Vasile DIACON – Constantin Mănuţă şi toamna poeziei

De la momentul debutului publicistic cu poezia Dorul meu, în 1967, la vîrsta de nici 20 de ani, la cel editorial, în 1997, şi pînă la apariţia antologiei Fragedul contur (Editura All Zenit, 2014), Constantin Mănuţă a construit în cuvînt, în timp, durabil, un edificiu liric cu o pregnantă notă de persuasivă personalitate. De la publicarea primei poezii şi pînă la momentul apariţiei întîiului volum de versuri, Din toate rănile sufletului, au trecut trei decenii. Trei decenii de tatonări în iniţiere, de căutări şi iubiri înălţătoare ori decepţii devastatoare, frîngătoare de aripi, toate constituind „rănile sufletului” cu care poetul s-a oferit ofrandă pe sine însuşi cititorului iubitor de metaforă încifrată în vers, ulterior avînd a se întruchipa în alte 13 ipostaze, părţi incitante ale zidirilor sale interioare: Orele umbrei (1998), La răsărit de cuvînt (1999), Steaua de cucută (2001), Instanţă grea (2003), Zidit în zbor (2004), Înzăpezit sihastru (2006), Melancolie de stea (2007), Cocor de fum (2008), Taina din rană (2010), Fior tîrziu (2011), Nelinişti astrale (2013), Privirea înserării (2013), Nepoţi de dor (2014) şi Plîngere postumă (2015).

Din acest consistent material liric, publicistul Vasile Fluturel, el însuşi poet de marcă, realizează o masivă antologie. Coleg de breaslă scriitoricească şi prieten bun cu Constantin Mănuţă, stabilind cronologia, principalul criteriu de antologare, V. Fluturel reuşeşte o inspirată şi exigentă selecţie din cele mai reprezentative poezii din cărţile menţionate (mai puţin Plîngere postumă, deoarece nu apăruse încă), înserînd şi un consistent grupaj – Calendar sentimental – conţinînd doar poeme inedite.

Antologia beneficiază de o amplă prezentare a operei poetului Constantin Mănuţă, bine documentată şi cu exemplificările necesare, semnată de către Nicolae Busuioc, care îi urmăreşte evoluţia  „spre registrele liricii romantice, uneori cu accente neoromantice, convins că în acest spaţiu îşi poate contura cel mai bine imaginea poetului trăitor într-un exil lăuntric”. Acesta constată că poetul – cugetător liric şi analitic – este traversat de o „abisală tristeţe” şi revine mereu la „începuturile fervorii onirice cu detaşare însă şi limpezime”.

În peisajul publicistic din zona liricii, Constantin Mănuţă trebuie circumscris unei galerii de poeţi incluzînd, printre alţii, pe cunoscuţii Horia Zilieru, Emilian Marcu, George Popa, Vasile Filip, Mihai Liţu-Munteanu, Vasile Fluturel, Florentin Dumitrache şi alţii cu care a corezonat, dar şi cu unii dintre cei ce deja hălăduiesc în lumea umbrelor din spaţiul zăpezilor veşnice, precum Daniel Lascu, Gheorghe Lupu, Ovidiu Hotinceanu, Marinică Popescu, Ion Boroda, apropiaţi de sufletul său.

Maestru al versului clasic (am putea vorbi chiar despre un dicteu al versului clasic), Constantin Mănuţă excelează şi în poezia în forma fixă, sonetul şi rondelul, tema predominantă fiind iubirea, aparent comună, – de locurile natale, „satul meu de lacrimă şi dor…”; „de la nimeni nu am nici o veste/ sînt poetul dorului frumos;/ Ca în tinereţe vreau să urc pe creste/ Şi în sat să mă întorc pe jos” (Satul meu, Mogoşeşti de Iaşi)„Mă cheamă satul înapoi acasă/ Să văd pădurea-n dealuri alergînd”; de părinţi: „Eşti prea departe, mamă,/ Să te întorci în templu ca Isus,/ Ţi-ar trebui poate o năframă/ A stelei care a apus”, ori „Tatăl meu, îmi bîntui visele/ şi mă faci să cred/ într-o perpetuă copilărie” (Rugă către cei ce nu sînt); de divinitate, de natură etc. – pînă la cea spiritualizată, de morganatica Fată, întruchipată în Poesie, în ultimă instanţă o problematică existenţială: „Ce se-ntîmplă, Doamne? Aş dori să fiu/ Înnoptat în stele-n zori pe o terasă?// Dragostea la fel s-a creat tîrzie/ Seara cînd se-aprind aştrii sus, pe cer” (Fragedul contur).

