În Enciclopedia de filozofie şi ştiinţe umane (Editura All Educational, 2004), jocul este definit drept acţiunea liberă şi, în acelaşi timp, structurată ce are ca singur scop obţinerea unei stări de mulţumire a celui care participă, făcînd abstracţie, în plan imediat, de scopuri de utilitate socială. Termenul de joc desemnează, în acest fel, o gamă largă de activităţi, obiecte şi instrumente care exprimă, în toate culturile, una dintre dimensiunile fundamentale ale existenţei, unul dintre adevărurile despre om. În Dicţionarul de estetică generală (Editura politică, 1972) jocul este echivalat cu o activitate umană, liberă, naturală şi dezinteresată, desfăşurată în afara cadrului obişnuit şi organizat al practicii sociale, privită de unii esteticieni ca principal izvor şi esenţă a artei.

În Legile, cartea a VII-a, Platon, prin vocea Atenianului, îl atenţionează pe Clinias – unul dintre cei doi cu care acesta dialoghează, că omul nu este decît o jucărie construită de Dumnezeu, şi rostul nostru cel mai bun este să-l onorăm cu jocurile noastre; trebuie prin urmare ca toţi, bărbaţi şi femei, conformîndu-ne acestei meniri, să ne petrecem viaţa cu jocurile cele mai frumoase.

Totodată Platon leagă direct durabilitatea, perpetuarea şi respectarea legilor de permanenţa jocurilor şi conformarea copiilor în faţa regulilor: „Susţin că nu s-a ştiut pînă acum în nici un stat că statornicia şi mobilitatea legilor atîrnă mai mult de jocuri decît de orice alt lucru; că dacă este oarecare regulă în jocuri, dacă aceiaşi copii au oriunde, în orice vreme, cu privire la aceleaşi obiecte şi în acelaşi mod, aceleaşi jocuri, nu trebuie să fie nici o temere că se vor petrece schimbări în legile care au un obiect serios; şi, din contră, dacă nu e nici o regulă în jocuri, dacă se înnoiesc şi în oarecare moduri se schimbă mereu, dacă tinerilor nu le plac totdeauna aceleaşi lucruri, şi n-au o normă uniformă şi neschimbată relativă la ceea ce numesc cuviincios şi necuviincios, în gesturile corpurilor lor şi în celelalte găteli; dacă printre ei se arată o cinste deosebită acelora ce inventează ceva nou în materia aceasta, care introduce găteli, culori, mode diferite de cele ale datinilor vechi, putem asigura, fără teamă de a ne înşela, că nu e nimic mai nenorocit pentru un stat decît asemenea schimbări. În adevăr, ele deprind pe nesimţite tinerimea de a apuca alte obiceiuri, a dispreţui ce e vechi şi a preţui lucrurile noi. Or, repet, lucrul acesta, cînd într-un oraş lumea a ajuns să cugete şi să vorbească în modul acesta, aceasta este nefericirea cea mai mare ce poate avea loc în statul acela. Ascultaţi, vă rog, cît de mare este răul acesta, după părerea mea”.

De notat este remarca filosofului peripatetic, pentru care pierderea tradiţiei se înscrie între marile pericole asupra existenţei statului: „Toată lumea e încredinţată, cum spuneam adineaori, că jocurile copiilor nu sînt decît jocuri, că e de puţină însemnătate faptul de a le modifica şi că din schimbarea lor nu poate ieşi nici vreun mare bine, nici vreun rău mare. Astfel, în loc să-i depărteze de la orice schimbare în materia acesta, ceilalţi le cedează, le mulţumesc capriciile lor; şi nu se gîndesc că aceiaşi copii care şi-au înnoit jocurile, cînd vor fi oameni, în mod cert vor fi deosebiţi de aceia care i-au precedat; fiind alţii, ei vor năzui de asemenea la un altfel de trai, ceea ce-i va determina să dorească alte legi şi alte moravuri şi toate aceste prefaceri vor duce la ceea ce am numit nenorocirea cea mai mare a statelor, rău de care pare că nimeni nu se teme. În adevăr, schimbările ce s-ar aduce în lucrurile din afară nu au urmări aşa de primejdioase, însă cît priveşte prefacerile ce au loc adesea în moravuri, şi în cele ce sînt în privinţa aceasta vrednice de laudă sau de dezaprobare, sînt cît se poate de importante şi nu s-ar putea lua îndeajuns aminte spre a le preîntîmpina”.

