„A avea un prieten e mai vital decît a avea un înger”.

                                                                                                    Nichita Stănescu

Angela Baciu: D-le Dionisie Duma, îmi face o deosebită bucurie să stăm în faţa acestei ceşti de cafea şi să depănăm amintiri, parcă ieri ne-am cunoscut…

Dionisie Duma: Mă bucur nespus de vizita ta, dragă si minunata poetă Angela Baciu şi mai ales că putem sta la taifas, pe îndelete, în această zi de toamnă tecuceană, moldovenească şi, de ce nu… melancolică şi voievodală.

Dar lîngă cafea, vezi bine, se află şi o carafă cu vin, pentru că, nu-i aşa licoarea întreţine şi înteţeşte spiritele şi le dă voie să se manifeste în toată splendoarea lor. Este un vin autentic de Nicoreşti, din zona de obîrşie a părinţilor mei, şi poate nu ai să mă crezi, dar autorul realizării lui este chiar subsemnatul. „In vino veritas!” Louis Pasteur afirma că „o sticlă cu vin conţine în ea mai multă filozofie decît orice carte din lume”, iar Robert Stevenson spunea că „Vinul este Poezia îmbuteliată”.

Cînd ne-am cunoscut? În ce împrejurări, greu de precizat! Ne despart însă nişte ani, deci facem parte din generaţii diferite. Amicul meu de la Iaşi, poetul Daniel Corbu, în Prefaţa de la Antologia mea „Revelaţii”, apărută în 2009 la Editura Princeps Edit, scria următoarele: „Dionisie Duma a visat şi a scris cot la cot cu Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Dan Laurenţiu, Adi Cusin şi alţi poeţi din mirabila falangă şaizecistă”. Generaţia ta este mai aproape de zilele noastre.

 

Angela Baciu: Am intrat în acelaşi timp în USR Filiala Iaşi…

Dionisie Duma: Este o poveste lungă cu intrarea mea în Uniunea Scriitorilor. Am trăit la Iaşi între scriitori, oameni de artă, pictori, actori şi compozitori etc. Nu m-a prea interesat să am o legitimaţie de scriitor în buzunar, pînă într-o zi cînd fostul meu Magistru de la Universitate, Domnul Liviu Leonte, m-a întrebat dacă am predat la Filiala Iaşi cartea mea de poezii „Catedrala de cuvinte”, pentru a participa la Premiile Uniunii pe 1991. Răspunsul a fost negativ, iar profesorul a completat întrebarea iniţială: „te pomeneşti că nu eşti membru al U.S.?” Repetîndu-l pe „nu”, a urmat o muştruluială „aşa à la Ion Creangă” şi îndemnul de a purcede de îndată la întocmirea dosarului. L-am predat, nu mai ştiu cine era secretarul Filialei Iaşi, şi am aşteptat, bine merçi, para mălăiaţă care nu a căzut. Era în 1992. S-au mai petrecut, între timp nişte schimbări pe la Filială, şi, într-un tîrziu interesîndu-mă de dosar, acesta nu a mai fost de găsit, aşa că mi-am întocmit altul. Şi acesta a avut ghinion: membrii Filialei au votat „pentru”, dar, culmea, el nu a mai ajuns la Bucureşti, la Comisia finală de validare şi nici pînă în ziua de azi nu am aflat ce s-a întîmplat cu el. Mînat de la spate de bunul meu prieten Horia Zilieru, mi-am încropit un altul, al treilea deci, care, de data asta a avut noroc. Am fost primit în U.S. odată cu tine şi compania ta, într-o astfel de postură, m-a bucurat foarte tare.

 

Angela Baciu: Tema acestui volum de interviuri este: prietenia literară. Se ştie că aţi avut frumoase prietenii, cu cine să începem? Să ne întoarcem puţin în timp, sînteţi de acord?

Dionisie Duma: Interesantă tema interviurilor tale: „Prietenia literară”. Pe cît de frumoasă este, pe atît de vastă. M-ai prins într-un moment cum nu se poate mai potrivit, şi iată de ce: de mai mulţi ani lucrez la o carte intitulată „Evocări în prezent”.

Ei bine, trebuie să-ţi mărturisesc că este cea mai grea carte a carierei mele literare, întinsă pe mai bine de jumătate de veac. Pornind de la titlu, este lesne de înţeles semnificaţia lui. Volumul va cuprinde un număr impresionant de amintiri, hai să le spunem aşa deocamdată, care au în centrul lor creionate figuri reprezentative, mai ales în domeniul culturii, în special al literaturii, personalităţi marcante pe care le-am cunoscut de-a lungul întregii mele vieţi începînd cu savantul, renumitul lingvist, academicianul Iorgu Iordan, a cărui aport în domeniul lingvisticii romantice este apreciat la nivel mondial, tecucean de-al meu a cărui casă se află nu departe de a mea, de locul în care vorbim noi acum, şi îţi propun ca atunci cînd vom face o mică pauză, să mergem şi să vedem strada şi placa comemorativă, şi pînă la cei din generaţia mea, respectiv: Nichita Stănescu, Ioanid Romanescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Adi Cusin, Gheorghe Istrate, Horia Zilieru, Lucian Vasiliu, Cassian Maria Spiridon, Daniel Corbu, C.D. Zeletin, Vasile Andru, Paul Sînpetru, Ioan Pintea şi alţii omişi aici fără intenţie, lista fiind deosebit de lungă.