În cazul versurilor dedicate naturii, se surprinde un panteism sui-generis, aceasta integrîndu-se fiinţei poetului ca o componentă a universului liric: „Stai lîngă mine. Nu umbri făptura/ Zeului ce doarme noaptea în cîmpii/ Rouă dac-ai fi, te-aş sorbi cu gura/ Grîului, cuprinsă de melancolii” (Incolor e cerul) ori „Stau tot la poarta toamnei şi aştept/ Să-mi înfloreasc-un fluture pe mînă;/ Să simt cum iar îmi încolţeşte-n piept/ Iubirea înviind-o din ţărînă” (În trecere).

Osmoza dintre universal şi particular, contemplare şi patetica rememorare înglobează metafora încifrată în verb care i se arată în „năluci” de cîmpie, deal, copaci, păsări, rouă, zăpezi, ca elemente telurice, dar şi cosmice, precum astre, nori, ori iarnă, vară sau primăvară etc.: „A mai trecut o vară şi au devenit cîmpie/ Păsări ascund în mine văzduhul lor curat”.

Spaţiul oniric este incitant pentru poet: „Căderea în vis e ultima mea rugă/ Să nu mai fiu de taine reci atins” (Melancolie de stea), deşi recunoaşte dezarmant: „Visez c-aş fi o pasăre măiastră/ […]// M-ascunde visul într-o grea mirare/ […]// Triunghi de vis ascuns de veşnicie/ În altă viaţă parcă m-am născut” (Triunghi de vis).

Arderile lăuntrice determină modelarea şi metamorfozarea verbului pe cele mai diverse registre, dar în stilu-i propriu; verbul însuşi punîndu-şi „pecetea pe sufletul poetului”: „Se schimbă vremea-n elixir de nori/ Transfocator e gîndu-n teoreme,/ De n-aş muri răpus de meteori/ Tot ţi-aş aprinde cerul în poeme…” (Fortuna labilis), dovedindu-se, asemenea marilor poeţi, un deosebit creator de limbaj, „unde limba însăşi gîndeşte, deci există ca Operă, creaţie şi totodată valoare…, confirmînd postulatul cultura e comunicare şi comuniune” (Marinică Popescu).

Nu puţine sînt versurile ce reprezintă tot atîtea tuşe autentice în portretizarea poetului: „Poetul nu-i cer adulînd/ Marea mulţime refugiată-n priviri,/ Poetul e dor frămîntînd/ În genele lumii gingaşe, subţiri (Corabia poetului) sau „Căutînd noi taine-n univers/ Ziua el scrie după soare;/ Hoinar poetul scrie cîte-un vers/ Şi uneori s-aşază-n depărtare…” (Poetul).

Lecturile tinereţii au lăsat urme decelabile în trăirile sale poetice. Criticii care s-au aplecat asupra creaţiei sale au găsit paralelisme în operele lui Esenin şi Novalis, dar şi la Alecu Russo, Octavian Goga, Nicolae Labiş, Tudor Arghezi, George Bacovia şi alţii. Spre exemplu, Cassian Maria Spiridon identifică motive din Esenin în versuri precum: „Nu-ţi  pot spune, cît îmi e de greu/ Crucificat pe lemnu-nsîngerat şi sfînt;/ Să te privesc prin prisma unui curcubeu/ de răutatea lumii nu mai pot să cînt (Recunoştinţă), din Goga în „Îmi pare rău că n-am rămas acasă/ Cultivator să fiu de grîne şi de flori…// Pregătit eram de fiecare dată/ Să lupt cu morile de vînt din mine;/ În steaua mea, în dragoste curată/ Am crezut mereu în semnele divine…// Stă mărturie vraja din cuvinte/ Că nu-i pe lume soartă mai ciudată;/ Precum a fost a mea, mai înainte/ De ce priviţi? Am faţa-nlăcrimată?” (Soartă ciudată).

