Poemele celui de-al doilea volum semnat de Mihai Doloton poartă amprenta lirismului bacovian, lucru certificat încă de la bun început prin titlul Frămîntări din morminte (apărut la editura Pontos, Chişinău, 2015) şi întărit ulterior atît prin imaginarul poetic similar, cît şi prin existenţa unui poem dedicat marelui simbolist – Poetului George Bacovia.

Se configurează o atmosferă ostilă, în care singurătatea devine personaj ce ia în stăpînire totul. E sesizabilă o dilatare a clipei şi, totodată, o persistenţă în stare, prin fructificarea formelor de gerunziu ,,curgînd”, ,,plîngînd” etc. Pe urmele poetului său preferat, Mihai Doloton surprinde materia într-o lentă şi interminabilă cădere, disoluţie (Iarna suflă-ncet –/ Frunze de omăt/ Cad” – Poem de martir).

Chemarea stranie a neantului e acutizată în poemul De iarnă, gerunziul făcînd aici pandant cu forma prezentului etern ,,gem”, ,,strig”, ,,scot”. Muzicalitatea sincopată e subliniată de prezenţa punctelor de suspensie.

Morbul erodează realitatea. Cei vii nu mai ştiu să guste viaţa aşa cum se cuvine, fapt surprins în poemul Din toate zilele. De sabat ştiu a se bucura numai cei trecuţi în nefiinţă ,,doar morţii se-adună de ziua Sabatului”, iar la spovedit mai merge, spăşit, doar timpul.

Moartea e percepută drept o prezenţă intra vitam (De moarte cum să-mi fie teamă/ Cînd ea la toţi ne este mamă? – De moarte), glisarea dinspre viaţă spre moarte devine imperceptibilă, cele două se confundă adesea şi nu ţin cont de vîrstă (,,Un copil se joacă/ Afară, prin ninsoare./ Altul, sfîşiat,/ De o boală, moare.” – Culorile ce dor).

Un poem precum La priveghi capătă accente baudelairiene prin prisma imaginarului ce ţine de sfera putridului, a descompunerii, amintind cititorului de antologicul Un hoit.

Plînsul ,,Plîngînd de spaima-nfometată/ Mai stau cu moartea la taifas/ Şi, poate, am să rîd vreodată,/ Dar iarăşi singur am rămas” – Atît de singur, recluziunea, singurătatea, tîrziul, golul, moartea (,,Nu mai există nimic decît moarte/ Şi locul pe cruce nu se mai împarte” – Nimic, decît moarte) reprezintă temele recurente ale volumului supus atenţiei.

Nicăieri nu există şansa redempţiunii (,,Nu există pace şi nicio speranţă” – Ger de singurătate), fiinţa neputîndu-se salva nici prin scris, nici prin iubire, iar procesul autoscopic din Singur pare sortit eşecului.

Universul surprins în volum aminteşte extrem de fidel de atmosfera apăsătoare a poemelor bacoviene, de hohotul autumnalului, de tîrziul inoculat pretutindeni (,,mor bolnav de nedreptate” – De vorbă cu moartea). Paleta cromatică, deşi ternă, cotropeşte, ia cu asalt spaţiul marcat, aşa cum ne-am aştepta, de cavou, cimitir, abator.

În Explorare depistăm o veritabilă ars poetica. Lumea în care artistul trăieşte are valorile alterate, drept care acesta nu-mi mai găseşte locul, rostul. De asemenea, poemul are şi sonuri soresciene, amintind de Am zărit lumina.

Conştient sau nu, Mihai Doloton e influenţat pe alocuri de lirica lui William Blake (The garden of love, A poison tree ş.a.m.d).

Tot o artă poetică este şi poemul Cv, în care auditivul este violentat ,,funerară operă”, ,,rece umbra mea (…) ţipă plină de isterie”, iar viaţa devine un mizerabil stupefiant.

Poetul găseşte uneori forţa de a face haz de necaz, luînd tragicul peste picior, în poeme ce au aerul unor epigrame – Întuneric neconstituţional ,,A trăi cu speranţă/ E neconstituţional”, Complici la moarte ,,Cuprinşi de singurătate/ Am ajuns complici la moarte”, Licenţa morţii etc.

Ca tributul pentru autorul simbolist să fie complet, Mihai Doloton inserează la finalul cărţii şi cîteva pagini de Firimituri inocente, cugetări ce trimit la celebrele Divagări utile  ale lui Bacovia.

Conchid, lansînd către cititori invitaţia de a se apropia de scrierea dolotoniană, cu ceritudinea că vor întîlni un poet extrem de sensibil, un poet ce ştie a surprinde această alchimie a durerii devenite poezie.