Immanuel Kant leagă direct jocul de universul frumosului; în Critica facultăţii de judecare (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981), realizînd şi o clasificare a jocurilor în Partea Întîi: Critica facultăţii de judecare estetică, capitolul: Compunerea valorii estetice a diferitelor arte frumoase, unde poeziei, între formele artei, îi este asigurat rangul cel mai înalt: „Poezia se joacă cu aparenţa, pe care o produce după plac, fără ca prin aceasta să amăgească, căci ea însăşi declară că îndeletnicirea ei este simplu joc care poate fi totuşi folosit de intelect pentru scopurile proprii”.

În Observaţiile finale, filosoful de la Königsberg împarte jocurile în: „jocuri de noroc, jocuri de sunet şi jocuri de idei. Primul presupune un interes, fie al vanităţii, fie al focosu­lui propriu, care este mult mai mic decît interesul pentru modul de a-l realiza. Al doilea presupune doar variaţia senza­ţiilor; fiecare din ele este legată de un afect, fără a avea in­tensitatea lui, şi trezeşte idei estetice. Al treilea este produs de alternanţa reprezentărilor în facultatea de judecare şi, cu toate că astfel nu se naşte o idee interesantă, totuşi sufletul este înviorat”. De interes pentru noi este al doilea, echivalent cu cîmpul de manifestare al lirismului.

Friedrich Schiller, în scrierile sale estetice (Editura Univers, 1981) sub influenţa scrierilor kantiene, în Scrisori privind educaţia estetică a omului pune în lumină legătura biunivocă dintre joc şi manifestările estetice ale omului. Cităm din Scrisoarea a cincisprezecea: „Obiectul impulsului sensibil, exprimat într-o idee gene­rală, se cheamă viaţă, în înţelesul cel mai larg, o noţiune care îmbrăţişează întreaga existenţă materială, tot ceea ce se adresează nemijlocit simţurilor. Obiectul impulsului formal, exprimat într-o idee generală, se cheamă formă, atît la propriu cît şi la figurat; o noţiune care cuprinde toate caracterele formale ale lucrurilor şi toate raporturile aces­tora cu facultăţile gîndirii. Obiectul impulsului de joc, prezentat într-o schemă generală, se va putea numi formă vie, noţiune care serveşte la desemnarea tuturor calităţilor estetice ale fenomenelor şi, cu un cuvînt, a ceea ce numim frumuseţe în cel mai larg înţeles…

Din motive transcendentale, raţiunea cere să existe o comuniune între impulsul formal şi cel material, adică să existe un impuls al jocului, dat fiindcă numai unitatea realităţii cu forma, a hazardului cu necesitatea, a pasivităţii cu libertatea, – desăvîrşesc noţiunea de umanitate”.

Tot aici subliniază ascendenţa jocului asupra esteticului: „Omul, o ştim, nu e nici exclusiv materie, nici exclusiv spirit. Frumuseţea, ca un consum al umanităţii sale, nu poate fi deci nici exclusiv viaţă pură, cum s-a afirmat de unii observatori perspicace, care s-au ţinut strict de mărturiile ex­perienţei, şi cum ar vrea s-o deprecieze gustul vremii; şi nici nu poate fi exclusiv formă pură, cum s-au rostit unii filozofi speculativi care s-au depărtat prea mult de experienţă, şi unii filozofi artişti care, în explicarea frumuseţii, s-au lăsat prea mult conduşi de nevoile artei; ea este obiectul comun al celor două impulsuri sau instincte, adică a celui de joc. Această denumire este în întregime justificată prin uzanţa limbii, care desemnează de obicei prin cuvîntul joc, tot ceea ce nu e contingent, adică întîmplător, nici subiec­tiv nici obiectiv, şi care, totuşi, nu obligă nici exteriorul nici interiorul”. În faţa pericolului relativizării frumosului prin raportare la joc, cum clamau mulţi în epocă, dar şi astăzi, poetul argumentează pro domo: „Se poate să fi fost încă de mult ispitiţi să mă întrebaţi daca frumosul nu e cumva înjosit prin faptul că facem din el un simplu joc, şi-l punem pe acelaşi plan cu obiectele frivole, desemnate din totdeauna prin acest nume? Nu este oare în contradicţie cu ideea raţiunii şi demnitatea frumo­sului, considerat totuşi un instrument de cultură, să-l restrîngem la un simplu joc, şi nu repugnă oare noţiunii ex­perimentale a jocului să fie închis în limitele frumosului?