Tot Cassian Maria Spiridon subliniază că „în marea lui smerenie”, poetul Constantin Mănuţă crede doar „în poezia peste care s-a aşezat aripa divină”, aşa cum o mărturiseşte: „Nu-n substituţii cred, ci-n poezia/ Scrisă noaptea doar de Dumnezeu” (Presimţire), iar bunul simţ şi viaţa nobilă a omului crescut „după regulile ancestrale ale mediului rural” îl fac pe Constantin Mănuţă să se declare drept „…ultimul poet/ Ce nu le-aduce semenilor ura…” (Pasărea din cer).

Criticul Constantin Dram scria despre Constantin Mănuţă că face parte „din acea categorie a creatorilor, elitişti prin privilegiere numerică, şi care echivalează scrisul cu o mîntuire a vieţii, o intersectare fericită a sacrului cu profanul”, discursul poetic fiindu-i pus sub semnul unei „sincerităţi eclatante”, iar cînd se referea la debutul editorial al acestuia, afirma: „Constantin Mănuţă exersează, creează, umblă pe registre diverse, nu uită să strecoare cîte un sonet, se întoarce cu un ochi la modernismul expresiei lirice şi în tot timpul acesta nu uită să scrie în stilul său”.Adăugăm noi că amprenta originalităţii stilului său devine tot mai pregnantă cu fiecare volum în parte.

Considerîndu-l ca fiind „rănit din dragoste de poezie”, Emilian Marcu vede în Constantin Mănuţă un romantic incurabil, „purtînd la butonieră medalia metaforei de iarbă şi steagul jertfirii, predînd limbă poeticească”, poezia sa „deşi melancolică, uneori aproape tristă, este totuşi o poezie cu multă lumină, o poezie stenică”, ori, cu ală ocazie, Constantin  Mănuţă fiind „un incurabil melancolic, care, deşi excesiv de modest, a reuşit să se impună tot mai mult, să devină o voce lirică sigură, uşor detectabilă şi recognoscibilă” şi tot el identifică incidenţe cu spiritul labişian şi esenian în poezia Chemarea brazdei: „Se dă pămîntul astăzi la ţărani/ E mare zarvă-n satele române./ Se-ntoarce timpul, anii după ani/ Strămoşii curg în unde cristaline…// …// Se dă pămîntul astăzi la ţărani/ M-am dus şi eu în sat pe la izvoare./ Fremătau gorunii-n dealuri, din castani/ O lumină blîndă cobora din soare”.

Într-un alt context, Constantin Bihara îl simte pe Constantin Mănuţă ca pe un „poet astral care afirmă că s-a născut din stele, el este floarea astralităţii din poezia românească”, iar Vasile Filip susţine că poezia lui Constantin Mănuţă „stimulează deopotrivă raţiunea şi emoţia, reclamînd de urgenţă profunda stare de meditaţie”.

Retorica poetului, după afirmaţia lui Ion Hurjui, „pedalează adesea pe definirea poeziei, a poetului uneori, un discurs interiorizat despre sine şi despre ceea ce ne transmite excursul său liric. Poetul, atunci, este în ipostaza cea mai apropiată de propria-i structură, care trimite la biografic! Zonele inefabile ale credinţei, ale crezului său într-o lume mai bună, mai onestă şi mai discretă sînt şi acelea ce dau măsura unui talent autentic”.

Şi Mihai Liţu Munteanu se pronunţă asupra creaţiei lui C. Mănuţă, afirmînd că acesta se află sub semnul apolinicului. „Găsim, afirmă criticul, în aceasta o atitudine meditativă, dar echilibrată şi armonică. Ni se prezintă frînturi din trăirile personale, într-un limbaj poetic autentic, în care metafora are un rol predominant”, iar regretatul Lucian Dumbravă sublinia că poezia lui Constantin Mănuţă este „penetrantă, spontană, cu reverberaţii prelungi, la stadiul problematicului existenţial, oficiat cu gesturi grave, repezi, mărturisit prin metafore surprinzătoare, convocate solemn, din cele mai disparate şi contradictorii unghere ale cosmosului”.