Revenind la tema interviurilor, mi-am adus aminte spusele lui Nichita Stănescu, menţionate şi ca moto: „A avea un prieten e mai vital decît a avea un înger!”; şi tot el: „eu nu am prieteni mulţi, dar ei sînt numeroşi”.

Nu vreau şi nu intenţionez să dau o definiţie a ceea ce înseamnă „prietenie”. Asta este treaba dicţionarelor, nu a mea, eu nu pot să-ţi spun decît ce a însemnat şi ce înseamnă ea, chiar la ora actuală. Este un concept larg, fără doar şi poate, şi iată că provocarea ta mă determină la o sinceritate deplină. Prietenia a fost şi este magistralul punct de sprijin al întregii mele vieţi, urmînd, imediat după Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de părinţi şi semeni.

Fiecare dintre prietenii mei adevăraţi îşi are un loc bine defi­nit în inima mea. Aşa încît acest organ suprem, regizor al activită­ţii întregului organism, vital pentru noi – pămîntenii, are o di­mensiune suprareală, supranormală, de necomparat şi de neimaginat. Cînd viaţa cotidiană, prin complexitatea ei, mă oboseşte, o oboseală care nu este de natură patologică, somatică şi psihică prin manifes­tările ei curente, atunci posed o terapie originală prin care pot înlătura această stare vremelnică, stare care, totuşi ar putea avea unele repercusiuni neplăcute, nedorite prin intensitatea ei pasa­geră. Apelez, pur şi simplu la amintirile pe care le readuc în prezent prin: scrisori primite (am un fond epistolar demn de luat în seamă, în ciuda faptului că, pe parcurs, am trăit şi unele necazuri pricinuite de unele manifestări barbare ale naturii, ca de pildă inundaţiile din 2007 ce mi-au distrus o parte din arhiva mea sentimentală), albume, fotografii, cărţi, mu1te cărţi cu autografele autorilor, benzi magnetice cu nenumărate înregistrări, CD-uri, DVD-uri etc. Îmi creez o altă atmosferă, cu alte cuvinte.

Dragă Angela, tu îmi pui o întrebare la care răspunsul este tare, tare greu de dat: cu cine să începem, să ne întoarcem în timp. Ţi-am înşirat,mai înainte, o listă cu nume luate la întîmplare. Dacă ar fi să ne oprim la fiecare din aceste nume, sînt sigur că, nu exagerez,ne-ar trebui un timp nedeterminat, dar cu aproximaţie el ar însemna o lună – două de zile. O zi raportată la o personalitate nu ar fi de ajuns! Şi, la urma urmei am putea întocmi, desigur, o carte ce ar putea număra cîteva sute de pagini.

Dar, pentru ci tot ai poposit în casa mea, hai să ne oprim totuşi la un nume: la Ioanid Romanescu, de pildă, pe care 1-ai cunoscut şi tu. Prima mea întîlnire cu el s-a petrecut la Iaşi, cam prin 1960. Mi-a făcut cunoştinţă cu el un fost coleg de liceu din Tecuci, student la Iaşi, la Politehnică, Constantin (Costel) Vasilică se numea. Apoi am fost colegi, vorbesc de Ioanid, la Filologie, la Al.I. Cuza. Se numea Valentin Tudose, în realitate, şi era de lîngă Iaşi, din comuna Voineşti. Uite, aici, în raftul acesta se află toate cărţile lui, începînd cu „Singurătatea în doi”, pînă la „Lovitura de maestru”, apărută cînd era pe patul de suferinţă în 1996. În mapa aceasta sînt scrisorile de la el, trimise, fie din Voineşti, Iaşi, Oneşti, Bacău pe unde l-a purtat viaţa.