Dar ce înseamnă, în definitiv, jocul pur, cînd ştiut este ca în toate situaţiile în care s-ar putea găsi omul, tocmai jocul şi numai jocul îl face complet şi îi dezvoltă dubla sa natură? Ceea ce dumneavoastră, din punctul dumneavoastră de vedere numiţi limitare, eu numesc, după felul meu de a vedea, pe care l-am justificat cu probe, extindere. Aş spune, prin urmare, tocmai invers: agreabilul, binele şi perfectul sînt luate de om numai în serios: dar cu frumuseţea se joacă. Fireşte, nu trebuie să ne gîndim aici la acele jocuri care se practică în viaţa reală şi se referă numai la obiecte foarte materiale; dar în viaţa reală am şi căuta zadarnic frumuseţea de care e vorba aici. Frumosul existenţei reale e demn de instinctul jocului real; dar prin idealul frumu­seţii pe care-l pune raţiunea, este dat şi un ideal de instinct al jocului pe care omul, în toate jocurile sale, nu trebuie să-l piardă din vedere.

Nu te înşeli niciodată dacă, dorind să descoperi idealul frumuseţii ce naşte în om, vei urma calea pe care el îşi satisface instinctul jocului”. Şi ca exemplu sînt date jocurile olimpice unde popoarele Greciei contemplau fericite întrecerile nesîngeroase ale forţei, ale iuţelii, şi ale supleţei, şi lupta şi mai nobilă a talentelor.

Şi concluzionează, fără cale de apel: „… Cu frumuseţea, omul trebuie doar să se joace, dar să nu se joace decît cu frumuseţea.

În fine, pentru a încheia în această privinţă, omul nu se joacă decît atunci cînd este om în sensul deplin al cuvîntului, şi numai atunci este om cu adevărat întreg, cînd se joacă”.

Ieşirea din barbaria, intrarea sălbaticului în umanitate la toate popoarele şi seminţiile, este anunţată pentru Schiller de statornicia dragostei de „aparenţă”, de înclinarea spre „podoabă” şi spre „joc”.

În Scrisoarea a douăzeci şi şaptea sînt punctate cîteva precizări asupra instinctului estetic prin raportare la joc: „Din acest joc al liberei asociaţii de idei, care este încă de natură pur materială şi se explică prin simple legi ale naturii, imaginaţia, făcînd încercarea unei forme libere, trece dintr-un salt la jocul estetic; îi vom spune salt, fiindcă o forţă cu totul nouă intră aici în acţiune; fiindcă aici, pentru prima oară, spiritul legislator se amestecă în actele unui instinct orb, supune mersul arbitrar al imaginaţiei veş­nicei şi imuabilei sale unităţi, introduce independenţa sa în ceea ce e flotant şi schimbător, şi infinitatea sa în ceea ce e sensibil, senzorial”.

Estetica este imperiul jocului pentru poetul Odei bucuriei: „În centrul imperiului de groază al forţelor, şi în inima imperiului sfînt al legilor, instinctul formal estetic constru­ieşte pe nesimţite un al treilea, de astădată vesel, imperiu al jocului şi al aparenţei, în care ia omului cătuşele tuturor relaţiilor, eliberîndu-l de tot ce se cheamă constrîngere atît în domeniul fizic, cît şi în cel moral.

Dacă în statul dinamic al drepturilor, oamenii se întîlnesc şi se ciocnesc cu forţe, liniştindu-i reciproc sfera de acţiune, – dacă în statul etic (moral) al datoriilor, omul opune omului majestatea legilor şi-i încătuşează voinţa, în sfera frumosului, în statul estetic, omul nu trebuie să apară omului decît ca formă, ca obiect al liberului joc. A da liber­tate prin libertate, este legea de bază a acestui stat”.

