Passionaria STOICESCU

Zborul-joc

Norii mă povestesc –

le îngăduie asta cerul

în care fug adesea

din sila prafului de pe pământ

 

În graiul nimbus

în zborul – joc

numele meu e

mreana ce zboară

un peşte nefericit

în apele curgătoare

cu prundul stând pe loc

 

Sufletul meu are solzi

cu efigia de argint a lunii

iar gândul şuviţe de soare

să uit noaptea din care

cândva am urcat

şi iarăşi noaptea

în care-am să cad

 

Norii mă povestesc

peste rai peste iad

nici sfinţenie nici ispită

dar cu gura rănită

de cârligul undiţei ecleziastului

pe când murmur  dulcele cânt

despre vânarea de vânt

 

Joc albastru

Dar pragurile au ceva albastru,

de abur tremurat spre vineţiu,

culoarea-ntretăierii de nuanţe,

pe care doar cu sufletul o ştiu…

 

Prin lucruri curge-o apă sinilie –

albastru timp ce s-a oprit din mers…

Şi mai albastră oboseala orei

şi-a prafului ce cade după şters.

 

Chiar iarba înainte de-a fi verde

e doar un fum albastru sub pământ;

pe degete, cerneala mă sărută

să înţeleg că pragurile sunt

 

albastre, ca un cer de zi întîie,

ca neodihna, proclamat totem,

ca sâmburele-nchis în fructul jertfei…

Albastră e tăcerea…Să tăcem.

 

De-a nisipul, de-a praful

Prima mea Mare

(pântecul mamei)

nu m-a iubit…

M-a scuipat pe ţărmul clipei

ca un eşuat pui de chit.

 

De-atunci am socotit Pământul

reazemul meu credincios,

cu Aerul colindându-l,

cu miezul de Foc, luminos.

 

Marea a rămas în coşmaruri

soră cu Frica,

imensă şi sfidătoare,

pântecul cel mai mare

din care s-a ivit Nimica.

 

O privesc ascunsă-n nisip

şi simt că n-am chip,

n-am consistenţă,

n-am nume,

sunt o entitate săracă

din  tot ce-a clădit şi îneacă

târând de-a valma de păr,

alge, corăbii, pământuri…

 

Îmi pândeşte batjocoritor

focul din cânturi

şi ameninţă furios:

„Hai, mai joacă-te de-a nisipul,

de-a praful

de-a cel mai sfărâmicios joc!

Sub mine-i atâta loc

să-şi piardă-n vecie chipul

reazemul tău caraghios –

Aer,

Pământ,

Foc!”

 

Despre mângâiere şi dans (joc  contemporan)

Ce  jalnică minune –

să mângâi astăzi lucrurile

ca ele să reflecte,

să sune!

 

Mângâi telefonul,

obrazul lui de plastic lucios –

şi se aude vocea duşmanului,

a trădătorului dându-mi bineţe,

ba chiar a  celui drag,

care prin viu grai

nu mi-ar şopti o gingăşie,

ca şi când l-ar opri un  misterios prag

la urechea mea dornică de tandreţe,

de poezie…

 

Mângâi şi calculatorul –

şi apar pe sticlă

scene şi fapte

pe care nu le pot verifica,

dar îmi pot picura otrava îndoielii

în gândul, în carnea, în imaginaţia mea,

ca şi când din buricele degetelor

ar ţâşni şi-ar intra  în mincinosul ecran

nebunia  acestei lumi terminate

din   nimic şi din toate

înghiţite de-un virtual paravan.

Totul  se mângâie azi  aiurea

batjocorind firescul

dintr-o iubire de sine cu falsităţi de expert,

dar de fapt dintr-o  imensă lipsă de iubire

pe care nu pot s-o iert,

invidiind pisica

prin casa pustie,

mângâindu-se de piciorul scaunului inert

de una singură,

când îi vine ei, când are ea chef…