Un lamento continuu (dincolo de datele tehnico-lingvistice ale diviziunilor poemului), nu mai puţin însă un strigăt de (după) biruinţă (epinike), de vreme ce „Neîndurător e zeul, fecioarelor,/ Dar numai astfel poate el fi şi al nostru.”, ar putea fi, citit fără rememorarea riguroasă a „rădăcinilor” sale antice, poemul (cu inserturi dramatice al) lui Carmen D. Blaga. Threnos* – în măsura în care nu în trezie se consumă „bucuria întru durere”, ci în „somnul” păzit de sacrificiile repetate nu doar în timp, în anii ritualici, ci mai cu seamă în întreg spaţiul perceptibil fie şi doar prin numire – din înaltul în adîncul său („Luştri/ Sub bolţi (…)/ Sub morţi”). Dar „numele” nu poate fi „adevărul” lucrurilor, el poate fi doar un „lustru”, o poleială a lor, captivantă pînă la „a ochiului orbire”, dînd însă întregului scenariu erotic un dublu înţeles: cel al captivităţii benevole şi iubitor-fericite („Să te laşi să îngheţi în crevasa/ Dintre lucruri şi numele lor”), cel al relevării/ deconspirării fericitei captivităţi drept (doar cea mai) „dulce”, „devastatoare” minciună. Aşa cum, de altfel, se creionează întregul poem, ambiguitatea fiind unul din suporturile sale de fond. Pentru ca „ştiinţa”, cunoaşterea (despre) cea/ celei „născute” în „nedesăvîrşirea, miracol al fiinţării” (partheneios) să convertească actul erotic în „casă” a „luminii”, în spaţiul căreia însă nimic din ceea ce ar fi, deopotrivă, atribute ale „neîndurătorului” zeu şi ale fecioarei înseşi („oasele trupului”, „volutele minţii”) să nu poată „împîcli vreodată” razele în sine. Şi, în aceeaşi măsură, să recupereze „cîntecul miresei” (în varianta Epithalamion), pe jocul oglinzilor enunţat încă din prima secvenţă a poemului („Nenumărate straturi oglindite invers/ şi totuşi orbitoare-n oglindire”), cu un joc mai adînc, al pre-destinării („Numele tău/ mi s-a întipărit în palmă/ nici nu ştiu de cînd a apărut”), el însuşi supus însă unor capricii divine („nu ştiu dacă mîine va mai fi acolo”), cu un Dumnezeu „amuzat” şi tăcut, martor al împlinirii (exclusiv) în oglindă; natural oarecum, „jocul” mizează, acum, pe diluări/ contorsionări ale comunicării graţie minimelor „vocale” interpuse sau absente, eminescianul „vină”, de pildă („De ce nu vii tu? Vină”) permiţînd (ori chiar inducînd) nuanţa actuală a termenului (vinovăţie), dacă, în ne-oglindire, „gîndurile noastre – poduri întinse spre acelaşi liman/ ne duc spre un alt ţărm pe fiecare”. În „oglindire” doar (din aceeaşi predestinată speţă, a altui/ sau aceluiaşi?/ joc: „Intrată prin oglindă în mîntuit azur…”) „inima mea bate exact/ în dreptul inimii tale”, prefigurînd „bucuria” din afară, cîntată spre rodire de bucolicele personaje ale secvenţei a patra a poemului. Cu un avertisment abia sesizat („Fărîmă-te văz mărgelat, urmează cîntarea!”), revărsarea de bucurie venind numai în măsura recunoaşterii „destinului tău” pe care „nu e drept să (-l) pedepseşti cu plînsul”, şi drept este doar să-l urmezi precum însuşi Asklepios o cere sub ecoul clamării efebilor („Arate-se Pan, de-i e voia, iar noi voii lui ne-om supune”). Şi dacă „înzeirea” („el poate fi şi al nostru” – sl. m. A. D. C.) ar fi mitemul poemului, producătorul de „comportamente posibile”, atunci Pastorală, secvenţa a cincea, intensifică „posibilul” prin invocarea „noimei” atoatelegătoare, egale între ele fie că se văd, fie că nu, venind de „dincolo de firea firii” şi aşezînd actul nupţial între ferecat şi desferecat, între dăruire şi regăsire; nu însă în extaz solar, ci doar „în clopotele umbrei”, cu gestul, reflex aproape în logica textului, estompării văzului, al retragerii ochiului spre zona lui de „oglindă” în afară („Temători, ochii se-adăpostesc în retine”). Şi, în aceeaşi măsură, prin asumarea esenţelor viitoarelor rodiri („Jerbe de tonuri adastă în palma lui Pan,/ Gata să rodească pajişti…” – sl. m. A. D. C.) ca un determinant propriu, personal de acum, dar şi har al celui/ celei ce poartă „mielul (cărui sacrificiu, cărui ritual, cărei mitologii aparţinînd în contemporaneitatea autoarei?) la piept”: „Te dai şi regăseşti în clopotele umbrei/ Mereu mai mult o floră de sonuri” – sl. m. A. D. C.). În numele, desigur (în secvenţa ultimă, Epinike), strigătului de izbîndă al rodului („Darul de viaţă al zeului viu”) ce, în matca mereu aceeaşi, transformă esenţele, le aprinde şi purifică („Hyle se preface, matca rămîne /…/ Fulgerul-aripă ne desfăşoare!/ Poteci de aer brăzdează stîncile”). Nu fără aceeaşi ambiguă aşezare a lumii (ce va să se nască), deopotrivă pe „praguri de piatră” şi în „şuierul ierbii”, din moment ce Pan (ori mumele alintătoare) nu are ştiinţă decît că se va naşte, nu încotro se va îndrepta. Şi, deşi numai al lui, al rodului, fiind-ul („Ousia!”), odată enunţat, recompune fiinţa (şi proiecţia ei feminină din poem) în datele sale maternale, eliberatoare şi împărtăşindu-se din/ cu acelaşi fiind/ fiire, înscris simplu în finalul textului („Ousia”), traductibil, poate, într-o iluminare/ acceptare de sine, pentru care şi „temători ochi”, şi „auzul rotit” au „ţesut”, întru iubire, „Inima – boare de lujeri din sfîrcuri cu lapte”.

__________________

*Carmen D. Blaga, Threnos, Editura Hestia, 2015