Jocul, starea ludică a fost o constantă preocupare de la vechii filosofi, precum Heraclit, pînă la un gînditor precum Johan Huizinga care în 1938 publică Homo ludens. Încercare de a determina elementul ludic al culturii, editată în traducerea lui H.R. Rodian, în 2012, la Humanitas.

Novalis în aforismul 755, notează: „Faptul că lucrul cel mai înalt, cel mai general, cel mai abscons e pretutindeni în joc şi că de aceea cercetarea ajunge repede să se izbească de idei obscure este indiscutabil”.

Gînditorul olandez porneşte de la acel ceva obscur, greu de descifrat în natura jocului, căruia, pentru desluşire îi atribuie o funcţie plină de tîlc.

Îşi deschide lucrarea cu o afirmaţie tranşantă: „Jocul este mai vechi decît cultura, pentru că noţiunea de cultură, oricît de incomplet ar fi ea definită, presupune în orice caz o societate omenească, iar animalele nu l-au aşteptat pe om ca să le înveţe să se joace. Ba chiar se poate afirma, fără risc, că civilizaţia omenească nu a adăugat nici o caracteristică esenţială noţiunii generale. Animalele se joacă întocmai ca şi oamenii. Toate trăsăturile fundamentale ale jocului sînt prezente şi în cel al animalelor”.

În însăşi esenţa jocului este prezent un element imaterial. Jocul este abordat din varii unghiuri fără a se reuşi încadrarea într-o unică explicaţie.

Abordat din unghiul ştiinţelor experimentale sînt neglijate calităţile estetice profunde ale jocului. Se pare că nu-i cu putinţă afirmarea vieţii culturale în absenţa jocului. „Marile activităţi primare ale societăţii omeneşti sînt întrepătrunse, toate, din capul locului, de către joc. Să luăm limba, aceasta primă şi supremă unealtă pe care şi-o făureşte omul pentru a putea comunica, învăţa, porunci. Limba, cu ajutorul căreia el face distincţie, defineşte, constată, pe scurt numeşte, cu alte cuvinte: cu ajutorul căreia înalţă lucrurile în domeniul spiritului. Tot jucîndu-se, spiritul formator de limbă sare de fiecare dată de pe planul material la idee. În spatele fiecărei exprimări a abstractului se află o metaforă, şi în fiecare metaforă se ascunde un joc de cuvinte. Astfel, omenirea îşi creează de fiecare dată forma de exprimare a ceea ce există, adică o a doua lume, poetică, pe lîngă cea a naturii. Sau să luăm mitul, care este şi el, tot o deformare a existentului, dar mai prelucrată decît cuvîntul izolat. Prin mit, omul pri­mitiv încearcă să explice pămîntescul şi fundamentează lucrurile omeneşti pe un teren de domeniul divinului. În fiecare dintre deformările fantastice cu ajutorul cărora mitul îmbracă existentul, un spirit ingenios se joacă la hotarul din­tre glumă şi seriozitate. Sau să luăm, în sfîrşit, cultul. Comuna primitivă îşi execută acţiunile sacre, care îi servesc drept garanţie a fericirii lumii – şi anume: consacrările, sacrificiile, misterele –, exclusiv jucîndu-se, în sensul cel mai direct al cuvîntului.

Din mit şi din cult însă izvorăsc marile activităţi ale vieţii culturale: dreptul şi ordinea, comunicaţiile şi meseriile, meş­teşugurile şi artele, poezia, înţelepciunea şi ştiinţa. Aşadar, şi acestea îşi au rădăcinile în acelaşi sol al acţiunii ludice”.

Constatăm că întreaga cultură se află sub specia ludi. Toţi ne jucăm rolul şi nu-i poet care să nu fi comparat lumea cu o scenă unde fiecare om îşi joacă viaţa. Jocul asigură, în cadrul regulilor sale, cea mai largă libertate.