Trecut în lumea umbrelor, şi Marinică Popescu consemna că poetul Constantin Mănuţă scrie cu întrebări: „În poezie, întrebările constituie urcuşuri pe creste, marchează vîrfuri. Eul liric se uimeşte în întrebare, versurile nu glisează în ieftină interjecţie. Poetul e străbătut de nelinişti astrale. El îşi găseşte-urmează” traiectoria, «linia continuă», de felul cercului, care în orice punct începe şi deopotrivă sfîrşeşte. Pe dimensiunea clasică a închisului cosmic, prin anume cioplire, rotunjire şi şlefuire, poetul dă viaţă poeziei sale…”.

Acest excurs critic (de reţinut că unii semnatari sînt nume de marcă în cetatea poeţilor contemporani) confirmă pe deplin afirmaţia conform căreia opera lui Constantin Mănuţă şi-a asigurat un loc de marcă în orice istorie a liricii ieşene şi nu numai, de la sfîrşitul anilor ’90 ai secolului trecut şi primele două decenii ale acestui veac.

Că dicteul divin asupra lui Constantin Mănuţă nu poate fi oprit, o demonstrează cu prisosinţă şi apariţia volumului Plîngere postumă, apărut la Editura All Zenit, în 2015, nu la mult timp după publicarea antologiei. Şi această carte este, în ansamblul ei, o incitantă construcţie poetică care îşi are locul în constelaţia lirică a poetului din Mogoşeştii Ieşilor. Volumul, de aproape 400 de pagini, are o pertinentă prezentare Armonii inefabile pentru accederea în transcendent în creaţia poetului Constantin Mănuţă, semnată de Anca Ghiciuc.

Şi în acest volum, Constantin Mănuţă excelează în poezia cu formă fixă, două din secţiunile acestuia fiind alocate sonetului (Un crin se roagă) şi rondelului (Amurg de dor), poetul declarînd cu sinceritate debordantă că „Am scris rondeluri şi-am creat sonete/ Versuri clasice, dragi inimii mele;/ Dar n-am uitat în nopţile cochete/ Să-mi iau lumina numai de la stele” (Steaua scriitoare), iar un număr de sonete fiind grupate şi dedicate poetului Horia Zilieru, sub titlul Adoraţiile la Manuscrisul de la Înviere.

Construcţia zămislitoare de mesaj liric uşor decelabil nu are nimic din caznele unei înălţări forţate; zborul nu este frînt, magul îi sălăşluieşte firesc în verb. Temele abordate sînt, în mare parte, cele din volumele anterioare: identificarea cu natura – „Zeii mă vor găsi la marginea pădurii/ Ocrotit de fluturi şi de iubire nins…” (Plîngere postumă); anii copilăriei – „Din cîte-au fost, copilăria-mi pare/ Sunet închis noaptea-ntr-o pădure” (Taina florilor de-o noapte); marea trecere – „Uimitele vieţi se-ascund în lilieci/ Vraja adoarme în păsări călătoare?” (Lumina tainică) ori întrebîndu-se dacă „Să ne pregătim, Doamne, de ultima plecare!?” (Ultima plecare); casa părintească – „Cît aş vrea acum să mă-ntorc acasă/ Grea mi-a fost viaţa, străvezie soarta” (Întoarcerea acasă) sau „Casa părintească în ceruri a plecat” (Casa părintească-pasăre amară); elemente de autobiografie – „Fiind bătut de ploi, blesteme/ vremea mea nu a fost vreme” (Suspin), „Am iubit femeia aprigă şi versul/ La tinereţe cît n-a fost tîrziu” (O viaţă întreagă); contopirea cu universul – „Aş vrea să mor cu stelele pe gură/ […] Un cîntec dulce-i versul a muri/ Cînd pe ceruri va cădea o stea!” (Retrospectivă); dorul de satul natal – „M-aş duce-n sat, dar n-am la ce mă duce/ Nu-s ca altădată, sufletu-i de iască;/ Demult mi-a ars şi casa părintească/ Arborii tăiaţi semne-mi fac de cruce…” (Iubire controversată).

