Alberto Bertoni s-a născut la Modena în 1955 şi este profesor de literatură italiană contemporană la Universitatea din Bologna. Este autorul mai multor eseuri pe teme de literatură a secolului XX şi autor de antologii din această perioadă. În poezie a debutat în 1996 cu volumul Lettere stagionali, Book Editore. A mai scris volumele Ricordi di Alzheimer, Book Editore, 2008, 2012, şi Il letto vuoto, Aragno, 2012. Poeziile sale au fost traduse în rusă, franceză, engleză, cehă şi spaniolă; cele traduse în limba română sînt din volumul Ricordi di Alzheimer.

 

Primăvară

 

1.

E Paşte.

Trăim o Patimă de tablă zincată,

şantiere şi pămînt uscat

plîngînd tatăl meu cînd apasă

în debara sînul Anei,

fata care zilnic îl însoţeşte

să-şi caute casa

 

Ridică o pînză de praf

faţa mea bătută

peste lichefierea întinsă a creierului

bătrîn luptîndu-se cu el însuşi, oglindă

şi licheni fără importanţă

 

9.

Dispari încet acolo, urmă de creastă

primul sit al Modenei romane

azi doar curba drumului

unde erau zidurile

 

În aceeaşi tensiune

pe această poartă invizibilă

explodau în mai coridoarele

şi cine ştie dacă de voci sau motoare

se strecoară şi acum uitarea

 

în tot labirintul de canale

între San Pietro şi Morane

 

Dar în acea zi încetineau la fel

Ferrari-urile de lemn

buldogul în grădină

şi ardeau seminţele în ghivece

de o căldură înainte de vreme

 

Nu-mi amintesc

ce tagliatelle gătise

bunica de acelaşi nume cu mine

şi nici dacă despre nimic, despre futbal sau altceva

am vorbit

 

Vară

 

2.

Oh, ne-am născut

şi trăim, tată,

într-un oraş care le spune

pictori zugravilor, artişti

actorilor, tonţi fotbaliştilor

şi nebuni poeţilor

 

Totuşi sînt convinşi

aceşti concetăţeni cumsecade

că îndrăgostiţii sînt cei care-o duc cel mai rău

iar iubirea o numesc Mozart

sau Alzheimer, dacă este povestea unui bătrîn

precaut…

 

9.

Nori fără ploaie

o sforţare din cer

rîde barmaniţa care a deschis din nou

peste această lume oprită în loc

 

Afară cu toţi puţinii creştini

iar oraşul e al celorlalţi

grupaţi în parcuri

– ucraineni, islamici, africani

Printre ei alunecă tata

cu înfăţişare furioasă, apoi

se mulţumeşte cu o îngheţată

cu frişcă, alune şi ciocolată

Toamnă

 

2.

Văd leaturile tatei

orientîndu-se, scriind, călătorind

şi el mai nimic

alb total memorial

gaură vie care repetă des

de şase-şapte ori aceeaşi frază

şi care mă adoră apoi

ca şi cum cea mai mare iubire nu se visează

 

Mă gîndesc că e el poetul

eu doar arhivarul mut

al fotografiei lui cu Ferrari-ul

în garaj, salopeta pătată

de sudoare şi vaselină

 

7.

Azi nu-l suport pe tata

 

Vreau să-i muşte cîinele mîna

de după gard să i-o înghită

iar crengile din grădină

în loc să se lase smulse

una cîte una să-i devoreze degetele

lemnoase tropicale

 

Pînă una-alta legiunea de furnici

în lentă migraţie printre crăpăturile

aleilor de lîngă casă

începe urcarea papucului

se adună în prăpastia călcîiului

urcă din nou pînă în regiunea inghinală cucereşte

continentul burţii

 

Dar păsările, tată? Nu vrei

să-ţi ciugulească obrazul

– turturele păsărici porumbiţe

se poate ca tu să nu le hrăneşti

puţin şi azi

chiar cu carnea ta?

 

9.

Chiar şi fără oroarea abatorului

ştiu că se poate suferi mult

în cotidianul gol, alb

al unei case normale, la ora

cinei transcrise pe o hîrtie

ca să nu se uite ce conţinea

– prosciuto, cracker, o portocală,

puţină ciocolată

 

O ştiu pentru că o trăiesc

În fiecare după-amiază în asfinţitul

abia început

în privirea vineţie a tatălui meu

suspendată între foame

şi nevoia de a-l salva

cu unghii disperate

acel  fulger

subpămîntean ieşit din fîntîna lui

nume erodat şi chip

şters

Iarnă

 

1.

Pînă şi ploaia e nesigură

pe pervazul unde tata

a împrăştiat firimituri

pentru esofagul subţire al păsărilor

gulerul albastru al turturelelor

în ciuda viermişorilor şi larvelor

păstrate  în cioc

 

Ce campion a fost

porumbelul răsturnat

pe trotuarul de sub geam

atît de atletic, elegant, musculos

lîngă tomberon

 

2.

În seara asta bate un vînt rău

care dezveleşte limba şi haina

nu vrea să vorbească deloc

nici măcar să facă o plimbare

 

Eu, de la fereastra închisă

am singura vină că sînt viu

în timp ce mă uit la porumbelul prietenos

în oglinda unei alte

zile sfîrşite

 

7.

Nu am ascensor, aşa că

rămîn aici, pe palierul

unde în fiecare zi îl capturează pe tata

erele geologice, timpul statuilor

 

Mineral îmi rămîne doar mirosul

dar nu mai calc acolo, în real

pentru că umbrele beau sînge

înainte să vorbească

 

8.

Casa mea se face bucăţi

nu-i robinet să nu picure

iar cărţile au declanşat un tsunami

neînregistrat de seismografe şi ziare

 

Şi totuşi zilnic înot

ies la suprafaţă îngrozitor de greu

din mlaştina de gînduri şi sînt învins

de-aceste

cuvinte fără sens