Huizinga propune o definiţie cuprinzătoare a jocului, nu diferită de cele enumerate la începutul acestor pagini, dar cu mult mai nuanţată şi cuprinzătoare: „Deocamdată, este cazul să definim caracteristicile formale, proprii activităţii pe care o numim joc. Toţi cercetăto­rii pun accentul pe caracterul dezinteresat al jocului. Întrucît nu este un crîmpei din «viaţa obişnuită», jocul se situează în afara procesului de satisfacere nemijlocită a nevoilor şi poftelor. El întrerupe acest proces şi se strecoară în punctul de întrerupere, ca o acţiune temporară, care se desfăşoară în ea însăşi şi care se efectuează de dragul satisfacţiei conţi­nute în însăşi această efectuare. Aşa, cel puţin, ni se înfăţişează jocul, privit în sine şi în primă instanţă: ca un intermezzo al vieţii cotidiene, ca un răgaz. Dar chiar în această calitate, de variaţie care revine în mod regulat, jocul devine un acompaniament, un complement, o parte a vieţii în general. El înfrumuseţează viaţa şi o completează, şi ca atare este indispensabil. Este indispensabil pentru individ, ca funcţie biologică, şi este indispensabil pentru obşte, datorită tîl­cului pe care îl conţine, semnificaţiei lui, valorii lui ca mijloc de exprimare, legăturilor spirituale şi sociale pe care le cre­ează, pe scurt: ca funcţie de cultură. Jocul satisface idealuri de exprimare şi idealuri sociale. Îşi are locul într-o sferă superioară celei strict biologice a procesului hrană-împerechere-apărare, Făcînd această afirmaţie, venim aparent în contradicţie cu faptul că în viaţa animalelor jocurile din epoca de împerechere ocupă un loc important. Dar ar fi oare absurd să atribuim cîntecului, dansului, exhibiţionismului păsărilor, în aceeaşi măsură ca şi jocului oamenilor, un loc în afara domeniului strict biologic? În orice caz, jocul oame­nilor, în toate aspectele sale superioare, adică acolo unde înseamnă ceva sau unde sărbătoreşte ceva, îşi are locul în sfera sărbătorii şi în cea a cultului, adică în sfera sacră.

Dar faptul că jocul este indispensabil, că se subordonează culturii, ba chiar că devine el însuşi cultură, îi răpeşte oare caracteristica de a fi dezinteresat? Nu, pentru că ţelurile pe care le slujeşte se află ele însele în afara sferei interesului material direct sau a satisfacerii individuale a nevoilor ime­diate. Ca acţiune sacră, jocul poate contribui la fericirea gru­pului, dar atunci în alt fel şi cu alte mijloace decît pentru dobîndirea nemijlocită a celor necesare vieţii.

Jocul se izolează de viaţa obişnuită în spaţiu şi în timp. El are deci şi o a treia trăsătură: caracterul lui închis, limitat. Jocul se desfăşoară înlăuntrul unor anumite limite de timp şi de spaţiu. Desfăşurarea si tîlcul lui se află în el însuşi”.

E un tîlc şi o desfăşurare pe care le aflăm de aceeaşi înălţime şi în poezie.

Jocul este limitat în timp şi poate fi oricînd repetat. Pe lîngă limitarea temporală avem şi una spaţială a jocului. „Înlăuntrul spaţiului de joc domneşte o ordine proprie şi absolută. Iată deci o trăsătură nouă, încă şi mai pozitivă, a jocului: jocul creează ordine, este ordine. În lumea imper­fectă şi în viaţa haotică, jocul reprezintă o desfăşurare tem­porară, limitată. Ordinea pe care o impune jocul este absolută. Cea mai mică abatere de la acea ordine strică jocul, îi denaturează caracterul şi îi suprimă valoarea. În această relaţie intimă cu noţiunea de ordine rezidă fără îndoială motivul pentru care, aşa cum am semnalat mai sus în treacăt, jocul pare situat, într-o măsură atît de mare, înlăuntrul domeniului esteticului. Jocul, spuneam, are o înclinare: să fie frumos” (Johan Huizinga).

Încălcarea regulilor jocului are ca efect prăbuşirea, dispariţia jocului. Jocul e o lume  care se manifestă ca într-un cerc magic. De joc este legată şi noţiunea de fair – el impune să joci cinstit. „A strica jocul este cu totul altceva decît a juca necinstit. Jucătorul necinstit se preface că joacă jocul în aparenţă, el continuă să recunoască cercul magic al jocului. Lui, comu­nitatea jucătorilor îi iartă păcatul mai lesne decît celui care strică jocul, căci acesta strică însăşi lumea lor. Prin faptul că se sustrage jocului, el dezvăluie relativitatea şi fragilitatea acelei lumi a jocului, în care s-a închis temporar împreună cu ceilalţi. El răpeşte jocului iluzia, inlusio (literal: «înjucare»), cuvînt încărcat de semnificaţie. De aceea, jucătorul respectiv trebuie nimicit, pentru că ameninţă existenţa comunităţii jucătorilor.