Aici sînt poze cu el, făcute, fie la Tecuci, fie în alte împrejurări, cînd ne-am reîntîlnit. Venea la Tecuci, frecvent, nu era an să nu mă viziteze, uneori de trei-patru dăţi. Şi nu stătea numai aşa o zi-două, ci chiar săptămîni întregi. Într-un an a venit şi cu prima lui soţie, Liliana Cupşa, care terminase fizica la Cluj, de o frumuseţe superbă, îmi aduc aminte că, la o agapă, în Iaşi, mai în glumă mai în serios, bătrînul bard George Lesnea, care o mîngîia insistent cu ochii, 1-a întrebat pe Ioanid ce metode a folosit pentru a o cuceri şi a o aduce în tîrgul de pe vestitul Bahlui? Sînt destul de mişcat, Angela! Iată, aceasta este camera în care s-a odihnit, a citit, a ascultat muzică bizantină “cu timpanele sparte”. I-am dedicat mai multe poezii. Iată numai două dintre ele:

 

ŞI AŞA MAI DEPARTE…

Poetului Ioanid Romanescu

 

Să fii îndrăgostit de ocazie

mire oricînd cu

Poezia la butonieră

totdeauna plecînd

înspre o altă logodnă

din gările

fără linii paralele…

Să-ţi lingi umbra

cînd mori de plictiseală

sau să asculţi muzică

cu timpanele sparte

apoi

să cînţi la trompetă

şi aşa mai departe…

(Din vol. Extemporal la inimă,1999)

 

I O A N I D

 

Ioanid,

vezi toamna asta

se înalţă ca o

Catedrală de cuvinte

în care tu o să

asculţi muzică bizantină

cu timpanele sparte.

La Voineşti

lumina crepusculară

inundă ultimele

frunze apuse

pe bustul tău

din curtea şcolii gimnaziale.

Oare tu mai

visezi îngerii

care ne mîngîiau

cu aripa orele

tîrzii din burgul

de pe Bahlui ?…

S-au coclit pereţii

de la Vapor unde

aveam altarul

pe care s-au

răstignit

poemele tale…

Eu ruginesc încet

în rezerva-celulă

de la Spitalul

din dealul Copoului

şi ascult cum din

lumînările toamnei

se împărtăşeşte pămîntul

arat de frunze şi brumă.

Toate trec şi se duc.

Rămîne o rană pentru

veşnicie.

Nichita,Tom şi cu

tine îmi faceţi

semn de departe …

voi veni, negreşit

dar opriţi-vă strigarea

măcar să închei

nasturii

acestui Poem !

Iaşi, 2 noiembrie 2000

(Din vol. Aceste zile ,2005)

Sînt copleşit, zdruncinat peste măsură! Îngăduie-mi cîteva clipe,  să-mi revin!

 

Angela Baciu: Desigur…

Dionisie Duma: Emoţia a fost prea puternică şi te invit la o mică ieşire pînă la Strada Iorgu Iordan, care se află nu departe, în apropiere.

 

Angela Baciu: Ce bucurie, vă mulţumesc. Ce vom găsi acolo?

Dionisie Duma: Vom vedea placa comemorativă expusă pe locul unde a fost casa în care s-a născut marele savant, în 1888. Se numea înainte Strada Puţului. După cum ai văzut, ea se află într-o stare sub orice critică. Aş îndrăzni să spun că edilii tecuceni nu se prea îngrijesc de vestigiile trecutului, de monumentele vechi, de case şi străzi cu rezonanţe istorice (Tecuciul este un oraş vechi, în 2010 s-au împlinit 575 de ani de la atestarea lui documentară), de clădiri care sînt patrimoniu naţional. Nu vreau să intrăm însă în politică, să ne îndepărtăm de subiectul interviului.

 

Angela Baciu: Poate chiar din şcoală, cenacluri, reviste…

Dionisie Duma: Pe vremea adolescenţei mele, în şcoli nu prea existau cenacluri literare, sau de alţi natură. Nu mai vorbesc de reviste şcolare. Eu am terminat liceul (care se numea Şcoală medie) cu zece clase, după modelul sovietic. Am beneficiat, şi asta a fost teribil de favorabil pentru noi, elevii, de o echipă de profesori din vechea gardă, cum s-ar spune, cu vechime serioasă în învăţămînt, care îşi făceau treaba cu pasiune, cu mult profesionalism şi care mai păstrau, în predare reminiscenţe pozitive din metodele clasice, cum ar fi de exemplu profesoara mea de limba şi literatura română, Steliana Tănăsescu, absolventă a Facultăţii de Litere de la Universitatea din Bucureşti, formată sub imperiul intelectual al unor celebrităţi, cum ar fi: Rosetti, Densuşianu, Călinescu, Vianu, Ralea, Iordan etc. Realismul socialist, proletcultismul erau în vogă însă efectele lor nocive nu-şi atingeau scopul propus, uneori acesta era chiar anihilat numai datorită profesoarei noastre curajoase care risca cu bună ştiinţă recomandîndu-ne lecturi în afara programei şcolare din scriitori care nici nu figurau în manualele şcolare. Astfel am luat contact cu Blaga, Barbu, Bacovia, Voiculescu, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Panait Istrate. Personal îmi procuram cărţile de la juristul (judecătorul pe atunci) Emil Băicoianu, căruia îi port şi acum un respect postum nemărginit. La Bucureşti el urmase, în paralel şi Literele şi era o desfătare să-l auzi vorbind cu atîta patos despre anii lui de studenţie, despre literatura franceză pe care o cunoştea în original şi în cele din urmă despre un tînăr poet rus din timpul războiului care a locuit chiar în casele sale din strada Nicoreşti şi care, după război a făcut parte din conducerea Uniunii Scriitorilor sovietici: se numea Leonid Markov.

