungă ramură

cu păsărele înşirate

albite de zăpadă,

doar roşul din curmali

răzbate-un pic

tenace, în albeaţa

ce-l învăluie

 

şi nu eşti niciodată singur

ca atunci cînd de la geamul

unui nou hotel

în fiece maşină care trece,

la nesfîrşit, cu faruri,

prin ploaie,

feţele trecătorilor

tu le zăreşti

 

notează în jurnalul de bord

întîmplări şi lucruri,

mărunte sau imense

puţin contează,

dar întrebările-obosite

nu le-nsemna,

căci un bătrîn

aleargă pe faleză

şi printre tamaricşi îngălbeniţi

sau dezgoliţi, doar unul singur

e încă verde?

 

notiţe, doar însemnări

împrăştiate, barca-şi urmează

ruta sa incertă

 

îşi caută Galapagosul,

orice mişcare şi cădere

poate acolo are-un sens,

creşte bruma imensă

şi stinge astre şi cadrane,

drumul pierdut

 

Zăpezile de-altădată

această ninsoare atît de multă şi deasă

zăpezile de-altădat

s-au întors,

ninge de zile întregi

fără oprire,

crengile-s pline,

străpline,

pocnesc doar o clipă

în cădere,

se-neacă în alb

tăcute

 

dar atunci era focul,

şi toţi în jurul lui

şi castane şi cuvinte

atît de calde,

uşa bine-ncuiată cu lanţul,

sufletelor le e frig

sub pămînt,

ninsoarea nu le opreşte,

noaptea le vezi,

sînt acele fluvii liniştite,

trec albe

pe cerul negru,

bat la uşă

disperate

apoi ziua întîlneşti

cîinele negru,

e mic strigoiul,

cu ochii aprinşi,

pînă şi lupii se tem de el,

cei mai puternici,

din locurile cele mai îngheţate şi-ndepărtate

coboară căci suflă crivăţul

aşteaptă după copaci

pe cei care trec

 

cîte unul aparent coboară

şi crapă gerul,

dar gerul din sînge,

nimic nu îl sparge

cînd aude lătratul

de deasupra,

fuge,

dar în zăpadă se-afundă

pînă la brîu,

nu ştie de casa îşi

mai vede vreodată

dar în odaia înaltă

deasupra scărilor,

caută nucile

şi muşcă sorbi

desprinde de pe grinzi

strugurii albi şi ofiliţi

le suge şi coaja

bătrînă şi încreţită,

prin ochiul de geam se uită

la doi iepuri care dispar

în zăpada nesfîrşită

jos în canal

 

îi  spun troiene

atunci cînd nu lasă

nici cel mai mare buştean

să se vadă

şi acoperă pînă şi parul căpiţei,

cînd pasărea moare

pentru că aripile

din albul imens

nu reuşeşte să le ridice

 

dar într-o zi tata

a luat de pe jos una,

lîngă foc

a pus-o să se usuce

 

atunci era focul,

erau sorbii,

erau toţi în jurul

acelei bănci de lemn

şi uşa blocată

ca să împiedice sufletele

şi lupii,

şi pe cine trăieşte prin lume

şi cine trăieşte în altă parte,

să intre în casă

să facă rău

 

azi mă învîrt singur

în frigul alb,

caut urmele vechi

ale celor care n-au rămas în picioare

şi n-au susţinut

în vîrtejul care coboară

jos în groapa mea,

caut umbrele

care m-au călăuzit,

dar zăpada e goală,

sînt departe

 

 

Versiunea în limba română şi prezentare: Eliza Macadan