Cel ce strică jocul strică lumea lor magică, de aceea e considerat laş şi e exclus” (J.H.).

Un efect al continuităţii de joc este tendinţa acestuia de a se permanentiza, de a se perpetua şi după ce jocul s-a terminat. Continuitatea astfel formată îşi menţine interesul şi disponibilitatea de a relua jocul ori de cîte ori sînt create condiţiile necesare.

„Caracterul jocului, de a crea o stare de excepţie şi de a diferenţia, îmbracă forma sa cea mai izbitoare în secretul cu care îi place jocului să se înconjoare. Pînă şi copiii mici îşi sporesc încîntarea produsă de joaca lor, făcînd din ea un «mic secret». Jocul e al nostru, nu al altora. Ceea ce fac acei alţii, din afară, nu ne priveşte pentru moment. Înlăuntrul sferei unui joc, legile şi uzanţele vieţii obişnuite nu sînt valabile. Noi sîntem şi procedăm «altfel». Această suspen­dare temporară a «vieţii obişnuite» e complet formată încă din copilărie. Dar la fel de clar o vedem la jocurile de amploare, ancorate în cult, ale popoarelor primitive” (J.H.).

În rezumat, pentru absolventul Universităţii Groningen, jocul considerat din punctul de vedere al formei, poate fi numit o acţiune liberă, conştientă că este „neintenţionată” şi situată în afara vieţii obişnuite, o acţiune care totuşi îl poate absorbi cu totul pe jucător, o acţiune de care nu este legat nici un interes material direct şi care nu urmăreşte nici un folos, o acţiune care se desfăşoară în limitele unui timp determinat anume şi ale unui spaţiu deter­minat anume, o acţiune care se petrece în ordine, după anu­mite reguli şi care dă naştere la relaţii comunitare dornice să se înconjoare de secret sau să se accentueze, prin deghi­zare, ca fiind altfel decît lumea obişnuită.

Jocul este tendinţa de a fi considerat ca o activitate neserioasă, deşi în cadrul jocului total se desfăşoară cu maximă seriozitate . Cele două se întrepătrund şi se supun în fapt regulilor terţului inclus în care seriosul şi neseriosul sînt în concomitenţă prezente, fără a se exclude.

„Această noţiune joc se leagă fără constrîngere de noţiu­nea de consacrare şi de cea de sfinţenie. Fiecare preludiu de Bach, fiecare vers al tragediei dovedesc acest lucru. Conti­nuînd să considerăm întreaga sferă a aşa-numitei culturi primitive ca o sferă ludică, ne creăm posibilitatea unei înţe­legeri mult mai directe şi mai generale a naturii ei decît printr-o migăloasă analiză psihologică sau sociologică.

Această sferă a jocului sacru este cea în care se simt la largul lor copilul şi poetul, dimpreună cu sălbaticul” (J.H.).

Jocul este prin spectacolul oferit patul germinativ al culturii: „Spectacolul sacru şi competiţia festivă sînt cele două forme care revin pretutindeni şi în care cultura se dezvoltă ca joc şi în joc” (J.H.).

De desfăşurarea şi de simţul ludic sînt legate năzuinţa celor implicaţi în joc spre onoare, demnitate, superioritate şi fineţe.