Pe de altă parte, îmi mai procuram cărţi şi de la doctorul Gheoghe Dimitriu, care, în vremea studiilor mele liceale conducea un cenaclu literar ce purta numele lui “Ion Creangă”, la şedinţele căruia participam cu multă plăcere. Întorcîndu-mă la domnul Emil Băicoianu, pot afirma că, împreună cu profesoara Steliana Tănăsescu au însemnat primii mei mentori literari de la care am primit bune sfaturi călăuzitoare. Domnul Băicoianu iubea poezia clasică îndeosebi, cultiva şi pe cea modernă, el însuşi compunînd texte cu formă fixă cum ar fi sonetul şi rondelul. Era născut pe plaiurile mioritice, în 1916, la Răcoasa, comună vestită din Vrancea şi dacă regret ceva destul de tare, este faptul că, în timpul vieţii, nu şi-a publicat nici un volum de poezii, deşi avea în manuscris vreo trei-patru, după cîte ştiu, care au rămas pe undeva, uitate în sertarele biroului său, sau prin rafturile bibliotecii sale foarte bogate din care m-am adăpat cu sîrg în tinereţea mea zbuciumată. Am pierdut astfel un poet şi o operă care ar fi făcut cu cinste faţă unei pagini, măcar, din orice Istorie a literaturii române.

 

Angela Baciu: Dacă ar fi să puteţi revedea pe cineva drag plecat în lumea îngerilor, pe cine aţi dori să revedeţi şi cum… ar decurge dialogurile cu aceşti prieteni?

Dionisie Duma: Văd că ai în repertoriu un set de întrebări deosebit de grele. (zîmbeşte)

Pe cine aş dori să revăd dintre cei plecaţi în lumea îngerilor? Nu se poate să-i aleg. Pe toţi, pe toţi i-am iubit!

Pe Nichita, pe Ioanid, pe Tom (Gh. Tomozei ), pe Cezar, Mişu (Ursachi). Pentru fiecare am cîte un crîmpei din sufletul meu. Prin plecarea lor, fiecare mi-a lăsat cîte o rană ce nu se mai vindecă cu una cu două. Durerea – nu am cuvinte să ţi-o împărtăşesc! Nichita – acest Uriaş Poet de Premiu Nobel pe care, din păcate, nu 1-a primit, din motive pe care le cunosc, dar nu este cazul să le amintesc aici, mi-a scris pe volumul său Noduri şi semne un autograf emblematic, cu cîteva luni înainte de a pleca „în lumea îngerilor” (cum spui tu): uite-l aici, pe carte, dar să-1 cităm şi pentru cititorii acestui interviu: „Poetului Dionisie Duma, profesor de limbă şi literatură română ca şi mine, om de inimă ca şi mine, şi cu dragoste de cultură ca şi mine, – Cu un sentiment curat de tandră preţuire şi de colegialitate, Nichita Stănescu, Bucureşti, 27 iunie 1983”.

A fost ultima noastră întrevedere. În toamna aceluiaşi an (1983) proiectasem să vină la Tecuci. Nu a mai apucat, pentru că la 13 decembrie a aceluiaşi an, de ziua tipografilor, era marţi, a plecat la o întîlnire prelungită cu Mişu Eminescu, cum îi spunea el.

 

Angela Baciu: Extraordinar!

