Rugă
Acoperă-mi cu pleoapa centrul lumii
și ochiul cu sărutul regăsirii
gonind în beznă fluturii genunii
și în speranţă spaţiul întregirii.
Așază-te în cupa mâinii mele
și mă-nvelește cu aripi de grauri
azi iscă-mă furtună printre stele
dorindu-mă ibovnic pe coclauri.
Pe frunte pune-mi rugul mântuirii,
iubește-mă când cerul mă îngroapă
ca să-ţi rămân fidel închipuirii
și să-ţi sărut icoana ta din apă.
Trecere lentă
Între nord și gând
în patul de-argint
unde te alint
și trei stele plâng
ramuri de lămâi
de la cel d-Intâi.
Cerul se apleacă
spovedit să treacă
între nord și vânt
cu lacrimi de sud
negru de pământ.
În balans de cer
încolţesc și pier
lacrimi de argint
doruri de absint
cu lacrimi de sud
ud mormântul ud.
În atelierul meu
Zăpada se-așezase
în atelierul meu
pe pânze și pe oase
și atîrna prea greu.
Țesusem infinitul
cu greieri de pripas,
priveai de sus abisul
în care am rămas.
Iar norii de mătase
luceau de amintiri
înspăimântaţi de oase
călcate de fachiri.
Sfârșit iluzoriu
Drumul acesta l-am mai făcut și nu mi-e teamă
nu vreau să-l abandonez deși știu că e istorie,
voalul care ne separă e o adevărată dilemă
cred că dihorul nopţii ne va înhăţa să ne devore.
Bang, clopotul vieţii ne lovește, cerul e ca o ţâţă,
din ce în ce mai greu te recunosc în pustiu,
timpul mă acoperă cu hlamida lui înstelată și mă aţâţă
tot ce-a mai rămas din vechea noastră istorie nici nu știu.
Golul prinde contur, ceaţa ne separă de trecut,
Mamă spune-mi dacă păsările cerului în vâltoare
vor cânta iar numele pădurii unde m-am născut
când te vor mângâia cu aripile lor de boare?
Întrebări fără răspuns
Stinge oare dorul cerul din priviri
dăltuind pe buze zvonuri de fachiri?
păsări de ivoriu se așază-n dor
spânzurând de soare omul trecător?
morţii de mătase îngropaţi în rai
rotunjesc în oase nebulosul grai?
galbene și sterpe mamele de vid
stau ascunse-n ceruri fără nici un rid?
oare știu la toate să răspund un rând
așteptându-mi rândul ca să plec curând?
Speranţă
Poţi a nu mă crede prietene de stană
când lipit de cerul pus într-o stacană
am băut deodată toată astă lume
care pentru mine n-are nici un nume.
Nu mă crede aspru judecându-ţi rostul
am rămas pe lume singur ca și prostul
cu dihănii stranii aciuite-n ţâţe
prin temniţe crunte să mănânc tărâţe.
În balansul serii putrezind mă dărui
vulvelor rămase numai în istorii
monștrii mă răsfaţă cu parfum de struguri
așteptându-mi moartea rătăcită-n muguri.
Povară
Acroșat-rădăcină
de o ţară străină
sprijinindu-mă cresc
din pământul ceresc.
Și povara apasă
cerul trist de sub casă
unde zac hămesiţi
șerpi-mironosiţi.
Ameţiţi pe sub pași
demonii uriași
între pământ și cer
în lumină se pierd.
Din pământul ceresc
peste trupul meu cresc
ca să prind rădăcini
singur printre străini.
Ţintă
Am întins palma să te mângâi
ochiul m-a privit bănuitor,
mușcam înfometat colţul pâinii
fiindu-mi frică să nu mor.
Războiul încheiase măcelul,
aveam ca ţintă cerul din labirint,
mușca din carnea mea macră gerul
cînd doream să te-alint.
Mă priveau nepăsători
Din vitralii pătate îngerii
presărându-mi covor de flori
la Zidul Plîngerii.