Poetul este încrezător în steaua sa: „Inima-mi bătea într-o privighetoare”, vers ce aminteşte de o altă fericită metaforă – „întîrziat în ciocîrlii”, dintr-un volum anterior.

Cheia pentru titlul antologiei Fragedul contur o regăsim în poemul Moştenire: „Ce las în urmă? Cerul de azur/ Mîinile mele ridicate-n zare;/ Ultima clipă, fragedul contur/ Toate vor fi un semn de întrebare…”; de altfel şi alte titluri din cărţile anteriore îşi regăsesc astfel de „chei” în versurile din acest volum.

Trimiterile la creaţia eminesciană sînt evidente în versuri ca „Vîntul să nu bată, să am cer senin/ Zăpada să cadă-n crinul din cuvînt” (Geană de mit) ori „Prag de cîntec, joc de iele/ printre ierburi şi ferigi; Luminînd aceleaşi stele/ Oare, astăzi mă mai strigi?” (Cîntecul pădurii). Tonul elegiac devine pregnant: „Drumul aurit nu piere/ Pentru trist destinul meu; Dar aveam putere mare/ Tocmai de la Dumnezeu” (Destin potrivnic) sau „Zilele mele-s pe sfîrşite/ Împărat al nopţii şi al zilei rob/ lacrimi amare, triste otrăvite/ Cad pe cerul verii de pe glob…” (O frunză), pe cînd dialogul cu marele Creator prefigurează o viitoare argheziană apropiere de divinitate: „Doamne, mult am mai greşit/ dar nici Tu nu mai iubit” (Constantine).

Constantin Mănuţă îşi cunoaşte destinul, afirmînd sincer: „Cazna mea nu este pentru mine/ Eu pentru alţii scriu, bine se ştie;/ Sînt aruncat în foc pentru vecie/ Cînd soarele arde-n zilele senine…” (Cazna mea), statutul poetului preocupîndu-l constant: „Nu trist este poetul, ci lumea este tristă/ El o reface noaptea şi o cîntă pe tăcute” (Frunzele verii).

În versurile acestui volum sînt invocaţi Petrarca, Esenin, Eminescu, Coşbuc, Labiş, Arghezi, Bacovia, Geo Bogza, Nichita, Ion Boroda, Ion Chiriac – „floare sîngerîndă pe-altarul unui veac”, dar şi G. Popa, N. Busuioc, Marinică Popescu, E. Marcu, Mihai Liţu Munteanu, Vasile Fluturel, cu toţii apropiaţi sufletului său.

  1. Busuioc, în studiul introductiv la antologie, afirmă că opera lirică a lui Constantin Mănuţă este „sinceră şi pură, lăsînd impresia unei respirări alpine şi, în acelaşi timp, a unei detaşări nete faţă de ambiguităţile clipei”.

Impresionanta operă lirică semnată de Constantin Mănuţă dezvăluie un poet de înaltă spiritualitate, care pune în vers cu o debordantă naturaleţe rănile trecutului încă insuficient cicatrizate, un erotism discret, un paseism incitant, o atitudine meditativă aşezată sub semnul apolinicului, încercări de răspunsuri la întrebările esenţiale, la misterele existenţei, la a cosmosului metafizică, imaginarul şi realul susţinîndu-se reciproc în poezia sa. Este un poet de o complexitate aparte, alăturat elitiştilor non-ostentativi, de o cuceritoare curăţenie morală, cultivator de imagini originale, uneori puse sub discretul impuls dionisiac şi frizînd adesea romantismul. Esenţial este că în opera sa, Constantin Mănuţă a putut răspunde afirmativ remarcii lui Goethe cum că „Trebuie să plece de la inimă ceea ce trebuie să ajungă la inimă”, fiecare din versurile sale rezonînd în sufletul cititorului său.