Dionisie Duma: Mă provoci, Angela, nu-mi dai pace deloc! Vrei să-ţi mai spun ceva? Uite, printre lacrimi am să-ţi dictez şi “Testamentul” pe care mi 1-a lăsat Nini (aşa îi spuneam, precum i se adresau şi cei din familie). Mă aflam în apartamentul lui din strada Piaţa Amzei, nr. 7-9, scara C, etaj 4, apartament 16, Sector 1, mai ţin minte şi numărul de telefon care, pe vremea aceea, era: 59.56.00, cînd, deodată, spontan cum era, îmi strigă; ia şi scrie, repede! “Bătrîne, ia aminte, Poezia este singura care îţi poate oferi, oricînd, conceptele operaţionale ale supravieţuirii!” Ei, ce zici? Poetul “Necuvintelor” întrupat în cuvinte! După “despărţirea” de Nichita, despărţire pe care niciodată nu am considerat-o concretă, am purtat corespondenţă cu familia poetului: cu mama sa, Tatiana, care se trăgea dintr-o aleasă familie de ruşi, Cereaciukin, şi cu surorile sale, Mariana, profesoară de fizică în Bucureşti care locuia cu mama sa în strada Pajurei, nr.16, bloc A 5, scara E, apartament 100, Sector l, Cod. 78414, Bucureşti 68, telefon 90/68.92.61 pe vremea aceea şi cu sora lui nelegitimă (era înfiată) Cristina, asistentă medicală în Ploieşti, aceasta domiciliind în casele părinteşti, din str. Buciumului nr. l, apoi General Cernat şi în cele din urmă, strada Nichita Stănescu nr. l unde astăzi se află Muzeul Memorial ce poartă numele poetului. Această corespondenţă care s-a desfăşurat pe timpul a 15 ani, am publicat-o într-un volum intitulat “Scrisori”, volum prefaţat de Magistrul meu iubit, Academician Constantin Ciopraga. Textele sînt xeroxate şi comentate, aşa încît ele pot servi ca material documentar util în completarea biografiei Marelui Poet. Originalele le-am predat Muzeului Memorial Nichita Stănescu din Ploieşti. Acum, toate cele trei fiinţe sînt plecate la Domnul şi poate chiar stau alături de Nichita şi de tatăl său, Nicolae Stănescu, decedat în 1982 şi căruia Nichita i-a dedicat volumul său de versuri “Noduri şi semne”. În Ploieşti mai trăieşte o verişoară a lui Nini, se numeşte Vera Popescu şi atunci cînd mi se face dor cumplit de Poet o sun îndată la 0244/ 576.362. Este o femeie minunată, firavă, delicată şi sensibilă, la fel ca şi soţul dumneaei, inginerul Gheorghe Popescu.

Cît despre Ioanid Romanescu, închipuie-ţi că el se află aici, lîngă noi, şi strigă din răsputeri de se clatină pereţii casei, aşa cum a făcut-o în atîtea rînduri în spaţiul acestei încăperi în care ne aflam: “Trăiască Poezia şi Marii Visători!”

 

Angela Baciu: Să ne tragem puţin sufletul şi, dacă sînteţi de acord, citiţi un poem drag sufletului…

Dionisie Duma: Am să-ţi recit o poezie plină de semnificaţii adînci, scrisă în 2008, la tine, la Galaţi, în timp ce mă aflam internat în Spitalul judeţean „Sfîntul Andrei”. Se intitulează Bătrînii şi face parte din volumul Lîngă liniştea inimii, apărut în acelaşi an.

 

BĂTRÎNII

 

Bătrînii dorm în paturi suprapuse

Ei sînt bolnavii vechiului spital

N-au nici un sens şi nici un ideal

Doar amintiri din vremurile-apuse.

 

Mai scotocesc prin buzunare sparte

Să dea de vreun chiştoc folositor

Nu plînge nimeni, cînd de mila lor

Şi-nchide veacul pagina de carte.

 

Sînt gîrboviţi precum o acoladă

Cu paşi mărunţi, privirile domoale

Trec prin baston durerile de şale

Pe creştet li s-a aşternut zăpadă.

 

De au copii, nepoţi, chiar strănepoţi

Doar numai ei ar trebui să ştie

De nicăieri n-au nici o bucurie

Fantoma lor ne zguduie pe toţi.

 

Se tînguiesc în cel mai trist destin

Se sting uşor – sfîrşit de lumînare

Părinţii noştri simt că la plecare

De somnul lor ne-am îngrijit puţin !

Galaţi, februarie 2008

 

Angela Baciu: Ce aveţi acum pe masa de lucru?

Dionisie Duma: Am pomenit mai înainte: o carte de evocări literare şi una de poezie. La prima lucrez de vreo doi ani, am intitulat-o, deocamdată Evocări în prezent; ea este o retrospectivă a întregii mele vieţi literare, în centrul ei aflîndu-se personalităţile pe care le-am cunoscut de-a lungul timpului şi pe care, tangenţial, le-am amintit înainte. Cineva spunea că dacă ai început să-ţi scrii memoriile, amintirile, evocările, ţi-ai cam încheiat cariera scriitoricească. Nu ştiu cît adevăr conţine afirmaţia, dar o contrazic prin faptul că în primăvara lui 2012 voi apărea cu o nouă carte de versuri botezată deocamdată – Exerciţii de primenire, în care parte din texte reprezintă şi o reflectare a călătoriei mele în Grecia în primăvara acestui an, prilej de purificare lăuntrică pe care nu o bănuiam vreodată. Olympul (reşedinţa marilor zeităţi), Parnasul, Akropole, Meteora (cu mănăstirile suspendate), insula Eghina (cu Mănăstirea Sfîntul Nectarie şi casa memorială Nikos Kazantzakis), Delphi sînt toponime-repere cu o vechime de peste 4700 de ani; civilizaţia greacă păstrează pînă astăzi, vestigiile din perioada de aur a lui Platon, Aristotel sau Pitagora. Ţara, aşa cum am cunoscut-o, reprezintă un paradis al turismului cultural, o călătorie în istorie şi artă. L-am avut drept călăuză pe bunul meu prieten, profesorul universitar, poetul şi traducătorul Andreas Rados, care îşi duce viaţa între Iaşi şi Atena şi care i-a tradus în neogreacă pe Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Marin Sorescu şi Ioanid Romanescu. Anul acesta am fost şi eu tradus în neogreacă. În vol.2l, nr.4 (89-90), 2011, am apărut cu patru texte în revista „Contact Internaţional”, condusă de poetul ieşean Liviu Pendefunda. Traducerea este asigurată de profesorul şi traducătorul Valeriu Mardare, doctor în filologie, discipolul avizat al lui Andreas Rados.