Pe măsura organizării mai înalte a societăţii caracterul ludic tinde a se diminua în religie, ştiinţă, drept, politică, război, singura care se menţine în sfera jocului este activitatea poetică: „Poiesis este o funcţie ludică. Ea se desfăşoară într-un spaţiu de joc al minţii, într-o lume proprie pe care şi-o creează mintea, o lume în care lucrurile au alt chip decît în «viaţa obişnuită» şi sînt legate între ele prin alte legături decît prin cele logice. Dacă admitem că seriozitatea este ceea ce se poate exprima corect în termenii vieţii obiective, atunci poezia nu devine niciodată serioasă. Ea se află în acea parte a seriozităţii, în acea parte mai ori­ginară, în care îşi au locul copilul, animalul, sălbaticul şi vizionarul, adică în domeniul visului, al extazului, al beţiei şi al rîsului. Ca să înţelegi poezia, trebuie să te înveşmînţi în sufletul copilului, ca într-o cămaşă fermecată, şi să admiţi că înţelepciunea copilului este mai presus decît aceea a bărbatului. Această natură primordială a poeziei, înţeleasă încă de către Vico în urmă cu două veacuri, se află cel mai aproape de noţiunea pură a jocului”.

Dacă Aristotel spune: Poezia este mai adevărată decît ştiinţa, Francis Bacon afirmă: Poezia este ca un vis al ştiinţei.

„În orice civilizaţie înfloritoare, vie, şi mai ales în culturile arhaice, poezia este o funcţie vitală, o funcţie socială şi liturgică. Oricare artă poetică veche este, la un loc şi în acelaşi timp: cult, divertisment festiv, joc de societate, iscusinţă, punere la încercare, sarcină enigmistică, catehism de înţelepciune, persuasiune, magie, prorocire, întrecere” (J.H.).

Poetul este un vizionar, un poeta vates. Din vizionarul poet, consideră Huizinga, se defalcă abia treptat figura prorocului, a preotului, a prezicătorului, a mistagogului, a poetului-artist, dar şi cea a filosofului, a legiuitorului, a oratorului, a demagogului, a sofistului şi a retorului. Poeţii greci mai vechi aveau cu toţii o funcţie puternic socială. Ei vorbesc poporului lor ca educatori şi ca mustrători. Sînt conducătorii poporului, înainte de apariţia sofiştilor.

Novalis îi numea pe poeţi, legiuitorii nerecunoscuţi ai lumii.

„Poezia, în funcţia ei originară, de factor al culturii tim­purii, se naşte în joc şi ca joc. Este un joc sacru, dar, în sacralitatea lui, acest joc rămîne totuşi fără încetare la hotarul veseliei, al glumei şi al divertismentului. Despre o satisfa­cere conştientă a nevoii de frumuseţe nu este încă, multă vreme, vorba. Această nevoie zace închisă, necunoscută, în trăirea actului sacru, care devine cuvînt în formă poetică şi este resimţit ca operă miraculoasă, ca beţie, ca extaz. Dar nu numai atît, pentru că activitatea poetică înmugureşte în acelaşi timp şi într-un joc de societate, vesel şi antrenant, şi într-o întrecere, violent însufleţită, între grupurile comu­nităţii arhaice. Pentru încolţirea expresiei poetice, nu a exis­tat o mai bună pepinieră ca apropierea dintre sexe, serbată în forme pline de voioşie, la sărbătorile primăverii sau în alte momente solemne ale tribului.

Acest din urmă aspect – poezia ca formă, decantată în cuvînt, a jocului, veşnic repetat, al atracţiei şi al respingerii dintre flăcăi şi fete, în cadrul emulaţiei bazate pe raţiunea glumeaţă şi pe virtuozitate – este, fără îndoială, în sine, la fel de originar ca şi funcţia sacrală a artei poetice” (J.H.).

Arta poetică, limba poetică sînt un joc, aici îşi află ele rădăcina, de aici îşi absorb energiile necesare întru transformarea cultului în cuvînt, de vehiculare a înţelepciunii, a legii şi moralei. Poezia este singura care într-o societate secularizată continuă să cultive caracterul plastic al limbii, să-i păstreze prospeţimea şi strălucirea. Caracterul ei ludic o menţine ca o punte imaterială între seriozitatea socio-economică a lumii şi inefabila prezenţă a jocului, din care îşi extrage rafinatele esenţe, clare doar pentru un cerc relativ restrîns de iniţiaţi.

 

 

 

 

Viitoarele numere vor avea ca temă:

2016 –Poezie şi tradiţie; Poezie şi avangardă

2017 – Poezie şi ironie; Poezie şi sărăcie; Poezie şi castitate; Poezie şi viciu

2018 – Poezie şi profeţie; Poezie şi păcat; Poezie şi clarviziune; Poezie şi virtute