Al CISTELECAN – Între reflecţie şi atitudine

Din cîte văd, Sorin Cerin e un fel de vulcan textual în continuă şi maximă erupţie, cu o scriitură deopotrivă de frenezie şi de vituperanţe. În poezie mizează pe rafalele reflexive şi pe elanul sapienţial, cultivînd, cum zice singur în subtitlul Nonsensului Existenţei de aici, poeziile „de meditaţie”. O modalitate între toate riscantă – şi nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna – întrucît tinde a se amesteca unde nu e chiar treaba poeziei, făcînd un fel de filosofare versificată şi, vrînd-nevrînd, tot felul de nacazanii şi moralisme. Nu mai e însă cazul să ne reamintim de cele spuse de Maiorescu lui Panait Cerna în legătură cu „poezia filosofică,” întrucît poetul le ştie şi el prea bine şi tocmai asta vrea să înfrunte: riscul de a lucra doar în idee şi de a subordona imaginativul conceptualului. Ce-i drept, nu e, pentru Sorin Cerin, nici o primejdie în acest sens, căci el e, de fapt, un pasional şi n-atinge niciodată seninătatea cugetării şi liniştea apolinică a gîndului; din contră, declamă cu pathos, mai degrabă dinlăuntrul unei traume pe care încearcă s-o exorcizeze şi s-o sublimeze  în radicale decît din interiorul vreunei păci de cuget sau al unei armonii reflexive. Chiar şi ce sună a idee nudă, transcrisă adesea aforistic, e, de fapt, o răbufnire de atitudine, o transcriere de afect – nu cu răceală, ci mai curînd cu fierbinţeală (i s-a şi remarcat, de altfel, maniera mai profetică a enunţurilor). Dar cum metoda decolării lirice constă într-un fel de elevare a tot ce vine pînă la demnitatea articulării lor reflexive (de unde delestarea oricăror referinţe la imediat, fie el biografic, fie mai mult decît atîta), poeziile lui Cerin se angajează abrupt în ecuaţiile existenţiale mari şi definitive şi nu-şi pierd vremea în confesiuni domestice. Ele atacă Principiul realităţii, nu accidentele ei. Totul e ridicat astfel la o demnitate problematică, dacă nu şi de altă natură, şi pregătit pentru o procesare densificată. Riscurile formulei răsar, fatal, şi aici, întrucît se vede imediat mecanismul acestei promovări a realului la dignitatea Lirei. Unul dintre mecanisme se trage din moştenirea expresionistă (fără ca Sorin Cerin să aibă altceva în comun cu expresioniştii) a majusculei, prin care se instaurează, brusc şi imprevizibil, fie smerenia în faţa radicalului, fie panica în faţa majestăţii cuvîntului. De regulă majuscula botează stratul „conceptual” (chiar dacă unele concepte sunt metafore), semnalizînd alerta problematică. Ce-i drept, Sorin Cerin face exces şi risipă de majuscule, astfel încît de la o vreme ele nu mai creează nici panică, nici evlavie, căci abundenţa le sedează efectele de acest gen şi le perverteşte într-un soi de grandilocvenţă. Celălalt mecanism de elevare în demnitate se bizuie pe o anumită – poate asumată, poate premeditată – emfatizare discursivă, pe o îngroşare lexicală şi pe o declamaţie de profunde şi de grave. Se insinuează – de nu cumva se chiar instaurează – şi aici o evidentă procedură de reţetă imaginativă, redundantă peste tolerant. Cum e şi normal – ba chiar inevitabil – într-o lirică de reflecţie ce vrea să se coaguleze în jurul unor nuclee conceptuale, modalitatea imediată de sensibilizare a acestor noduri conceptuale constă în materializarea abstracţiilor; senzualizarea lor e chiar modul lor de epifanizare lirică. Dar la Sorin Cerin mecanica imaginativă se bazează pe o simplă genitivizare materializantă a abstracţiilor (de unde imagini nesfîrşite de genul „spinii Adevărului”, „coşarii Împlinirilor”, „periile Amăgirii” etc. etc.), sub care stă cel mai adesea un buton de personificare. Pe scala decantării în metafore stăm, astfel, doar pe primii fuştei, ceea ce produce, simultan, un efect de candoare imaginativă (sau discursivă), dar şi unul de uniformizare. Probabil însă că această încredere în procedeele primare se datorează mizei pe decantarea gîndului, miză care lasă în subsidiar acţiunea imaginativă (iar pe cea simbolizantă cu atît mai mult) ca atare.

Dar nu cîte şi nici ce idei bîntuie prin poeziile lui Sorin Cerin sunt, totuşi, lucrurile cel mai relevante (ideea, în general, dar şi în acest caz particular, are un grad de indiferenţă la lirism). Dimpotrivă, în mod oarecum paradoxal, decisivă, nu doar definitorie, e atitudinea în care ele se strîng, afectul în care coagulează. Sub aparenţa unui discurs proiectat pe „gînd”, Sorin Cerin promovează, de fapt, un lirism (cam pus la uscat) de afecte existenţiale (nu de afecte intime). Reflexivitatea poemelor nu e, din această perspectivă, decît un fel de penitenţă atitudinală, o hieratizare a afectelor violente. Stratul pasional e, în realitate, cel care se agită şi el se vede în mai toate componentele lui, de la cele de vituperaţie la cele de evlavie sau tandreţe sublimată (ori, din contră, resentimentalizată). Poetul e, pe fond, un exasperat de starea lumii şi de condiţia omului şi pornind de aici exersează sarcasme (crunte cel puţin ca şuvoi) pe seama „Societăţii de consum” sau pe cea a deşertăciunii „Iluziilor Existenţei”. E o febră imprecativă care dă elan versurilor, dar care, mai ales, pune în vedetă discursivă exasperarea în faţa acestei degradări generale. Atît de generale încît ea a cuprins şi transcendentele, căci Sorin Cerin e mai mult decît iritat de instrumentalizarea lui Dumnezeu (şi a credinţei) în lumea de azi. Iritarea în faţa coruperii sacrelor ajunge la culme în versuri de maxim tupeu blasfemic (”Ticăloşia Diavolului se numeşte Rău,/ pe când a Lui Dumnezeu, Bine.”, dar şi altele, nu mai puţin provocatoare şi „infamante” la adresa Dumnezeirii); asta nu se întîmplă însă decît din pricina intensităţii şi purităţii propriei credinţe (Ştefan Borbely a evidenţiat îndestul energia fervorii din poezia lui Cerin), dintr-un fel de absolutism devoţional. Căci nu lirică de provocare şi de imprecare face, de fapt, Cerin, ci dimpotrivă: lirică de devoţiune disperată şi înflăcărată, prin care-l caută „pe Adevăratul Nostru Dumnezeu/ atît de diferit de cel al catedralelor de genunchi roşi/ la zidurile reci şi inerte ale lăcomiei Iluziei Vieţii”. E febra devoţională de pe reversul imprecaţiilor şi sarcasmelor, dar tocmai ea e cea care contaminează toate poemele. Dintr-un strat de ideale strivit ies, cu vervă pasională, atitudinile lui Cerin, atitudini eruptive oricît ar fi ele de codificate într-o lirică de reflecţii.