 

Angela Baciu: Vorbeam despre prietenii literare, să ne întoarcem puţin şi să vă amintiţi de profesori, colegi, cum erau în tinereţe, cum sînt acum… şi dacă mai păstraţi prieteniile cu ei

Dionisie Duma: Angela, dragă, vreau să-ţi spun că la ora actuală, comunic cu majoritatea colegilor de liceu aflaţi încă în viaţă, nu mai vorbesc de scriitorii aflaţi în mai toate colţurile ţării, începînd din Maramureş şi pînă în Dobrogea, din Banat şi pînă în Bucovina şi Basarabia, precum şi cu cei aflaţi în alte ţări europene, sau în alte continente (America, Australia). La anul, deci în 2012 care se apropie cu paşi repezi, împlinim 55 de ani de cînd am terminat liceul. Preconizăm o întîlnire omagială aici, la Tecuci. Şi pentru că am adus vorba de colegi de liceu, iată, îţi voi vorbi de unul ce se detaşează de toţi ceilalţi prin personalitatea ştiinţifică pe care o reprezintă. Este profesorul universitar doctor inginer Boris Plahteanu, de la care am primit zilele trecute aceste două cărţi de referinţă, aflate în preajma noastră, pe birou. Prima este intitulată “Cartea reverenţei”, care reprezintă un excurs lirico-epic prin viaţa acestui coleg al meu, care pe 22 septembrie 2011 a împlinit frumoasa vîrstă de 70 de ani. Este un fel de autobiografie mai lărgită care punctează evenimente, întîmplări, acţiuni, ca într-un bildungsroman autentic, de la anii copilăriei şi adolescenţei petrecuţi în Tecuci, pînă în anii de studii la Iaşi, unde a absolvit Institutul Politehnic, Facultatea de Mecanică, secţia Tehnologia Construcţiei de Maşini, în 1962, apoi drumul formaţiei sale intelectual – ştiinţifice – doctoratul din 1973, treptele funcţiilor didactice: şef de laborator, asistent, şef de lucrări, conferenţiar şi profesor universitar, din 1990.

Autor şi coautor la peste 30 de monografii, tratate, cursuri, 350 de lucrări ştiinţifice, 86 brevete de invenţie, 65 proiecte etc. Cartea este însoţită şi de următoarea scrisoare: „Dragul meu Dionisie, Te am în fata ochilor cînd îţi scriu aceste gînduri şi poate că în momentele următoare simt şi îmbrăţişarea ta. Mulţumesc din suflet pentru cuvintele dăruite mie şi aşternute în albumul conspiraţiei tinerilor mei, album ce îl voi trimite cu un următor colet. Este încă în tipografie.

Cu aleasă preţuire de coleg şi prieten, şi toate urările de sănătate şi mulţumire sufletească, Boris”.

Uite, a doua carte este chiar albumul, realizat excelent tipografic, despre care vorbeşte în scrisoare, la care sînt şi eu colaborator. La pagina 112 vedem o fotografie transmisă de mine: aici sînt eu, alături, Boris Plahteanu şi în stînga lui, profesorul Ştefan Rugină, realizată în curtea Colegiului “Calistrat Hogaş” din Tecuci, în anul 2000, cînd colegul meu a primit titlul de “Cetăţean de Onoare” al municipiu1ui Tecuci.

La pagina următoare se află evocarea mea intitulată sugestiv: „Profesorul universitar doctor inginer Boris Plahteanu – sau poetica mecanismelor tehnice”. Nu avem timp să o parcurgem complet.

Am amintit, mai înainte, de activitatea ştiinţifică a colegului, dar mai adaug aici şi cele 38 de medalii de aur obţinute la Saloanele Mondiale şi Internaţionale de Invenţii de la Bruxelles, Geneva, Moscova, Zagreb, Novi Sad, Varna, Casablanca, Budapesta, Sofia, Iaşi.

Hai, să citim şi încheierea care mi se pare interesantă:

„Îmi vine în memorie un scurt şi emblematic poem semnat de regretatul Mihai Ursachi:

„Un om din Tecuci

avea un motor

dar nu i-a folosit la nimic!”

Parafrazîndu-l ar suna cam aşa:

„Un om din Tecuci

a inventat un motor

dar cît de util a devenit semenilor!”

