Simona IANCULOVICI
V-a vizitat Îngerul Singurătăţii şi se pare că v-a luat urechile, dacă e să mă inspir din versurile dumneavoastră. Dar ce-i trebuiau lui urechi? Doar aude totul şi fără ele. Desigur, aici e vorba de o ironie fină, atît de fină, încît devine de-a dreptul inefabilă şi riscul este să nu se prindă nimeni. Norocul este că aveţi un simţ al muzicii interioare care nu depinde nici de ironie, nici de urechi. Un şi mai mare noroc este acela că aveţi pur şi simplu talent. În baza acestei calităţi înnăscute, ne putem exprima speranţa că echilibrul stilistic va fi cîştigat în timp. Mai aveţi şi o doză înduioşătoare de nebunie, numai atît cît vă şade bine, dar suficient pentru a fi o persoană unică şi imprevizibilă. Poemul amplu pe care mi l-aţi trimis ar pierde mult dacă l-aş decupa aici, pentru a cita cîteva versuri. Este exact tipul de poem pe care nu poţi să-l decupezi fără să-l ciopîrţeşti. Aşa că mă abţin. Dar mai vorbim noi… (E o promisiune, nu o ameninţare.)
Cristian CHIRIPUCI
Iată un alt poet vizitat de strigoiul ironiei, dar nu numai vizitat, ci zgîlţîit, gîdilat şi puricat, întors pe faţă şi pe dos, descompus, recompus şi terminat. Iar cînd zici că se poate lua o pauză, ţi-ai găsit, strigoiul revine! Cu forţe proaspete. Cea mai reuşită este ironia de limbaj, care uneori se depăşeşte pe sine, transformîndu-se în construcţii lingvistice aparent savante, de fapt nişte jocuri de cuvinte ingenioase care maschează o absenţă ontologică. Dar o maschează frumos. Poetul rămîne deocamdată în umbra acestor jocuri, pe care le va surclasa într-o zi. El refuză, din demnitate, să scoată urlete de disperare. Alege să construiască absenţe şi geometrii ale liniştii, îndărătul cărora urmează să descoperim ceva… Iată un exemplu:
ai respectul meu/
respectul dedicat de sine devine timp
pe care ţi-l oarele mereu
aşteaptă tău pînă mă ridic nici
chiar ascuns de cîntecul însufleţeşte-l sirenă
parcă instinctul dar nu
ajunsă dragostea moare
dor amintirile care educă jocuri tu iubito
pe floare lîngă floare cuvînt
descris eu personaj principale
educator sau educat cîte un cînt
Minodora AVRAM
Înţelepciune, ai aripi de ceară… Ne amintim spusa asta veche datorită tinerei poete Minodora Avram, care cu siguranţă se află în căutarea înţelepciunii. Unele pagini de-ale ei par scrise de Descartes, altele, într-un arc peste timp, de Heidegger în persoană. Nu rareori simţim ecouri din lirica Sfîntului Ioan al Crucii, cel care cutreiera adîncurile întunericului luminos al spiritualităţii creştine, de unde a ieşit victorios, purtînd un nimb de lumină. Mai pe scurt, Minodora Avram este în căutarea identităţii poetice, dar nu este deloc exclus ca pînă la urmă să aleagă un alt drum. Se pare că îi sînt mai dragi conceptele şi maximele sapienţiale decît emoţiile, imaginile şi travestiurile de limbaj. Ea doreşte să descopere mari adevăruri şi să ni le dezvăluie în forma cea mai înţeleaptă cu putinţă. Mult succes!
Nicolae Lupu
Admirator al frumuseţii, în toate ipostazele şi sub toate formele, inclusiv cele feminine, Nicolae Lupu este un prestidigitator lingvistic demn de admiraţie, deşi uneori dă impresia că luptă furibund cu propriile lui fantasme, recognoscibile prin repetiţie, nicidecum cu femei/frumuseţi existente în viaţa reală. Sigur că aşa îi stă bine unui poet, să se piardă printre năluci de o strălucire orbitoare, să alerge după mori de vînt pe care numai el le vede şi le preţuieşte, dar mai lipseşte ceva: să ne convingă şi pe noi că merită efortul. Acest sacrificiu de sine, cu o miză impalpabilă şi incontrolabilă, devine o trăire fără conţinut, ca o bolboroseală care se vrea filozofie.
Mult mai plauzibilă este latura mistică a poetului, acea veşnică rugăciune: „Ia-mă, Doamne, înlăuntrul Tău!”, care se transformă în dreaptă judecată sau în tangou teluric cu îngeri căzuţi.
Poate că poezia este o falsă călăuză în viaţa lui Nicolae Lupu, una care îl poartă pe drumuri străine şi-l va lăsa baltă la o cotitură. Nu-i nimic, dacă se va întîmpla asta, căutătorul deocamdată liric se va replia, va trage mult aer în piept, va privi în jur şi va începe să caute adevărul cel mai valabil pentru propria lui persoană.