Acest OM se numeşte – pe scurt Boris PLAHTEANU!”

Mai sînt aici încă două fotografii de grup, la acelaşi Colegiu, şi una ce mă reprezintă la acest birou de scris.

Aşadar, un coleg care este, fără îndoială, simbolul generaţiei noastre. Dar – ce simbol!

 

Angela Baciu: Ce amintiri frumoase vă vin acum în minte cu unii dintre ei?

Dionisie Duma: Nu se pot înşira amintirile, cum să le spune eu, individuale, avute cu prietenii mei. Ele fac obiectul unei cărţi masive, parcă ţi-am mai zis, pe care nu am gîndit-o ca structură. Să vedem ce va ieşi cu „Evocările în prezent”, care nu-i departe de acest proiect, dacă îl voi avea ca obiectiv.

 

Angela Baciu: Aveţi anumite, să zicem, amintiri de suflet pe care le preţuiţi mult?

Dionisie Duma: Am pretenţia că, întrucîtva, sînt un om sistematic, organizat, meticulos în ceea ce fac. Nu am un program strict kantian, să-i zic aşa, dar, mi-a plăcut ca lucrurile începute să le duc la bun sfîrşit. Am rămas, toată viaţa, partizanul cuvintelor tatălui meu care îmi zicea: „Măi băiete, vorbele tale să fie „da” sau „nu”, restul cuvintelor aparţin diavolului”.

Aparţinînd logosului apostolic ele sînt desprinse din Sfînta Scriptură şi au în conţinutul lor sensuri multiple şi profunde. Tata, care prin calităţile sale mi-a folosit ca model de urmat, ar fi împlinit, anul acesta, pe 8 decembrie, generoasa vîrstă de o sută de ani.

Am multe fotografii de familie, deşi tot multe s-au pierdut, datorită unor împrejurări tragice (cutremurul din 1940, războiul) nu mai vorbesc cu prietenii în anumite momente ale vieţii, pe care le păstrez cu pietate. Mi s-a întîmplat şi o mare nenorocire însă: în după amiaza zilei de miercuri, 5 septembrie 2007 s-a abătut asupra Tecuciului, o catastrofală inundaţie, ce a continuat şi noaptea, pînă aproape în zori. Un pîrîu mic, fără nici un fel de importanţă, Tecucelul, care traversează oraşul şi-a ieşit din matcă, datorită unei ploi torenţiale, o rupere masivă de nori, şi a năvălit cu o forţă uimitoare pătrunzînd şi în locuinţele oamenilor şi lăsîndu-se şi cu cîteva victime omeneşti. Într-o bucătărie, pe care nu o mai locuiam de foarte multă vreme, aveam depozitate în cutii speciale şi pachete, întreaga mea arhivă. Cele care s-au aflat pînă la înălţimea de 40-50 cm au fost distruse complet. Cărţi manuscrise, scrisori şi alte documente de mare însemnătate pentru întreaga mea biografie spirituală au pierit astfel, au luat drumul neantului. Îţi dai seama ce am pierdut?

Despre „prietenii literare” se pot scrie, nu exagerez, multe rafturi de biblioteci.

Dar, dragă prietenă, Angela, mi-a fost dat să cunosc şi chiar şi port dialoguri prelungite, cîţiva ani, cu un personaj ce a participat efectiv la o prietenie literară, al cărei sfîrşit s-a dovedit a fi tragic. Este vorba de poeta Natalia Negru, fosta soţie a poetului Şt.O. Iosif, apoi a lui Dimitrie Anghel. O adevărată legendă s-a ţesut în jurul celor trei, dar am să mă strădui să o comentez cît se ponte de succint. Am cunoscut-o prin anii 1955-56, cînd eram elev la liceu, prin intermediul mamei mele care o cunoştea, fiindcă satele lor se învecinau: Tecucelul – Sec şi Vizureşti. Locuia, în acea vreme, în Tecuci, într-o casă care-i aparţinea, pe strada Uzinei, la numărul 5 (astăzi George Coşbuc). Casele au fost naţionalizate, poeta fiind declarată chiabură, întrucît mai deţinea şi pămînt, vie şi casă la Tecucel. Avea în folosinţă numai două camere, ce se aflau în spatele imobilului, celelalte fiind ocupate de chiriaşi. În imediata apropiere se află, pe colţ, clădirea în care s-a născut filosoful tecucean Ion Petrovici. Trecuse de 70 de ani. În serile lungi de iarnă mă ruga să-i mai ţin de urît, cum se spune pe le noi prin Moldova şi atunci îmi povestea fragmente reale din viaţa ei atît de tumultuoasă şi, evident, atît de interesantă pentru istoricii literari. Iosif şi Anghel au fost foarte buni prieteni. Ca firi poetice se deosebeau substanţial: unul era patriarhalul Iosif, altul modernul simbolist Anghel, frecventator asiduu al vechilor cafenele literare pariziene. Totuşi, au tradus împreună şi au scris împreună “Caleidoscopul lui A. Mirea” în care simbioza celor doi este de menţionat. Dar, la un moment dat, Anghel – care poate fi încadrat, fără reticenţe, în rîndurile personalităţilor accentuate ale psihiatrului german Karl Leonhard – se îndrăgosteşte subit de soţia prietenului, şi sub ameninţări repetate o sileşte să-l părăsească pe Iosif şi să-1 însoţească ca parteneră legală. Deznodămîntul, ca în romanele de capă şi spadă: Iosif moare în Spitalul Colţea, în 1913, iar mariajul dintre Anghel şi Natalia Negru avea să se sfîrşească la Tecucel prin focuri de revolver. Anghel trage asupra Nataliei, o răneşte, apoi trage şi asupra sa. Rănit, este transportat la Iaşi, dar într-un moment de deznădejde şi de cădere psihică totală, îşi rupe operaţia şi moare. Era în 1914.

La 2 septembrie 1962, în faţa mea şi a unor rude de-ale sale, chemate de urgenţă, se stinge şi Natalia Negru, în aceeaşi casă şi în aceeaşi odaie unde o cunoscusem cu ani în urmă; mai avea puţin şi împlinea 80 de ani.

Am păstrat de la ea manuscrisul romanului epistolar “Domniţa mea erai”, pe care 1-am donat, între timp, Muzeului Literaturii Române din Iaşi, o poză originală din tinereţe, o scrisoare de la Tudor Arghezi, adresată ei în 1914, o dedicaţie a ei pe volumul “Poezii” de Şt.O. Iosif, şi… bineînţeles, scenariul unei vieţi care şi acum mă răscoleşte profund, cînd sînt nevoit să-l pun la dispoziţia celor care au răbdare să mă asculte, cum eşti tu acum.

 

Angela Baciu: Vă rog un gînd pentru cei ce vor citi această carte…

Dionisie Duma: Pentru cititorii cărţii tale, ce să le spun? Să înveţe, dacă se poate, din experienţele celor intervievaţi de tine, pentru că au ce, iar ţie nu-ţi doresc decît numeroase glorii literare cu poezia minunată pe care o scrii şi cărţi cît mai multe care să-ţi aducă împliniri lirice şi mari bucurii lăuntrice!

 

Angela Baciu: Cui ar trebui să mulţumiţi pentru ceea ce sînteţi astăzi?

Dionisie Duma: Cui să mulţumesc, Angela ? În primul rînd Celui de Sus, Bunului Dumnezeu în care cred necondiţionat, părinţilor mei, odihnească-se-n pace, precum şi prietenilor devotaţi care m-au înconjurat cu dragostea lor şi mi-au dăruit, cu prisosinţă din, bunătatea sufletelor lor curate.

 

Angela Baciu: Aveţi regrete?

Dionisie Duma: Dacă regret ceva, apoi regret faptul că România trece prin momente grele şi dificile, că poporul meu este nevoit să sufere, să suporte aceste colapsuri în viaţa lui, pe care, o spun cu cea mai mare convingere, nu le merită. Cine este de vină pentru aceste situaţii ce ne afectează viaţa din plin?

Îmi este greu să răspund! Nu-mi place România aşa cum arată ea astăzi, starea ei deplorabilă! Dar asta nu înseamnă că nu o iubesc cu toată fiinţa mea! Şi am speranţa că viitorul nu va trage la indigo prezentul nostru de astăzi!

 

Angela Baciu: Cu ce gînd, vers, poem aţi dori să încheiaţi acest interviu?

Dionisie Duma: Se apropie, cu paşi repezi, Sfintele Sărbători de Iarnă, dintre care cea mai importantă este Naşterea Domnului Nostru Iisus Hristos. Iată “Ruga” mea cu care închei volumul “Lîngă liniştea inimii”, dar care rămîne mereu în actualitate:

 

RUGA

 

Mai spală-mă, Iisuse, de păcate

Iar eu cu lacrimi Te-oi spăla pe faţă

Şi du-mă, drept, spre dincolo de viaţă

Întru lumina zărilor curate !

 

Nu mă lăsa, în drum, pe jumătate

Numai în zbor, cu-o singură aripă

Dă-mi Mîna Ta, salvează-mă în pripă

Cînd urlă Moartea, singură-n Cetate !

 

Însemnul Tău e Crucea de pe spate

Şi rănile ce-Ţi sîngeră din umăr

Sus, pe Golgota, inima-Ţi mai bate.

 

Printre oştenii-Ţi credincioşi mă număr

Şi spre lumina zărilor curate

Mă du, Iisuse, fără de păcate !

 

Angela Baciu: Vă mulţumesc!

 

 

Interviu realizat de Angela Baciu

Poet, publicist

 

Interviul a fost realizat la Tecuci, marţi 8 noiembrie 2011,

în ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.